După cel de-al doilea război mondial se impunea o noua reorganizare teritorială iar idea unei Europe Unite a devenit dintr-o soluţie teoretică una din ce în ce mai concretă. Discutată de secole[1] după cel mai devastator conflict mondial această idee a prins contur şi chiar s-a început să se lucreze la punerea sa în practică. Un alt proiect este lansat de Mazaryk, sub denumirea de Noua Europă. Acesta devine preşedinte al Uniunii Democratice Central-Europene, creată în SUA şi care constituie o încercare de unificare a noilor state din Europa Centrală. Proiectul lui Mazaryk este esenţialmente moral şi politic. Acesta era convins că, dacă statele îşi obţin libertatea, toate naţiunile vor forma o „frăţie a omului”.
În opinia germanului Friederich Neumann MITTELEUROPA este soluţia europeană pentru consolidarea păcii şi crearea unei pieţe comune central-europene. Tot un german contele Coudenhove Kalergi[2] propune în 1924 o Uniune Pan-Europeană al cărei rol principal este de a asigura pacea. Uniunea ar fi fost dotată cu o structură supranaţională bazată pe arbitraj obligatoriu şi cooperare multilaterală. Deşi perspectiva sa este, esenţial, politică, dimensiunea economică nu este ignorată, vorbindu-se despre crearea unei pieţe comune.
O altă propunere este făcută la sfârşitul anilor ’20 de Aristide Briand[3]; aceasta viza încheierea unui tratat care să confirme uniunea morală şi solidaritatea partenerilor şi să propună întâlniri periodice al căror organ principal ar fi fost o conferinţă europeană; între sesiuni, activitatea ar fi fost asigurată de un comitet politic.
După cel de-al doilea război mondial se constată două concepţii diferite care se vor contura în cadrul dezbaterilor privind organizarea Europei unite: cooperarea interguvernamentală şi o unificare trecând dincolo de suveranităţi – o federaţie.
Astfel, la 5 mai 1949, se semnează, la Londra, statutul primei organizaţii pe de-a-ntregul „europeană”: Consiliul Europei, expresie a cooperării interguvernamentale.
Intrat în vigoare la 3 august 1949, Statutul Consiliului Europei oferă imaginea unei Europe a păcii, înţelegerii şi cooperării. Celor 10 state membre iniţiale li se adaugă, de-a lungul timpului, numeroase altele, dar contextul politic face ca, patru decenii, Consiliul să rămână o organizaţie vest-europeană. După căderea comunismului, Consiliul Europei a constituit prima structură deschisă ţărilor Europei Centrale şi de Est înscrise pe calea reformelor democratice. Cea mai mare organizaţie strict europeană, Consiliul Europei numără astăzi 45 de state membre contribuind astfel la crearea unui vast spaţiu de „securitate democratică”[4].
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu condiţia ca el să accepte principiul preeminenţei dreptului şi să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa să se poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.
Logica şi raţiunea de a fi a Consiliului Europei – cooperarea interguvernamentală – se traduc prin crearea între statele membre a unei mai mari apropieri „pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social” (art. 1 din Statutul Consiliului Europei).
La începutul ultimului deceniu al secolului XX, Consiliul Europei a traversat o adevărată „criză de identitate”. Însăşi raţiunea sa de a fi a fost pusă sub semnul întrebării, într-o Europă în care apropierea dintre statele bătrânului continent pare să privilegieze întâlnirea lor în spaţiul „integrat” al Comunităţilor Europene. Se vorbea din ce în ce mai mult, în acea perioadă, de Europa Mare, reunind membrii Consiliului Europei, şi de Europa Mică, a Comunităţilor Europene. Şi chiar de un Consiliu devenit „un fel de ONU pentru Europa”. Motivele cel mai uşor de identificat în spatele acestei formule rezidă în însăşi compoziţia Organizaţiei. După cum este cunoscut, în afara statelor „selecţionate” ale C.E.E., din Consiliul Europei făceau şi fac parte şi state neutre (Austria, Elveţia), state ce se întind pe două continente (Turcia) şi state ce au aparţinut fostului sistem socialist.
Începutul anilor ’90 părea să construiască, paradoxal, în locul Europei divizate, o Europă a concurenţelor şi a concurenţilor.
În acest context, Consiliul Europei propune o nouă formulă de repartizare a răspunderilor: Consiliul să răspundă de problemele privind aspectele politice (dimensiunea politică a C.S.C.E.) şi de cooperarea umanitară („coşul al treilea” al C.S.C.E.), Comunităţilor Economice Europene să le revină dimensiunea economică („coşul doi” al C.S.C.E.), iar C.S.C.E. să-i rămână răspunderea securităţii europene (al doilea aspect al „primului coş”). Răspunsul: Consiliul Europei va rămâne „gardianul valorilor democraţiei”, formulă care în noul cadru pare prea puţin mulţumitoare[5].
Una dintre preocupările majore ale Consiliului Europei este şi protecţia minorităţilor naţionale. Astfel, Comitetul Miniştrilor a adoptat, în 1994, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale (intrată în vigoare în 1995), deschisă spre semnare atât statelor membre, cât şi celor nemembre. Acest text reprezintă primul instrument multilateral, obligatoriu din punct de vedere juridic, de protecţie a minorităţilor naţionale. Modul în care sunt respectate obligaţiile ce revin statelor este supus monitorizării Comitetului Miniştrilor, ajutat de un Comitet consultativ format din 18 experţi independenţi.
Sistemul de protecţie pus la dispoziţie de Convenţia europeană a drepturilor omului este completat şi prin adoptarea, în 1997, a Convenţiei privind prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Obiectivul principal al acestui document este de a asigura condiţii umane de detenţie pentru persoanele din închisori, comisariate de poliţie sau instituţii psihiatrice. Tot în acelaşi scop a fost constituit şi Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT), format din experţi independenţi.
O atenţie specială este acordată şi democraţiei la nivel local. Conferinţa Europeană a Puterilor Locale, creată încă din 1957 şi devenită, din 1983, Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa, pentru a fi ulterior transformată în Congres al Puterilor Locale şi Regionale, precum şi diferitele texte consacrate acestui domeniu (Carta europeană a autonomiei locale, Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare) sunt exemplul concret al importanţei acordate democraţiei locale. Din perspectiva Consiliului Europei, „una din bazele unei societăţi democratice este existenţa unei democraţii locale şi regionale solide şi eficace, conformă principiului subsidiarităţii inclus în Carta europeană a autonomiei locale, potrivit căruia exercitarea autorităţilor publice revine de preferinţă autorităţilor cele mai apropiate de cetăţeni, ţinând cont de amploarea şi natura sarcinilor publice, precum şi de exigenţele eficienţei şi economiei”[6].
Pentru a-şi putea atinge obiectivele propuse, Consiliul este dotat cu organe care, prin activitatea lor, contribuie la apărarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste, la valorizarea identităţii culturale europene, sprijină edificarea noilor societăţi democratice şi luptă împo¬triva oricăror forme de intoleranţă, xenofobie, încălcare a drepturilor minorităţilor etc.
Conform articolului 10 din Statut, organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă (devenită, din 1974, Adunarea Parlamentară), asistate de un Secretariat.
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei. El este format din miniştrii de externe ai statelor membre (sau de un supleant al ministrului de externe), fiecare reprezentant naţional dispunând de un vot. Rolul acestuia este triplu. Mai întâi, în cadrul său, statele membre au posibilitatea de a-şi exprima prin repre-zentanţii lor poziţiile naţionale cu privire la problemele societăţii europene. În al doilea rând, el este locul de elaborare a răspunsurilor la aceste probleme şi, de asemenea, apărător al valorilor care constituie fundamentul Consiliului Europei. În al treilea rând, este însărcinat cu monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate de statele membre.
Comitetul se întruneşte în cadrul a două reuniuni anuale, dar se poate reuni şi la cererea unuia dintre membrii săi sau a secretarului general (dacă 2/3 din membri sunt de acord), atunci când se consideră necesar. Reuniunea oficială durează o zi; există, de asemenea, o întrunire a reprezentanţilor permanenţi şi directorilor politici din ministerele afacerilor externe.
Pentru a asigura o abordare cât mai cuprinzătoare a diferitelor subiecte, fiecare ministru poate delega un reprezentant care acţionează în numele său în perioada dintre sesiuni. Delegaţii sunt asistaţi de un birou, grupuri de raportori şi organisme subsidiare ad-hoc. Aceşti delegaţi sunt, în general, reprezentanţii permanenţi ai statelor pe lângă Consiliu.
Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată prin rotaţie, pe o durată de 6 luni, şi se schimbă cu fiecare sesiune, potrivit ordinii alfabetului englez a statelor membre.
Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei. El examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din iniţiativă proprie, măsurile în vederea atingerii obiectivelor Consiliului, inclusiv elaborarea de convenţii şi acorduri, precum şi adoptarea unor politici comune în diferite domenii. Concluziile, comunicate statelor membre de către Secretarul General, pot îmbrăca uneori forma unor recomandări către guverne, iar acestea pot fi invitate să comunice Comitetului acţiunile întreprinse de ele ca urmare a acestor recomandări. Alteori, concluziile Comitetului pot fi exprimate sub forma unor convenţii sau a unui acord, care sunt supuse ratificării de către statele membre şi care angajează doar ţările care le-au ratificat. Consiliul poate adopta, de asemenea, decizii definitive sub forma unor rezoluţii.
Activitatea Consiliului Europei priveşte toate domeniile de interes pentru societatea europeană, mai puţin problemele de apărare naţională. Drepturile omului şi democraţia pluralistă, statul de drept şi securitatea cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei şi a into-leranţei, protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, coeziunea culturală şi pluralismul cultural, cooperarea judiciară sunt tot atâtea centre de interes ale Consiliului Europei.
De altfel, Consiliul European este singurul organism din UE, care prin atribuţiile sale poate trasa liniile directoare către pasul următor şi anume rezolvarea unei probleme care în opinia mea ţine de viitorul Uniunii si anume rezolvarea problemei naţionalismului. Când în interiorul Uniunii Europene statele vor înceta să se întreacă, când naţionalismul aleşilor naţionali nu coincide cu cel euronaţionalist apar discrepanţe care se îndepărtează de unitatea dorită.
Se constată, odată cu apariţia crizei şi mai mult adâncirea acestei probleme prin afişarea conservatorismul britanic faţă de viitorul UE, prin politicile economice unilaterale in cadrul organismului, prin discrepanţele economice faţă de statele vestice şi estice ale Uniunii.
Începând din anul 1957, Consiliul Europei a acţionat în favoarea reprezentării puterilor locale, ceea ce s-a concretizat în crearea Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa. Importanţa crescândă a democraţiei locale a determinat, în 1994, transformarea acestei conferinţe într-un Congres al Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. În 1985 a fost semnată, la Strasbourg, Carta Europeană a Autonomiei Locale, document care prezintă bazele democraţiei locale, recunoaşte dreptul cetăţenilor de a participa la gestiunea afacerilor publice şi precizează, de asemenea, limitele autonomiei locale[7].
Bibliografie
- O. Bibere, Uniunea Europeană între virtual şi real, Bucureşti, All, 1999.
- D. Mazilu, Integrarea europeană, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.
- N. Păun, A. C. Păun, Istoria construcţiei europene, vol. I-II, Cluj Napoca, 2000.
- A. Profiroiu, M. Profiroiu, Introducere în realităţile europene, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
- I. Bărbulescu, Uniunea Europeană de la naţional la federal, Bucureşti, 2005.
[1] Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent şi viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 5
[2] Referire la proiectul de confederaţie europeană lansat la Societatea Naţiunilor de Premierul şi ministrul Afacerilor Străine francez Aristide Briand, în septembrie 1929 şi prezentat, tot de el, celor 27 de state europene membre ale SDN într-un memoriu, la Geneva, în mai 1930. Proiectul, care avea la bază ideea unui pact regional avansată de diplomatul austriac contele Richard Nikolaos von Coudenhove-Kalergi, fondatorul mişcării Pan-Europa (1923), punea un accent mare pe crearea unei puternice pieţe economice comune. Abandonat după decesul omului politic francez (1932), pe fondul crizei mondiale, economice şi politice, proiectul avea să rodească după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, stând la originea Uniunii Europene de azi. Despre influenţa lui în România, vezi contribuţia profesorului Gheorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Bucureşti, 2002.
[3] Un alt demers al fancezului este Pactul Briand-Kellogg (Tratatul general de renunţare la război ca instrument de politică naţională în relaţiile mutuale ale statului) semnat la 27 august 1928, în capitala Franţei, de către 15 state şi înregistrat în Seria de tratate ale Societăţii Naţiunilor la 4 sept. 1929. Guvernul român a aderat la acest important document de drept internaţional la 4 sept. 1928. Pe larg, vezi în studiul clasic al Elizei Campus, O etapă în lupta pentru repudierea forţei în relaţiile internaţionale: Pactul Briand-Kellogg (1928), în „Revista română de studii internaţionale”, nr. 3/1973, p. 97-115. Republica Turcia a depus instrumentele de aderare definitivă la acest Pact în ziua de 24 iul. 1929, la fel ca şi România