Dinu C. Giurescu De la Sovromconstructii nr.6 la Academia Română Editura Meronia, Bucureşti,2008, 464 p + 16 planşe foto
Una dintre cărţile aşteptate cu interes de istorici şi-a făcut apariţia la sfârşit de an 2008. Istoricul ne înfăţişează aspecte din viaţa sa aşa cum le-a văzut, perceput şi trăit. Modest cum îl cunoaştem, istoricul trece etapă cu etapă prin viaţă fără a face caz de situaţia şi poziţia socială dinainte de preluarea puterii de către comunişti. Primii paşi, copilăria, părinţii Giurescu, bunicii Mehedinţi şi Giurescu i-au îndrumat paşii autorului şi l-au pregătit pentru viaţă.
Cartea este structurată pe capitole în pas cu etapele vieţii prin care trece autorul. Pe lângă acestea, chiar înainte de a îmbrăţişa profesia de istoric, talentul academicianului a ieşit în evidenţă. Pasiunea pentru istorie se observă încă din copilărie când autorul face remarci de ordin istoric: de la Constanţa luam trenul spre Mangalia, din 1938 de când s-a prelungit calea ferată”.
Copilăria
Informaţii despre cum şi-a perceput bunicul, Simion Mehedinţi, bunicul din partea tatei Constantin Giurescu şi amprenta care şi-au pus-o asupra sa, se regăsesc de-a lungul mărturiilor sale. Autorul se opreşte în special asupra relaţiei care a avut-o cu tatăl său, a momentului în care se hotărăşte să îmbrăţişeze meseria de istoric şi a sfaturilor primite care cred ca sunt utile tuturor istoricilor: “Meseria defineşte modul de viaţă”, “Nu aştepta să treacă timpul pentru că rişti să nu mai ai şansa de a reveni şi a scrie”. Detalii despre marele istoric şi funcţiile publice pe care le-a deţinut ne dezvăluie autorul: Rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos (februarie – 27 septembrie 1939), Ministru Secretar de Stat pentru organizarea Frontului Renaşterii Naţionale (28 septembrie 1939 – 3 martie 1940), Ministru al Propagandei (4 martie 1940 – 27 iunie 1940) şi pentru o scurtă perioadă Ministru al Cultelor. Autorul nu face referire la activitatea tatălui său în aceste funcţii, motivând că istoricul Constantin Giurescu nu vorbea despre activitatea sa publică.
“Vina” că a ocupat aceste funcţii a fost plătită prin 5 ani (7 mai 1950 – 5 iulie 1955) de închisoare la Sighet. Marturiile autorului despre pierderile suferite de familia sa sunt sugestive: casele de la Odobeşti, Mangalia, Predeal şi Bucureşti cu toată agoniseala familiei de-a lungul timpului. p.13
Şcoala primară
Şcoala primară nr. 4 “Cuibul cu Barză” al cărei elev a fost autorul cât şi tatăl acestuia, istoricul Constantin C. Giurescu. Cu regret constată că a rămas singura instituţie care nu a fost dărâmată de pe Ştirbei Vodă, funcţionând şi astăzi. În 1937, autorul este admis la Colegiul Naţional Sfântul Sava. Amintirile sunt detaliate şi în ceea ce priveşte denumirea străzilor, Berthelot până în 1949, apoi A. Popov, Nuferilor, din 1990 din nou M. Berthelot. Structura şcolară la vremea aceea: primar (4 ani), gimnazial (4 ani) şi liceal (4 ani), urmând ca după fiecare etapa să se dea examen de admitere. p. 22
Bunicii
De la bunicul său, Simion Mehedinţi mărturiseşte despre lecţiile de geografie pe care le lua, “cu harta în faţă” observând primejdiile care pândeau România în perioada tulbure a anilor 1938-1945. Anul 1941 care a adus atâtea nenorociri din cauza războiului, este tragic şi în plan personal: drama prin care trecea familia Giurescu şi nu numai datorită deciziei Comisiei de epurare pentru cercetarea universitarilor care colaboraseră cu regimul personal al regelui Carol al II-lea. Comisia prezidată de rectorul instituţiei, istoricul Petre P. Panaitescu, coleg de facultate şi de generaţie cu Constantin C: Giurescu, a hotărât scoaterea de la facultate a reputatului istoric. Din fericire, înlăturarea legionarilor a făcut ca această decizie să nu fie pusă în practică. p.38
Teama de bombardamente este detaliată pp 40 – 41. Cu toate că nu începuse să profeseze, gena istorică se observă din aprecierile pe care autorul le face pe parcursul amintirilor sale. Cartierul Nou construit la Mangalia oferea detalii despre locuitorii acestuia. Printre personalităţile care şi-au construit case sunt familiile Giurescu, Val Mugur, general Broşteanu, N. Iorga (demolată în 1940), familia Manoilescu. După cum mărturiseşte autorul, din 1952, directivele Partidului au cuprins printre altele şi decizia de evacuare din Constanţa şi Mangalia a familiilor în vigoare. Autorul concluzionează: “locurile copilăriei şi adolescenţei au fost astfel cu totul înghiţite de noua rânduire democrat populară”. p.73
Amintiri din Istanbul
Detaliile despre şederea la Istanbul şi despre locurile istorice aflăm în pp 83-86.
Autorul detaliaza eforturile tatalui sau Constantin C Giurescu de a deschide un Institut Cultural la Istanbul. Datorită războiului şi faptul că Turcia a rămas neutră, iniţiativă a fost amânată. Atât de amânată încât ceea ce istoricul dorise să pună în practică în anii 40 a prins contur după 1990.
Despre tânărul Dinu Giurescu, încântat de oraş, de locuri, de oameni şi despre idila cu tânăra Sule aflăm din mărturiile acestuia.
Studentul
Studentul Dinu Giurescu (1946 – 1949) oferă detalii despre “planul de învăţământ”. Studentul avea discipline la alegere: arheologie, istorie veche, istorie universală, bizantină, istoria popoarelor balcanice, a diplomaţiei, a românilor, ştiinţe auxiliare, epigrafie latină. Din memoriile autorului aflăm că alegerea se făcea pentru o materie principală de licenţă, două secundare şi celelalte de completare. p 120. Printre profesorii autorului amintim: Constantin C Giurescu, Ioan Hudita, Victor Papacostea, Gh Bratianu, Dionisi Pippidi. Bineînţeles că autorul este încântat de pleiada de personalităţi pe care a putut să le audieze p.121
După 1948 învăţământul a fost schimbat după modelul Uniunii Sovieticii. Printre “noile idei” autorul enumera: adoptarea programelor şi duratei, epurarea masivă, conţinutul disciplinelor cu manuale traduse după cele sovietice, cursurile universitare supuse unui control strâns pentru a “cerceta” orientarea ideologica şi impunerea ideologiei marxist-leniniste. p.131
Profesorul isi aduce aminte si de emotiile prin care a trecut în 1950 când şi-a dat examenul oral de licenţă. Evacuat cu familia la sfârşitul lui iunie 1950 din casa părintească a trebuit să facă faţă examenelor. p.143
Doctor in Istorie
Teza de doctorat a tânărului istoric “Ion Vodă cel Viteaz” a fost predată în 1958 Editurii Ştiinţifice. Parcursul anevoios până la tipar este detaliat la paginile 143-144. Primeşte bunul de tipar în decembrie 1963, în opinia autorului cu sprijinul academicianului Ştefan Ştefănescu.
După terminarea facultăţii dorinţa istoricului a fost de a profesa în învăţământ. Datorita “dosarului”, la învăţământul superior nu spera nici viitorul academician. Pentru învăţământul primar sau liceal trebuia pregătit ideologic. Pregătirea prin care a trecut autorul a durat trei săptămâni: “Îndrumarea Corpului Didactic” după care a început, aşa cum detaliază despre seminarile de la liceul Şincai.
Normatorul
În anii 1950 – 1956, din cauză că nu găsise de lucru în învăţământ, autorul a lucrat ca normator la Sovromconstrucţii nr.6. Perioada grea, regrete că între perioada 5/6 mai când profesorul Constantin C Giurescu fusese arestat de la domiciliu şi perioada evacuării familiei nimeni nu se gândise să salveze din bunurile familiei. p.156
Sugestiv este dialogul care a stat la baza evacuării familiei Giurescu: “Deschid geamlâcul: doi miliţieni şi doi civili: “Familia Giurescu locuieşte aici? Da! Ordin, vă mutaţi în strada Alexandru Moruzi…..”, “Întreb “ Când ne mutăm? – De îndată…- şi cum lăsăm lucrurile, aşa fără vreun inventar? – “Deschideţi uşa imediat!”, “ Puteţi lua efectele personale. Şi mobila, cărţile? Rămân toate pe loc!” …. “Şi bunicii Mehedinţi?” “Se mută şi ei”. pp. 157 – 158.
De activitatea ca normator la Sovromconstrucţii nr. 6 autorul detaliază cu amănunte. De reţinut unele aprecieri despre cum se ocupau funcţiile şi în acel domeniu: “Este şoferul Costache pe care organizaţia de partid l-ar dori ca preşedinte al viitorului comitet sindical”. Cu toate că organizaţia şi-l propusese, la adăpostul votului secret: “Costache nu a întrunit numărul minimal de voturi. La adăpostul votului secret, “oamenii muncii” şi-au spus părerea. Însă în cele din urmă situaţia s-a rezolvat, “promovarea lui prin trimiterea la o şcoala de cadre la Bucureşti” p. 177.
Autorul se opreşte şi asupra plenarei C.C. al P.M.R. din 26 – 27 mai care a “demascat şi zdrobit grupul fracţionist, antipartinic şi antistatal Ana Pauker – Vasile Luca şi a înlăturat aceste elemente duşmănoase din conducerea de partid şi de stat”. p. 177. Pentru autor, care în acele momente nu cunoştea situaţia în detaliu, i se părea ciudat ca de la eroii de dinainte au ajuns duşmanii ţării. Deportarea familiilor dintr-un oraş în altul este detaliată cu exemple de autor. Au urmat schimbările la vârf din iunie 1952 prin care dr. Petru Groza devine Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale în locul lui C.I. Parhon, iar Gheorghe Gheorghiu Dej devine prim ministru. Cu toate că pentru marea majoritate a populaţiei aceste schimbări nu spuneau nimic partidul îşi consolida treptat poziţia. O etapă necesară în planurile partidului era colectivizarea. Fiindcă primarii aleşi în sate nu aplicau linia dură a partidului privind colectivizarea, autorul relatează discuţia sa cu Ion Eraclide, şeful serviciului muncă şi salarii şi secretar al organizaţiei de bază din Centrală: “Dinule, situaţia devine complicată. Recent, în toate comunele au fost trimişi muncitori din industrie ca să înlocuiască primarii şi secretarii aleşi din mediul rural”. p. 179. Decizie firească, deoarece localnicii fie ei şi primari nu priveau cu ochii buni această decizie iar nou veniţilor nu le păsa de localitatea respectivă atât de mult încât să neglijeze linia partidului.
Ca normator, autorul ne oferă detalii despre un simulacru de proces public de la Poarta Albă. În urma căreia sentinţele au fost: “cinci condamnări la moarte; ceilalţi 20 coacuzaţi, pedepse între 20 – 25 de ani munca silnică şi confiscarea totală a averii”. Cu regret autorul îşi aduce aminte ca radioul şi presa au anunţat laconic : “trei din condamnaţii la moarte au fost executaţi” p. 180. Cei trei erau Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu şi Dumitru Nichita. Procesul fusese organizat pentru a justifica întârzierea lucrărilor la Canal. Din amintirile autorului aflăm că din vara lui 1952 se instauraseră unele masuri printre care un fel de paşapoarte interne: “Permisul dmv. de intrare în Constanţa” p. 181. Tot din vara lui `52 autorul primeşte veşti din mediul universitar: “Alexandru Rosetti şi George Călinescu fuseseră suspendaţi de la Universitate”.
Radioul era obedient Moscovei, îşi aminteşte tânărul istoric: “Cotele apelor Dunării – în româna, apoi în rusă, în fiecare zi. Ştiri externe: Moscova Agenţia TASS, evenimente din U.R.S.S. agenţia Tass, ştiri din lumea capitalului, tot agenţia TASS” p. 182.
Aspecte comice sunt detaliate în paginile 183 – 184: “Peste toate au sosit şi “gândacii de Colorado”. Propaganda regimului susţinea că au fost aruncaţi de imperialişti pentru a strica recoltele!”. Autorul continuă cu altă întâmplare la care a luat parte: “La sectorul Medgidia la cantina zarvă mare: s-au găsit nişte chiloţi de dama care fierbeau în cazanul de supă! Scandal, muncitorii refuza să primească supa. Sindicatul se mobilizează – şedinţă, discuţii. Concluzia: duşmanul de clasă a pus cu intenţie chiloţii ca să agite muncitorii. Duşmanul în cauza n-a fost găsit, dar a fost luată hotărârea de a spori “vigilenţa populară”. Acestea sunt detaliate alături de alte aberaţii ale “activiştilor” zeloşi. Obedienţa regimului Dej a mers până în a schimba titulatura: “A venit şi Crăciunul – devenit Moş Gerilă şi Sărbătorile de iarnă cu modificarea corespunzătoare a urărilor: Crăciun fericit! şi colindele tradiţionale erau total interzise” p.187 Mai mult, despre sărbătorile religioase nu se mai vorbea în presă, iar a doua zi de Crăciun, Paşte era program de lucru normal. p. 189
Totul s-a schimbat, până şi imnul R.P.R care cu regret şi-l aminteşte autorul, p.195-96:
“Înfrăţit fi-vă veşnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator.
Leninismul ni-e far, şi tărie şi-avânt,
Noi urmăm cu credinţă partidul neînfrânt,
Făurim socialismul pe-al ţării pământ!”
Un episod fericit, printre atâtea altele nefericite, s-a petrecut în familia Giurescu atunci când Constantin C Giurescu fusese eliberat din închisoare. Fără veste despre profesor pe perioada detenţiei, acum starea de fericire este detaliată de autor în pp 209 – 210. Eliberat, istoricului Giurescu i se fixase domiciliul obligatoriu în satul Măzăreni, raionul Brăila. Emoţionant este dialogul de revedere cu familia pe care autorul îl reproduce: “Mama: Să ştii că am pierdut tot, nu mai avem nimic”. Tata: “Sunteţi sănătoşi? Dar Mona; Dan?”. Când a auzit că suntem bine, a adăugat: “E în regula, cât timp eşti sănătos, multe se pot face”. p. 210
Profesia – istorie
Dornic de a se informa cu ceea ce se scrisese între timp, istoricul senior a cerut fiului său să-i aducă cărţi şi reviste de istorie apărute între timp. La aducerea cărţilor autorul întreabă: “Şi acu’ ce facem?” Profesorul: “Ne apucăm de treaba, ce altceva să facem?” Eu: “Cu cine, cu aştia?” Răspuns: “Da, cu aştia. Vrei sa fii profesor de istorie?” Eu: “Da!” C.C.G.: “Ai vreo alternativă pentru a face meseria asta?” Eu: “Nu”, C.C.G.: “Soluţia este să lucrăm în cadrul existent.” Trebuie remarcată puterea profesorului Giurescu ca după ce a trecut prin atâtea drame a avut puterea să o ia de la capăt şi a încerca să îşi facă meseria cât poate de bine. Prima lucrare scrisă după revenirea din detenţia a fost: cinci ani şi două luni în Penitenciarul de la Sighet, 7 mai 1950 – 5 iulie 1955. Din 1956 profesorul a fost angajat temporar la Institutul de Istorie al Academiei. p.212 Dintre sfaturile profesorului către fiul său reţinem: “Meseria dă sens vieţii fiecăruia”. La întrebarea firească a fiului cum poate să scrie în asemenea momente grele răspunsul a venit categoric: “Dimpotrivă, în primele minute ai impresia că nu poţi cerceta, scrie. Treptat, gândul, se îndreaptă spre tema la care lucrezi şi după o jumătate de oră, vezi că îţi revii.” p. 213
De la normator, autorul a fost încadrat în urma unui examen, îndrumător la Muzeul de Artă al R.P.R, apoi la Mogoşoaia. Viaţa luase un curs cât de cât normal, profesa în domeniu, astfel autorul mărturiseşte că în 1960, la 33 ani se hotărăşte să se căsătorească cu fata inginerului Valeriu Dinu şi a lui Ica, născută Manoilescu, fata lui Mihail Manoilescu. p.246. Din căsătoria acestora s-au născut două fete: în 1962 Marina Elena şi în 1964 Ena Simona. p.248.
După o pregătire temeinică în 1963, a candidat pe un post de cercetător anunţat la Institutul de Studii Sud-Est Europene condus de Mihail Berza. Perioada de cumpănă când în 1964 a fost invitat de Mircea Malita, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care i-a propus să lucreze la Oficiul de Studii şi Documentare la MAE. În cele din urmă renunţă la postul de cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene în favoarea ofertei lui Mircea Malita.
O dată cu deschiderea anului universitar, 1 octombrie 1968, – conferenţiarul – de acum, Dinu C. Giurescu îşi aduce aminte de cum a decurs deschiderea anului universitar la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Printre altele istoricul îşi aduce aminte că anul acela deschiderea a început cu cuvântarea şefului partidului Nicolae Ceauşescu în Piaţa Romană. Ceea ce spune multe despre “practica partidului” era ca toţi cei prezenţi la activitate nu puteau părăsi locul până la sfârşitul cuvântărilor deoarece toate ieşirile erau blocate. p. 273
Sarcini auxiliare
Tot din 1968 profesorul primeşte sarcină să se ocupe de cămine şi cantină. Pe lângă detaliile despre această activitate auxiliară destul de anevoioasa ca timp, partidul hotărăşte în 1975, în iunie, ca vechile hoteluri transformate în cămine să revină la destinaţia iniţială. Profesorul se arăta dezamăgit de aceasta situaţie pentru că mai erau 5 săptămâni până la terminarea anului. Aşa studenţii au trebuit să părăsească căminele fără prea multe explicaţii.
Din 1969 istoricul devine membru de Partid. Este invitat la sediu de Letiţia Pătraşcu care după o analiza a activităţii sale considera că trebuie să facă parte din partid. I se sugerează să facă o cerere care urma să fie analizată în B.O.B. Profesorul se conformează şi din 1969 devine membru P.C.R.
Că partidul se implica în toate nu mai surprinde pe nimeni, aşa cum s-a întâmplat în august 1980 când Comitetul Politic Executiv a anunţat că se împlinesc 2050 de ani de la “constituirea statului centralizat şi independent condus de regele dac Burebista”. Ca şi în memoriile lui Titu Georgescu, Gh. Ioniţă, Dinu C. Giurescu aminteşte cât de greu se putea scrie despre unele subiecte semnificative pentru istoria poporului român, dar între a nu scrie şi a scrie cu câteva citate puse în text din Ceauşescu sau alţi lideri comunişti a ales calea normală. A sta în expectativă ar fi însemnat a nu face nimic nici în plan personal, nici în plan profesional. Cum poate fi numit un istoric, istoric, dacă nu îşi aduce aportul prin cercetările proprii. Observăm azi, cum aceştia sunt criticaţi de cei care nu au scris înainte. Mai greu însă cu cei care nu au scris. Redau mai jos două fraze pe care profesorul şi le aminteşte din anii ‘90, petrecute la Facultatea de Istorie care cred eu ca sunt edificatoare pentru a înţelege sacrificiile pe care erau nevoiţi să le facă mai ales istoricii pentru a-şi vedea publicate lucrările:
“ … domnule profesor, aţi ştiut că istoria post 1944 este aceea aprobată de forurile oficiale? Răspunsul meu: am ştiut tot timpul, nu m-am amăgit nici un moment că ar fi altceva. A doua întrebare: atunci de ce aţi acceptat o asemenea versiune? Răspunsul meu: ca să pot publica restul.” p.295
Practicile, greutăţile şi piedicile pe care trebuiau să le treacă cei care îşi iubeau meseria şi doreau să şi-o exercite corect sunt des întâlnite în carte. O mirare a autorului este referendumul din 23 noiembrie 1986, neprevăzut în Constituţia din ‘65 când populaţia era chemată să se pronunţe asupra hotărârii Comitetului Central al P.C.R. de a reduce cu 5% armamentul, a efectivelor şi cheltuielilor militare ale României. Rezultatul: 16 073 621 au votat da, nimeni împotrivă, nicio abţinere! p. 310
Autorul se opreşte şi asupra schimbărilor survenite în ţară şi în special în capitala. Demolări, translări, sunt redate amănunţit. Regretele că nu a putut influenţa decizia de distrugere a unei părţi din patrimoniul naţional o constatăm din scrierile autorului.
Emigrarea in Statele Unite
După demolarea casei din Berzei nr. 47, autorul hotărăşte să emigreze în Statele Unite. Plecarea emoţionantă s-a petrecut pe 27 martie 1988. În Statele Unite, autorul publica volumul The Razing of Romania`s Past cu scopul de a atrage atenţia opiniei publice şi a face cunoscute lucrurile care se petreceau în ţară.
Vestea căderii regimului este redată emoţionant, când dimineaţa la New York pe ecranul televizorului sunt imagini cu sediul CC-ului şi anunţuri că regimul Ceauşescu a căzut. După calculul făcut de autor sistemul autoritar a căzut după 16 355 zile. pp. 428-29
În sfârşit, la Facultatea de Istorie
Reîntors în ţară, noul decan al Facultăţii de Istorie, Zoe Petre îi face propunerea de a veni la Istorie. “După 41 de ani de la absolvire, eram admis la Facultatea unde aş fi dorit să intru ca preparator. Niciodată nu-i prea târziu, când ai voinţă de a începe un nou capitol de viaţă”. p. 434
Academicianul
La 13 noiembrie 1990, membrii titulari ai Secţiei de istorie şi arheologie ai Academiei Române l-au ales membru corespondent. Alegerea a venit la 23 de la încetarea din viaţă a părintelui său Constantin C. Giurescu. 11 ani distanţă a devenit membru titular al Academiei Române.
Memoriile lui Dinu C. Giurescu sunt de un real interes nu numai pentru istorici, deoarece autorul ne dezvăluie amănunte familiale şi în special etapele vieţii sale. Fiind istoric, însemnările, analizele şi ideile sale sunt de un real interes pentru cititor oferind pe lângă amintirile personale o serie de date importante din diverse domenii. Greutăţile prin care a trecut, dar şi modul prin care le-a făcut faţă, face din Dinu C. Giurescu un câştigător. Regret că autorul s-a oprit cu amintirile sale în 1990 şi nu le-a continuat până la zi. Însă după cum îl cunoaştem acestea vor fi reeditate la zi.
Recenzie publicata in Analele Universitatii Spiru Haret, Seria Relatii Internationale si Studii Europene, Anul III, nr.3, 2009, pp 287 – 293