Despre regale Mihai I se vorbeste din ce in ce mai des. Parca la o comanda, mass-media se intrece in tot felul de reportaje, documentare si de stiri despre cat de important este regele Mihai I, de “atuul” pe care-l are ca a ramas singurul conducator de stat din timpul celui de-al II-lea razboi mondial in viata. Desigur, stirile nu pot fi decat de doua feluri: negative si pozitive. Mai jos, eu nu incerc sa-l judec ci sa prezint unele fragmente, pe scurt, de istorie la care monarhul nonagenar a jucat un rol important.
Regele Mihai I al Romaniei s-a nascut la 21 octombrie 1921 la Sinaia, fiind singurul fiu din casatoria tatalui sau Carol al II-lea cu Printesa Elena a Greciei si Danemarcei. Firi diferite, parintii regelui nu au putut constitui o familie in adevaratul sens al cuvantului.
Moartea bunicului sau Ferdinand I, 20 iulie 1927 coroborata cu renuntarea la tron a tatalui sau, Carol al II-lea (1925) l-a adus pe tron la doar 6 ani. Regenta avea rolul de a se ocupa de problemele curente pana cand acesta va deveni major si se va putea implica activ in conducerea statului. Peste 3 ani, tatal sau a revenit in tara si reacceptat ca rege ( 8 iunie 1930).
In dimineata zilei de 6 septembrie 1940, principele Mihai, Voievod de Alba Iulia, a fost desteptat de sunetul telefonului aflat langa patul sau; un aghiotant i-a comunicat: “Majestatea Voastra este chemata la orele zece in Sala Tronului, pentru a depune juramantul de incoronare”,- “ Ce anume ai spus?” a intrebat Mihai. Mesajul a fost repetat.[1]
In timp ce tatal sau se pregatea sa paraseasca definitive tara, Mihai intra in Sala Tronului unde-l asteptau Ion Antonescu, conducatorul statului, Nicodim, patriarhul Romaniei si D. Gh. Lupu, prim presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Juramantul depus, intr-o forma noua: “Jur credinta natiunii romane. Jur sa pazesc cu sfintenie legile statului. Jur sa pazesc si sa apar fiinta statului si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”[2].
Cel care a schimbat formula juramantului, Ion Antonescu, explica: “ am vrut sa subliniez ca pe viitor natiunea va trece intotdeauna inaintea regelui”[3].
Imediat dupa depunerea juramantului, generalul i-a prezentat noului rege pentru semnare urmatorul decret:
Art. I. Investim pe d-l General Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este Capul Oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse;
e) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;
f) El încheie tratate;
g) Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de Stat se va face prin decrete regale contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale Statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.[4]
Arthur Gould Lee, omul care a discutat cu regele Mihai I atat in timpul domniei cat si dupa, nota: “ El era regele, dar cu toate acestea nu stia ce ar fi trebuit sa faca, caci nu fusese niciodata instruit in privinta relatiilor dintre Coroana si capul sau membrii guvernului. Mai mult decat atat, nici nu cunostea numele majoritatii ministrilor sai. Nimeni nu-i oferise vreodata pregatirea necesara in problemele politice. Practic, el nu-si intelegea responsabilitatile si prerogativele, si nici problemele constitutionale pe care le implica relatia dintre Coroana si stat….Mihai nu se simtea sigur de sine aproape in nicio activitate, cu exceptia soferiei si a vanatorii”[5]
Cum unele lucruri nu se schima, Arthur Gould Lee, prieten al regelui, nota in amintirile sale referitor la propaganda din acele timpuri care era favorabila mentinerii dinastiei pentru Germania in special: (Hitler prefera un monarh lipsit de experienta si docil in mainile unui om devotat Germaniei). Generalul, intr-un moment de furie, relatat tot de acelasi companion al regelui i s-ar fi adresat: „Veti ramane aici nu pentru ca vreau eu, ci pentru ca taranii vor sa aiba un rege”[6]
De altfel, generalul Ion Antonescu a modificat Statutul Casei Regale pentru a impiedica participarea suveranului si a colaboratorilor sai la activitati publice fara aprobarea sa.
Cel mai important eveniment istoric din mandatul sau este actul de la 23 august 1944. Varianta regelui:
“În acea zi de 23 august deci, i-am cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele palatului regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situaţia politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei. Tonul discuţiei a devenit iritat atunci când am abordat situaţia dezastruoasă de pe front şi iminenţa unei invazii a Armatei roşii, l-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistiţiu fără să mai întârziem nici o clipă.
Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate şi că trebuie să discute problema cu Hitler. I-am replicat că, în faţa unei astfel de situaţii, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. L-am convocat apoi pe generalul comandant al Bucureştiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute: nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la Bucureşti. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe Sănătescu, generalul şef al casei mele militare. Am trecut prin mica mea casă în palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere.
Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniştrii săi, cu excepţia şefului Siguranţei, de negăsit. Au fost închişi în cazarma batalionului gărzii regale. La ora opt şi jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioşi. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemţeşte. Secretarul meu traducea ceea ce eu totuşi înţelegeam.
După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către naţiune. Prin el anunţam că încetasem ostilităţile împotriva ruşilor şi că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertăţii şi a democraţiei. Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulţime imensă s-a strâns în piaţa palatului regal: Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască regele!” BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru naţional.
Am dispus apoi eliberarea celor trei paraşutişti englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemţilor, i-am chemat la palat. Mulţimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit maşina, iar sărmanii de ei erau să cadă victime entuziasmului românilor. Am dispus apoi să fie pregătit un avion pentru a pleca la Ankara. Ţineam ca aceşti trei soldaţi britanici să depună mărturie asupra felului în care se petrecuseră lucrurile.”[7]
Referitor la Maresal, regele declara: “În noaptea plecării mele din Bucureşti, relatează regele Mihai I, un comando comunist foarte bine organizat, a pătruns în palatul regal şi l-a ridicat pe Antonescu, care era în continuare reţinut în interior. Contrar celor ce s-au spus, eu nu dădusem ordinul să fie predat. Dar generalul pe care îl numisem prim-ministru cu titlu provizoriu a avut un moment de slăbiciune şi a îngăduit acest act.
La scurt timp după aceea, când ruşii au intrat în Bucureşti, Antonescu a fost dus la Moscova. Însă procesul său s-a deschis, optsprezece luni mai târziu, la 6 mai 1946, în capitala română. Pe 17 mâi, el a fost condamnat la moarte. Am încercat să comut sentinţa într-o condamnare la închisoare, însă presiunile taberei comuniste au fost atât de puternice, încât nu mi s-a permis să intervin în favoarea sa. De altfel, Antonescu nu mi-a cerut niciodată să îmi exercit dreptul de graţiere. Acest demers a fost întreprins numai din iniţiativa avocatului său.”[8]
Gestul sau, de a trece de partea URSS-ului a fost rasplatit de rusi, Regele primeste inalta distinctie de la Stalin, Ordinul Victoria ba chiar si un avion cadou, stiindu-se pasiunea regelui pentru avioane.
La 21 august 1945, Regele Mihai I intra in greva regală, refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 și 18 mai are loc procesul maresalului Ion Antonescu și al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, maresalul va fi executat la 1 iunie 1946.
Dupa falsificarea alegerilor si arestarea principalilor lideri ai partidelor politice dupa operatiunea Tamadau, regele, devenit ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și plecarea acestuia în exil forțat. Romania ramasese singura tara din centrul si sud-estul Europei cu regim monarhic.
Azi, parca mai mult ca oricand, regele si eterna intrebare Monarhie sau Republica se aduce in discutie din nou. O premiera si pentru monarh dar si un gest de normalitate facut de parlament de ziua sa, la cei 90 de ani, acesta se adreseaza natiunii de la tribuna Parlamentului.
[1] Ioan Scurtu Istoria romanilor in timpul celor patru regi (1866-1947) Mihai I, vol. IV editia a III-a, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2010, p. 7
[2] Ibidem pp 7-8
[3] “Timpul” din 8 septembrie 1940
[4] http://lorylex.wordpress.com/tag/investirea-presedintelui-consiliului-de-ministri-si-prerogativele-regale/
[5] Ioan Scurtu, p.9
[6] Ibidem, p. 15
[7] http://www.crispedia.ro/Cele_doua_domnii_ale_regelui_Mihai_I
[8] Ibidem