"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2012 / 6 aprilie

Un om, un destin, o capitală

Carnet de istoric

Trecerea  de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată de istoricii europeni[1], a fost una  dintre cele mai negre din istoria turcilor. Aceştia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat, condusă de Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost completate şi cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie. Pe lângă aceste conflicte fiecare ţară cu statut de Mare Putere şi-a manifestat interesul şi a căutat să aducă lucrurile într-o poziţie cât mai apropiată de interesul propriu. Datorită acestor cauze, în unele momente se putea vorbi de dispariţia Turciei. Intrarea sub protecţia puterilor europene din dorinţa acestora de a-şi împărţi  anumite zone în ţară s-a dezvoltat o mişcare de rezistenţă în frunte cu M. Kemal.

Mustafa Kemal[2] a hotărât să plece din Sivas în Ankara, oraş aflat în stepele anatoliene, sărac, prăfuit. S-a mutat înspre vest deoarece viitoarea capitală turcă avea o poziţie centrală dar şi sigură. Mai mult, era ultima gară a căilor ferate pe atunci foarte importante care se ramifica cu marea cale ferată anatoliană ce străbătea de la Nord la Sud. Un alt motiv pentru care a ales Ankara poate fi socotit cel al comunicaţiilor direct cu capitala. Între timp au avut loc alegeri parlamentare pentru Cameră în care naţionaliştii săi au câştigat în mare majoritate, inclusiv el, însă din prudenţă nu a mers la Constantinopol pentru a-şi lua mandatul. Mai mult, şi-a exprimat intenţia de a fi ales preşedinte al Camerei. În lipsă, Rauf Bei a fost desemnat şef al facţiunii parlamentare a partidului.

Noul parlament dar şi ultimul sub Sultan şi-a deschis lucrările la 11 ianuarie 1920 la Constantinopol. Însă jocurile politice, mai complicate decât cele militare nu l-au ales pe generalul Mustafa Kemal în funcţia de preşedinte ci o persoană necunoscută a naţionaliştilor, toate la îndemnul adversarului său din partid Rauf Bei. Camera a adoptat rezoluţiile de la Erzurum şi Sivas care aveau acum mai mult un rol simbolic. În genere, deputaţii naţionalişti erau dispuşi să colaboreze cum doreau, neavând nicio înţelegere pentru radicalismul conducătorului lor.

În timp ce jocurile pentru Camera se aşezau, de la Paris Aliaţii au comunicat guvernului turc, pe cale oficială că Strâmtorile şi Constantinopolul trebuiau să rămână sub controlul Sultanului. Din partea europenilor era mai mult o soluţie de impas decât un act binevoitor deoarece niciuna dintre puteri nu era de acord ca o altă putere să dispună de poziţia dominantă.

Cum au perceput turcii această notă oficială? Parlamentul a considerat faptul un succes al politicii naţionale. S-a grăbit să-l destituie pe ministrul de război Djemal Paşa la cererea Înalţilor Comisari, dar au amânat şi destituirea marelui vizir Ali Riza Paşa. Abil, Mustafa Kemal s-a folosit de oamenii săi de la Cameră pentru a dezvălui un conflict deschis cu scopul de a muta reprezentanţa naţională în interiorul ţării. Înarmările şi pregătirile de război continuau într-un ritm sporit, eforturile fiind sprijinite şi de autorităţile militare din Constantinopol. Se cunoaşte cazul transportului unui depozit întreg de arme din peninsula Gallipoli în Asia Minoră pentru echiparea armatei Wrangel, trimisă a lupta contra bolşevicilor. Acest transport nu a fost oprit cu toate că a trecut pe sub ochii Înalţilor Reprezentanţi.[3]

Considerându-se câştigători, Aliaţii nu au luat în calcul răzvrătirile din sud-estul îndepărtat al Turciei. Bandele din jurul Smirnei îşi continuau războiul de gherilă, francezii pierdeau sat după sat, ulterior oraşul Maras a fost câştigat, iar în cele din urmă francezii s-au văzut nevoiţi să renunţe şi la Şanliurfa. Cilicia a redevenit din nou liberă. Din cercetări reiese că turcii le-au făgăduit retragerea liberă însă pe drum au fost atacaţi, masacraţi sau luaţi prizonieri[4]. Fără speranţă la început în ce priveşte rezistenţa naţională, cei din Constantinopol, Parlamentul au prins curaj. L-au forţat să abdice pe marele vizir Ali Riza şi l-au pus în locul său pe Salih Paşa fostul ministru al marinei. Naţionaliştii începuseră să-şi consolideze speranţele.

Situaţia nu putea rămâne fără urmări în ce priveşte forţele europene. Astfel într-o întrunire a primilor miniştrii la Londra s-a hotărât să se dea o lecţie turcilor ca să-i înveţe cum trebuie să se comporte ca învinşi. Lecţia s-a rezumat doar la Constantinopol pe care Aliaţii îşi fixaseră tunurile. Gestul Aliaţilor a fost în avantajul lui Mustafa Kemal care şi prin acest fapt şi-a motivat decizia de retragere a Parlamentului în teritoriul asiatic. Lordul Curzon, într-o declaraţie în Camera Lorzilor afirma: “Aliaţii nu pot îngădui mai departe ca cei din Constantinopol să-şi bată joc de ei, în timp ce în toată ţara domneşte anarhia şi se comit violenţe şi cruzimi”.[5] În capitala turcă lucrurile s-au precipitat. Multe vase de război ale Aliaţilor au ancorat în portul Cornul de Aur. Turcii şi-au rechemat ofiţerii din zona Anatoliei, trupelor de ocupaţie li s-au ordonat să plece. Reprezentantul englez din Ankara a dispărut discret, iar Rauf Bei a propagat informaţia că Antanta avea intenţia să aresteze deputaţii naţionalişti şi să restaureze cabinetul Damad Ferid. Generalul Kemal a exprimat dorinţa ca fruntaşii să nu se lase prinşi. La 16 martie Aliaţii au demarat operaţiunea de pedepsire, constând într-o nouă ocupare “disciplinară”. Şeful operaţiunilor era Sir Henry Wilson în calitatea de comandant suprem al forţelor Aliate. Franţa şi Italia au aprobat măsurile care trebuiau luate în comun însă nu s-au grăbit să le şi pună în aplicare. Astfel, englezii prin trupele maritime au acţionat de unii singuri. Când Parisul şi Roma au observat că obţinerea controlului Constantinopolului de către englezi este ca şi făcută, acestea au intervenit considerându-se parte la conflict. Englezii nu s-au mulţumit numai să bombardeze, ci au intervenit şi terestru, au doborât gărzile şi posturile de poliţie şi au luat sub control oficiile telegrafice şi toate edificiile publice mai importante. Unul dintre funcţionarii telegrafişti a reuşit să reziste şi a transmis o telegramă către Ankara: “ Englezii au năvălit în oraș. Dis de dimineață, când soldații noștri mai dormeau, au atacat santinelele. Au fost opt morți și cinsprezece răniți. Tot mai multe trupe noi vin prin străzi. În momentul acesta soldații englezi se aproprie de minister. Au intrat prin poarta Nisamie. Întrerupeți comunicația. Englezii sunt aici”.[6] Principalii reprezentanți ai naționaliștilor au fost arestați la domiciliu, Rauf Bei, Fethi Bei. Politicienii au fost transferați în închisoare alături de tot felul de hoți și tâlhari. Mulți au fost arestați întâmplător, unii fiind închiși de doi ani fără a ști de ce sunt arestați. Englezii au evacuat în totalitate închisorile, cei închiși fiind transferați cu vase de război în Malta. Cei care au cunoscut informațiile erau de părere că dreptatea britanică din cauza acestui incident a primit o lovitură grea. Cei care au rămas în Constantinopol au plecat în interiorul țării, mare parte dintre deputați au fugit la timp alături de ofițeri, funcționari. Mulți din administrație au aderat în acele momente la mișcarea națională. Un fapt care îl mulțumea pe Mustafa Kemal era acela că ura împotriva Sultanului sporea. Circula zvonul că sfetnicii săi indicaseră inamicilor numele celor care trebuiau arestați. Dmersurile englezilor s-au dovedit a fi în zadar, deoarece puseseră stăpânire pe o capitală care nu mai era. Datorită acestor evenimente, la Constantinopol s-a declarat stare de asediu. Presa a fost supusă unei cenzuri riguroase; poșta, telegraful și poliția au fost puse sub controlul Aliaților. Ministerele au primit dreptul să-și continue activitatea însă sub controlul europenilor. Mai mult, Aliații au regizat o Proclamație care se încheia cu cuvintele: “Datoria supremă a fiecărui cetățean turc este să asculte de ordinele Sultanului”[7]. Pentru Sultanul Waheddedin, situația era bună, pentru moment scăpase de naţionalişti. Cei doi adversari ştiau că cel care va avea câştig de cauză îşi va impune şi sistemul politic al cărui beneficiar era sau va deveni. De teamă, Sultanul s-a agăţat cu disperare de englezi considerând că dacă le acceptă jocurile îşi va menţine şi statutul. Un pas riscant poate l-ar fi menţinut în funcţie. Dacă în timpul atacului englez asupra Constantinopolului, când toată ţara era revoltată, el ar fi fugit în Anatolia şi dacă s-ar fi pus în fruntea mişcării naţionale cu greu generalul Mustafa Kemal ar fi putut să impună Republica. Timpul îi era benefic, Locţiitorul Profetului, umbra lui Allah pe pământ, erau încă realităţi în care societatea credea. Din păcate pentru Sultan calculele lui nu erau în ton cu realitatea. Acesta era convins că Marea Britanie era destul de puternică pentru a rezolva problema agitatorilor naţionalişti. Mai mult, credea că din consideraţie pentru populaţia islamică, englezii trebuiau să-l susţină pe Calif, să-l menţină pe tron şi să obţină recunoaşterea de către ţară a guvernului legal din Constantinopol. Numai această viziune, dacă era aplicată, Aliaţii puteau să spere în executarea tratatului de pace.

Partidul Naţional se erijase din nou în grupul revoluţionar. Parlamentul inexistent după ultimele evenimente a fost dizolvat şi formal. Damad Ferid a devenit din nou şeful cabinetului – decizie cu care Franţa şi Italia nu erau de acord – cabinet format din partizani devotaţi, el putând guverna cu putere absolută prin graţia Marii Britanii. După ce şi-a asigurat un nou guvern, Wahededdin a obţinut o “fetwa”[8] prin care kemaliştii erau declaraţi în afara legii, iar toţi credincioşii erau chemaţi să lupte împotriva acestora. Printr-o iradea imperială Mustafa Kemal şi cei care îi împărtăşeau ideile au fost condamnaţi la moarte[9].

Generalul, informat de evenimentele din capitală a trecut la contra-măsuri. Cei câţiva ofiţeri englezi care se mai aflau în Anatolia au fost arestaţi. În Eskisehir unde se mai afla un detaşament englez care aştepta trupele de ocupaţie italiene din Konia a fost atacat şi au cucerit oraşul englezii reuşind să scape cu greu. Prin aceste atacuri Anatolia a fost curăţată de orice armate străine. După aceste evenimente militare, în plan politic, Mustafa Kemal a convocat corpurile electorale în numele Comitetului Reprezentativ. În opinia generalului, Parlamentul nu trebuia să aibă nimic comun cu vechea Cameră astfel i s-a dat caracterul unei Adunări Naţionale legislative cu puteri extraordinare. Pe acest fond Ankara a fost desemnată ca sediu al Adunării Naţionale. Cu ajutorul involuntar al Marii Britanii, Mustafa Kemal obţinuse ceea ce nu putuse obţine de la partizanii săi.

Începând cu primavara anului 1920, Ankara începe să se populeze masiv. Ofiţeri, funcţionari, diplomaţi, foşti miniştrii, savanţi, scriitori s-au mutat în noua capitală. Vechi căsuţe dărăpănate au devenit sediile ministerelor. Primul ziar a fost editat într-un fost grajd, Hackimijet i Milliet, răspândind ideile naţionaliste. Preşedintele şi şeful suprem, Mustafa Kemal a locuit în două camere din clădirea gării, în apropierea telegrafului[10].

La 23 aprilie 1920, Adunarea Naţională s-a întrunit la Ankara într-o clasă sărăcăcioasă a Şcolii de Agricultură. Alegerile s-au desfăşurat mai mult formal, reprezentanţii mişcării kemaliste au obţinut mandatele. Deschiderea lucrărilor Adunării s-a hotărât să fie într-o vineri, ziua în care musulmanii merg la Moschee pentru rugăciunea săptămânală. Deputaţii au hotărât să participe la această rugăciune la vechea moschee Hagi Bayram. Mai mult, în rugăciune s-au rugat pentru Sultan şi Calif. După rugăciune, cu drapelul verde al Profetului în frunte, deputaţii s-au deplasat către clădirea unde avea să funcţioneze Adunarea Naţională. Conform ritualului mahomedan, s-au jertfit doi berbeci. În pas cu ceea ce s-a întâmplat în Ankara, imamii au facut slujbe asemănătoare în toată Anatolia. Abil politician, Mustafa Kemal avea nevoie de a crea această aparenţă urmărind să nu îşi facă duşmani încă. Practic îşi dorea să sară câteva secole şi să întemeieze deodată un Stat cu totul modern. Mai mult, generalul şi-a făcut un aliat şi din Biserica, care nu avea niciun motiv de îndoială la adresa şefului naţionaliştilor.

Adunarea Naţională şi-a văzut de treabă. În fond a pus bazele noului stat prin rezoluţiile denumite “de Mai”, legea asupra regimului provizoriu. Monarhia a rămas nominal intangibilă. Se motiva că toate măsurile aveau drept scop apărarea Califatului şi Sultanatului şi eliberarea suveranului şi a ţării imperiale din mâna străinilor. Naţionaliştii motivau că Monarhul era prizonierul puterilor de ocupaţie şi nefiind liber în hotărârile sale, suveranitatea sa suferea o întrerupere iar puterea de guvernare trecea “provizoriu” asupra Adunării Naţionale. Legea depusă de Mustafa Kemal, conţinea în stadiul incipient principiul democraţiei. Provizoratul nu era decât o punte pentru a trece pe malul celalalt, lăsând întoarcerea deschisă în aparenţă; odată ajunşi dincolo, puntea se putea rupe fără să se observe. În mod firesc, când Adunarea Naţională avea să deţină singură toată puterea în Stat, decizia asupra situaţiei viitoare a Sultanului, avea să-i revină de drept ei. Şeful acesteia afirma: “Chestia formei de guvernământ era pe timpul acela deosebit de delicată. Înainte de a face o propunere, trebuia să ţiu seama de ideile şi sentimentele Adunării. Plecându-mă acestei necesităţi, am introdus un proiect în care intenţia a rămas ascunsă”[11]. Din analizele noastre rezultă că generalul nu i-a comunicat decizia sa niciunui colaborator al său. Încercarea de a transforma Imperiul în Republică era ceva care nu se putea concepe pentru turci. Când o parte din partizanii săi au declarat că au fost induşi în eroare şi înşelaţi, el le-a obiectat că, cu mai multă atenţie ar fi putut să recunoască faptul prin rezoluţiile din Mai se constituise în principiu Republica.

Ankara (cunoscută sub numele de Angora până în 1930, și în perioada clasică Ancyra), este capitala Turciei și al doilea cel mai mare oraș al țării după Istanbul. În același timp este capitala provinciei cu același nume.

Ankara este un important centru comercial şi industrial. De asemenea este centru de comerţ pentru zona agricolă care o înconjoară. Înainte să devină capitala țării, Ankara era faimoasă pentru lâna caprelor sale (lână de Angora). Acesta a fost cunoscuta anterior ca Angora.Hititii i-au zis Ankuwash înainte de 1200 i.Hr., Romanii au numit-o Ancyra, şi în perioadele clasice, elenistică şi bizantină a fost cunoscut sub numele de Ἄγκυρα Ánkyra.

Situată în centrul Anatoliei, este un important nod atât la figurat, pentru comerț, cât și la propriu, fiind centrul drumurilor și căilor ferate turcești. Dispune de câteva universități, Biblioteca Națională, Muzeul Arheologic, Muzeul Etnografic și Muzeul Civilizațiilor Anatoliene. Mausoleul Mustafa Kemal Atatürk, personalitea cea mai importantă a Turciei secolului XX, este de asemenea amplasat în Ankara.  Este compusa din 16 sectoare, 2516 km2. Astăzi, oraşul depăşeşte 4 milioane.


[1] Dintre istoricii europeni care au tratat această temă amintim: Bernard Lewis, The Emergence of Modern Turkey Oxford University, London 1968; Harry Howard, The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966. Dintre istoricii turci enumerăm: Serif Mardin, Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi, Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, Ankara, 1981 (Turcia și Ataturk în perioada republicană); Salahi R. Sonyel, Türk Kurtuluş Savaşı ve Dış Politika, Y.E. Turk Tarih Kurumu, Ankara, 1986 (Războiul de independență turc și politica externă) și Büyük Millet Meclisinin Açılışından Lozan Antlaşmasına Kadar, TTK, Ankara, 1986 (Marea Adunare Națională de la deschidere până la Tratatul de la Lausanne);  Dogan Avcioglu, Milli Kurtulus Tarihi, cilt 1, Y.E. Istanbul Matbaasi, Istanbul, 1974. (Istoria de eliberare națională)

[2] Mustafa Riza Kemal Atatürk (1881-1938), ofiţer, fondatorul şi primul Preşedinte al Statului turc modern                   (29 oct. 1923-10 nov. 1938). Vezi la Yüksel Atillasoy, Atatürk:First President and Founder of the Turkish Republic, New York, 2002; Andrew Mango, Atatürk:The Biography of the Founder of Modern Turkey, New York, 2002; Patrick Kinross, Atatürk: The Rebirth of a Nation, London, 2003; Paul Dumont, Mustafa Kemal invente la Turquie moderne, Bruxelles, 2006.

[3] Mikusch D.V. Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova. p. 203

[4] Idem

[5] Ibidem, p. 204

[6] Ibidem, p. 205

[7] Ibidem, p. 206

[8] Lege Sfântă

[9] La Constantinopol s-a răspândit vestea că sentinţa de condamnare la moarte a şi fost executată. Ştirea a ajuns şi la mama sa care locuia în capitala statului. Neputând comunica, a crezut zvonul. Mai mult, fiindcă fusese eliminat din comunitatea credincioşilor trebuie să fi fost foarte dureros pentru mama sa care avea sentimente profund religioase.

[10] Gazi Mustafa Kemal…p. 299

[11] D.v. Mikusch… p. 211

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT