Astăzi se împlinesc 92 ani de la Marea Unire. Prin Unirea provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania s-a reușit după mult timp consfințirea României Mari.
Cu părere de rău, constat că sunt unii care nu sunt de acord cu sărbătorirea zilei naționale pe 1 decembrie. Motivele acestora sunt că 1 decembrie cade iarna, că este frig şi o zi națională trebuie să fie primăvara sau vara, etc.
Nu pot să cred decât că cei care nu sunt de acord ca ziua națională să fie celebrată pe 1 decembrie fie că nu ştiu ce s-a întamplat în 1918 fie sunt antinaţionalişti.
Toate statele din lume nu își aleg Ziua Națională ci în urma unui eveniment de însemnătate capitală în evoluția statului ca amintire și ca exemplu al înaintașilor lor, celebrează ziua aceea ca zi națională. Unde s-ar pomeni ca 4 iulie sau 14 iulie să stârnească polemici cum că ar fi bine sau nu să se sărbătorească ziua națională în Statele Unite sau Franța.
La acest eveniment major din istoria națională m-am mai referit în postările anterioare, dar azi vreau să mai adaug câteva idei:
România a trecut la rândul său prin schimbări de natură teritorială. După primul război mondial şi pentru prima dată în istorie graniţele statului aproape s-au suprapus peste cele etnice. România a devenit un stat de mărime medie din Europa, atât ca suprafaţă, cât şi ca teritoriu.
Acest lucru a fost posibil prin unirea Basarabiei (27 martie) a Bucovinei (28 noiembrie) şi a Transilvaniei (1 decembrie) 1918 cu România.
Mai mulţi factori activi au creionat acest context favorabil. Pe lângă dorinţa fireasca a românilor, atât cei din provinciile istorice cât şi cei din regat coroborat cu activitatea politico-diplomatică a guvernului şi a cercurilor din jurul acestuia s-a realizat acest ideal.
Intrarea târzie a României în război cu condiţia de a-şi recupera teritoriile au făcut ca românii să nu mai aştepte terminarea acestui conflict şi să acţioneze în cauză. Ieşirea Imperiului Ţarist i-a oferit prilejul Basarabiei să se declare independentă şi să-şi hotărască singură apartenenţa la România.
Intrarea trupelor române în Basarabia, cu acordul acesteia, la începutul anului 1918 a fost percepută la Moscova ca o intervenţie a Antantei împotriva sa. Mai mult, prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legăturile diplomatice cu România. Unirea Basarabiei cu România a fost privită în continuare de către ruşi ca un act ilegal al guvernului de la Bucureşti şi a privit această provincie ca un teritoriu sovietic.
Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Camera şi Senatul român au ratificat la Bucureşti, la 31 Decembrie 1919, Unirea Bucovinei cu Ţara iar prin recunoaşterea Unirii de către Congresul de pace de la Paris şi prin includerea ei în Constituţia României din 1923, memorabilul act al Unirii Bucovinei cu Regatul României din 28 Noiembrie 1918 a rămas definitiv.
La 24 Octombrie 1920, s-a inaugurat Universitatea românească din Cernăuţi, în prezenţa familiei Regale. Reorganizarea universităţii s-a făcut cu ajutorul profesorilor de teologie, în frunte cu Vasile Tarnavski, noul rector devenind Ion Nistor. După votarea Constituţiei României Mari din 1923, Bucovina s-a integrat cu totul în viaţa politică şi administrativă a Regatului Român.
Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon[1]. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei.
În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2.
În afara articolelor 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza:
„Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”[2].
Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”[3].
Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române:
„Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.
Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial“.
În mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit confirmă recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.
[1] Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri (1918 -1933) Editura Fundaţiei „Romania de Maine”, Bucureşti, 1999, p. 82
[2] Ibidem, p. 83
[3] Ibidem, p. 84