"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2010 / 3 noiembrie

File de istorie

Carnet de istoric

După primul razboi mondial si pentru prima dată în istorie graniţele statului aproape s-au suprapus peste cele etnice. România a devenit un stat de mărime medie din Europa, atât ca suprafaţă, cât şi ca teritoriu. Acest lucru a fost posibil prin unirea Basarabiei (27 martie) a Bucovinei (28 noiembrie) si a Transilvaniei (1 decembrie) 1918 cu România.

Acest ideal al romanilor de pretutindeni nu s-a produs intamplator. Mai multi factori activi au creionat acest context favorabil. Pe langa dorinta fireasca a romanilor, atat cei din provinciile istorice cat si cei din regat coroborat cu activitatea politico-diplomatica a guvernului si a cercurilor din jurul acestuia.

Intrarea târzie a României in razboi cu conditia de a-si recupera teritoriile au facut ca romanii sa nu mai astepte terminarea acestui conflict si sa actioneze in cauza. Ieşirea Imperiului Ţarist i-a oferit prilejul Basarabiei sa se declarae independenta si sa-si hotărască singura apartenenta la Romania. Intrarea trupelor romane in Basarabia, cu acordul acesteia, la inceputul anului 1918 a fost perceputa la Moscova ca o interventie a Antantei impotriva sa. Mai mult, prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legaturile diplomatice cu Romania. Unirea Basarabiei cu Romania a fost privita in continuare de către ruşi ca un act ilegal al guvernului de la Bucureşti si a privit aceasta provincie ca un teritoriu sovietic.

La Conferinta de la Paris, problema Basarabiei a constituit un semn de intrebare deoarece teritoriul acesteia nu  apartinuse unui stat inamic Antantei cum era cazul cu Transilvania, Bucovina si Banatul[1].

In timpul Conferintei de Pace, problema Basarabiei a ridicat doua probleme:

1) valorile permanente de ordin istoric, geografic si etnic, oprimate in secolul al XIX-lea, reaparute odata cu revolutia rusa, valori recunoscute de civilizatia europeana;

2) consideratiile de oportunitate politica legate de apartenenta Basarabiei la problema rusa si relatiile Romaniei cu Marile Puteri care au tratat aceasta problema in functie de interesele proprii[2].

Urmarind aceste aspecte putem constata ca la inceputul deschiderii Conferintei de Pace, alipirea Basarabiei la Romania nu reprezenta nicio indoiala Marilor Puteri insa ulterior pe parcursul desfasurarii lucrarilor, aceasta provincie a devenit un caz special.

Sedinta din 12 ianuarie 1919 a Consiliului celor zece s-a pronuntat impotriva prezentei Rusiei la Conferinta de Pace insa pe masura ce planul interventiei aliate in Rusia intrevedea posibilitatea constituirii unui guvern rus, aceasta posibilitate a fost neglijata. Conferinta cu toate ca nu a recunoscut Rusia sovietica, la Paris era constituită „Conferinta Politica Rusa” cu scopul de a apara interesele Rusiei absente[3].

Conferita si-a deschis lucrarile la 18 ianuarie 1919 iar Romania se prezenta ca un stat national unitar in componenta careia se aflau teritoriile locuite de românii dintotdeauna. Documente fundamentale cu valoare de lege care legitimau acest statut erau hotararile plebiscitare din martie, noiembrie si decembrie 1918 ca si conventiile incheiate in 1916 cu Antanta pe baza careia Romania intrase in primul razboi mondial.

Principalele Puteri la Conferinta de Pace si-au exprimat acordul ca unirea Basarabiei cu Romania sa fie recunoscuta. George Clemenceau afirma: „s-au petrecut evenimente de care nu putem sa nu tinem cont si faptul ca problema Basarabiei se va reglementa in favoarea Romaniei constituie un element care nu poate fi neglijat”.[4]

S.U.A., la 21 ianuarie 1919, la rândul lor reiterau ideea Frantei: „se recomanda ca intreaga Basarabie sa fie alipita statului roman. Basarabia a apartinut in trecut Romaniei si este predominant romaneasca dupa caracterul ei etnic” iar Foreign Office-ul relua la 19 februarie 1919 propunera celor doua: „sa se recunoasca Unirea deja implinita a Basarabiei cu Romania”.

Motivele expunerii britanice constau in faptul ca provincia facuse parte pana in 1812 din componenta Moldovei, Sfatul Tarii, ca instanta aleasa democratic declarase independenta si stabilise conditiile de unire cu Romania, romanii constituiau 60-65 % din populatia provinciei.

Problema Basarabiei parea rezolvata dupa aceste declaratii insa atitudinea duplicitara in politica a Marilor Aliati coroborata cu demisia din 2 iulie 1919 a lui I. I. C. Bratianu, prim ministrul Romaniei si parasirea Conferintei, chestiunea Basarabiei era pusa in dependenta de solutionarea generala a problemei romanesti fiind transformata intr-un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucuresti.

Chiar daca nu s-au implicat in revolutia rusa, aceasta a devenit o problema serioasa pe arena politicii internationale. Marile Puteri isi propusesera anihilarea bolsevismului, readucerea Rusiei in echilibrul european si impiedicarea influentei germane asupra fostelor zone ale Imperiului Tarist.

Prabusirea Imperiului Tarist a generat alti factori care au adus noi probleme politicii promovate de Marile Puteri. Una dintre acestea a fost cea a nationalitatilor neruse care s-au separat primele de haosul anarhiei ruse. Pe langa Basarabia care s-a alipit prin liber consimtamant la Romania, in baza dreptului la autodeterminare, Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia si Georgia s-au constituit state independente. Aceste teritorii s-au transformat in realitati statale, dispuneau de armate disciplinare, dispuneau de o administratie proprie si de resurme materiale si umane.

Toate aceste fapte au creat disensiuni in randul Aliatilor in ce priveste atitudinea care sa fie adoptata in problema rusa. W. Wilson, presedintele american si premierul britanic D. Lloyd George erau de parere ca Rusia  a fost cheia situatiei mondiale si in consecinta o pace nu poate fi durabila daca 150 milioane de locuitori ai sai vor fi intr-o stare de confuzie si haos[5].

S.U.A. cat si Marea Britanie au suspendat relatiile cu Moscova si au cautat sa-i limiteze influenta in zonele fostului Imperiu. Ratiunea britanica era practica, a sprijinit politica lui W. Wilson dar in acelasi timp cauta un mijloc de a-si relua legaturile cu Kremlinul in care vedea o modalitate de a se reface economic dupa razboi. Franta avea o atitudine divergenta fata de aliatele sale care vedea in bolsevismul rusesc dusmanul principal al civilizatiei mondiale.

La 22 ianuarie 1919, presedintele american W. Wilson citea „Declaratia catre gruparile politice ruse” in care invita toate gruparile organizate din Siberia pana in Rusia europeana, sa-si trimita reprezentantii pe insula Prinkipo pentru tratative. La aceasta Conferinta a fost abordata si problema Basarabiei. In sedinta Consiliului celor zece din 27 ianuarie 1919, G. Clemenceau citea telegrama trimisa de I.I.C. Bratianu in care prim ministrul roman arata ca Basarabia s-a unit cu Romania si in concluzie invitatia la Conferinta nu viza România.[6]

Franta considera la randul sau Basarabia ca parte a Romaniei iar acest lucru insemna ca problema putea fi discutata la Conferinta de Pace. Conferinta nu a mai avut loc din cauza divergentelor franco-tariste care au refuzat sa discute cu bolsevicii.

La 13 ianuarie 1919, delegatia Romaniei, condusa de I.I.C. Bratianu sosea la Conferinta de Pace de la Paris. In expunerea sa din 31 ianuarie primul ministru roman demonstra in fata Consiliului Suprem pozitia Romaniei si revendicarile din tratatul de alianta din 1916. Cum Puterile Aliate declarasera acest tratat caduc, seful delegatiei romane a trebuit sa caute alte motive pentru a-si sustine cauza. In cea de-a doua interventia a sa, 1 februarie 1919, Ion I. C Bratianu prezenta memoriul: „Romania in fata Conferintei de Pace. Revendicarile teritoriale” in care se baza pe principiul dreptului la autodeterminare, pe drepturile istorice si etnice. La finalul expunerii, Lloyd George a propus ca revendicarile romane sa fie analizate de o comisie teritoriala care sa examineze argumentele de oridin istoric, etnografic, strategic dar nu si cele de ordin politic[7].

Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale romane a luat in dezbatere, pentru prima data, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. In cadrul discutiilor din aceasta Comisie, E. Crowe, delegatul britanic a propus sa se tina cont de relatiile Basarabiei cu Rusia pentru a se evita pe viitor acuzatii ca Aliatii au profitat de situatia guvernului rus pentru a o lipsi de unele teritorii.

In opinia oficialului englez, Romania ar fi putut obtine mai mult din ceea ce revendica numai ca pentru aceasta considerentele etnice si nationale trebuiau sa fie prioritare in fata celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a Basarabiei. Laroche, reprezentantul francez in comisie s-a declarat de acord cu omologul sau britanic ce corespundea hotararii Conferintei de a nu tine cont de ocupatiile militare in cadrul frontierelor delimitate. Oficialul francez a completat ca nu se poate ignora elementul istoric si etnic romanesc in aceasta zona. Comitetul s-a pronuntat provizoriu in favoarea unirii Basarabiei cu Romania, urmand sa se ia o hotarare finala dupa examinarea tuturor revendicarilor romanesti.

La 5 martie 1919, Laroche, cu acordul reprezentantilor britanici si americani dadea citire in fata Consiliului Suprem deciziei luate: „Comisia, luand in considerare aspiratiile generale ale populatiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic si etnic, cat si argumentele istorice si economice, se pronunta pentru reatasarea Basarabiei la Romania[8].

Cu toate ca decizia era favorabila pe fond Romaniei, reprezentantii romani au fost iritati de formularea folosita deoarece Comisia a evitat sa arate ca Basarabia a fost de doua ori rapita Romaniei si in loc sa foloseasca termenul de unire sau alipire a folosit reataşare care lasa loc de multe interpretari.

Comimia pentru afacerile romane si iugoslave, la 11 martie 1919 afirma: „Luand in consideratie aspiratiile generale ale populatiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, argumentele geografice si etnice, ca si cele economice, comisia sustine alipirea Basarabiei la Romania. E de sperat ca aceasta atribuire sa se faca sub forma care va apara interesele generale ale Basarabiei, in special, in ce priveste relatiile ei cu tarile vecine si care va garanta drepturile minoritatilor in conformitate cu prevederile Ligii Natiunilor[9].

La 6 aprilie 1919 raportul pentru Consiliul Suprem Aliat efectuat de catre Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale s-a pronuntat pentru Unirea Basarabiei cu Romania dar cu precizarea ca din punct de vedere juridic separarea acesteia de Rusia era imposibila fara consimtamantul sau.

Europenii sperau ca amiralul Kolceak va reusi o schimbare de regim politic in Rusia sovietica. In acest sens are loc la 26 mai 1919 un acord intre Puterile Aliate si Kolceak privind conditiile ca sa-i fie recunoscut guvernul:

1) recunoasterea independentei Finlandei si Poloniei,

2) solutionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, zona Caucazului si regiunea Trancaspica cu consultarea Societatii Natiunilor,

3) Basarabia – dreptul Conferintei de Pace de a hotari soarta partilor romanesti ale Basarabiei va fi recunoscut.[10]

La 12 iunie 1919 Puterile Aliate au recunoscut guvernul Kolceak si odata cu aceasta oameni politici rusi, au pledat cauza rusa in fata Conferintei. Printre statele participante la Conferinta, in special cele care iesisera de sub influenta rusa deziluzia era mare. Inainte de a se retrage de la Conferinta de Pace, Ion I. C. Bratianu afirma ca in partea Nistrului, Romania are regretul sa constate ca atitudinea Puterilor Aliate ingreunasera sarcina de pacificare a Basarabiei.

Atitudinea Aliatilor, in opinia sefului guvernului roman a trezit sperante agitatorilor pentru a impiedica sau anula unirea infaptuita. In sedinta Consiliului Suprem din 1 – 2 iulie 1919 s-a discutat problema frontierelor estice ale Romaniei.

La acesta sedinta, A. Tardieu, Preşedintele Comisiei Teritoriale a citit Raportul Comitetului pentru Problemele Teritoriale etnice si geografice prin care se recunostea alipirea Basarabiei la Romania. In cadrul acestei sedinte delegatia romana a protestat nemultumita de prezenta unei delegatii ruse care a primit cuvantul inaintea prim ministrului roman.  Maklalov, reprezentantul rus a abordat punctul de vedere rus cu privire la Basarabia.

In discursul sau, Bratianu a reiterat punctul de vedere al Romaniei aratand si demonstrand ca in alipirea Basarabiei la Romania nu a existat nici un fel de presiune. Iritat de atitudinea ostila, I. I. C. Bratianu pararea Parisul: „Sunt constrans a parasi puterea nu din cauza Banatului si Basarabiei, care sunt inca chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru ca sunt convins ca Romania nu va putea accepta clauzele cu privire la minoritati, care vor limita suveranitatea ei si care se vor introduce in tratatul cu Austria„[11].

Dupa revenirea in tara a lui Ionel Bratianu, Romania a adoptat o linie intransigenta  fata de hotararile Conferintei. De cealalta parte, Membrii Consiliului Suprem s-au pronuntat sub diferite forme impotriva guvernului roman cerand evacuarea trupelor romane din Ungaria si continuand pregatirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria si a Tratatului Minoritatilor.

Tratatul cu Austria


La sfarsitul lunii august 1919 relatiile dintre Romania si Consiliul celor patru devin si mai incordate ca urmare a noului text elaborat la Paris pentru tratatul minoritatilor pe care Romania refuzase sa-l semneze la inceputul lunii iulie. La 8 sept. 1919, guvernul de la Bucuresti se declara de acord cu semnarea tratatului cu Austria “dar ca nu putea sa incuviinteze art. 60 din acest tratat relativ la minoritati, tranzit si comert„.

Pentru a izola Romania si a o pune in fata unui fapt implinit, Marile Puteri au hotarat semnarea tratatului cu Austria pentru ziua de 10 septembrie 1919, amenintand totodata guvernul de la Bucuresti, ca in cazul unui refuz de a semna acest tratat, Romania nu va fi admisa nici la semnarea tratatului cu Bulgaria.

Guvernul roman a facut o ultima incercare de a preintampina o actiune separata a aliatilor sai si la 9 septembrie delegatia sa a prezentat Conferintei de Pace un nou memorandum in care a demonstrat inca odata drepturile Romaniei la independenta si suveranitate nationala, sacrificiile facute in razboi alaturi de Puterile Aliate si Asociate, nerespectarea obligatiilor asumate de aliatii sai atat in timpul razboiului cat si la Conferinta de Pace, drepturile recunscute minoritatilor din Romania, si, prin urmare, imposibilitatea de a semna cele doua tratate care-i impun obligatii “ce cu greu s-ar putea concepe chiar si in fata unui inamic invins.”

Trataul cu Austria a fost semnat deci la St. Germain, la 10 septembrie 1919 in absenta delegatiilor Romaniei si Iugoslaviei.

Refuzand sa iscaleasca tratatul cu Austria, la 12 septembrie 1919, guvernul liberal a demisionat, motivand ca nu poate semna un tratat “incompatibil cu demnitatea si independenta nationala”. Noul guvern prezidat de generarlul Arthur Vaitoianu, a refuzat in mod constant sa semneze cele doua tratate.

La alegerile parlamentatre din 3 si 4 noiembrie 1919, primele care s-au desfasurat pe baza votului universal, Partidul Liberal suferea o grea infrangere, si dupa o perioada de aproape trei saptamani de tratative regele a incredintat misiunea formarii unui nou cabinet lui Alexandru Vaida-Voievod. Acest guvern, la fel ca si cele precedente, a cautat prin toate mijloacele sa determine Marile Puteri sa modifice clauzele Tratatului Special, sesiunea Adunarii Deputatilor din decembrie, aproba pozitia delegatiei romane la Conferinta de Pace.

De cealalta parte, in tabara Aliatilor, in septembrie-noiembrie 1919 au intervenit elemente de natura sa favorizeze politica de rezistenta a Romaniei. Accentuarea contradictiilor dintre Franta si Anglia in problema Siriei, parasirea conferintei de reprezentantii Italiei, precum si rezervele exprimate de Senatul american, la 19 noiembrie 1919, cu prilejul discutiei privind ratificarea tratatului de la Versailles, toate acestea au determinat Consiliul Suprem sa intensifice actiunile politice si diplomatice spre a obtine semnatura Romaniei pe tratatul cu Austria, neexcluzandu-se acceptarea discutarii si anularii unora dintre detaliile tratatului special.

Temandu-se ca rezistenta Romaniei fata de principiul ocrotirii minoritatilor si atitudinea ei generala fata de Conferinta vor influenta si atitudinea altor tari, Consiliul Suprem, in urma unui intens schimb de note cu guvernul de la Bucuresti, hotaraste in sedinta din 12 noiembrie sa adreseze Romaniei un ultimatum “conceput in termeni foarte energici” prin care sa-i fixeze un termen limita pentru semnarea celor doua tratate. Ultimatumul, trims guvernului Romaniei la 15 noiembrie 1919 prevedea ca in timp de 8 zile Romania sa se hotarasca sa accepte “fara discutii, fara rezerve si fara conditii”, hotararea Consiliului Suprem “de a semna tratatul cu Austria si tratatul minoritatilor”.

In eventualitatea unui nou refuz, Consiliul Suprem va notifica Romania “sa-si recheme imediat delegatii sai de la Conferinta de Pace”, iar tarile ce faceau parte din Consiliu “isi vor retrage misiunile diplomatice de la Bucuresti”.

Raspunsul guvernului Vaitoianu la acest ultimatum a fost inmanat Consiliului Suprem la 28 moiembrie. Ca si cele precedente, nota din 28 noiembrie exprima fara echivoc drepturile poporului roman la unitate si independenta nationala si considera ca ultimatumul adresat Romaniei la 15 noiembrie “nu corespunde nici spiritului in care s-a facut alianta, nici declaratiilor solemne ale tuturor aliatilor de a fi luptat pentru dreptate in lume, pentru libertatea si egalitatea derepturilor  tuturor nationalitatilor, mari si mici”.

Guvernul nou facea un ultim apel la Aliati cerandu-le sa-si dea acordul asupra declarartiei Romaniei din 5 noiembrie, prin care se arata gata sa semneze tratatul cu Austria, dar prin semnatura sa “Romania nu intelegea sa adere la stipulatiile care ar putea sa atenteze la suveranitatea si independenta sa statala”. Exprimandu-si din nou dorinta de a mentine solidaritatea cu aliatii sai, guvernul roman cerea o prelungire a termenilor ultimatumului pana la formarea unui guvern desemnat de Parlament rezultat in urma alegerilor din noiembrie, singurul “care ar putea sa angajeze eventual viitorul tarii”.

Era o noua incercare de a castiga timp pentru alte actiuni diplomatice. Intre timp, negocierile dintre delegatia romana la Paris si comitetul noilor state, menite sa examineze obiectiile romanesti, au ajuns la operarea unor modificari in tratatul minoritatilor care aveau sa constituie limita concesiilor facute de Marile Puteri in aceasta problema. Ele constau in suprimarea referirilor la tratatul de la Berlin si la independenta conditionata a Romaniei, a articolelor 10 si 11 care stipulau privilegii speciale pentru minoritatea evreiasca, inlocuindu-le printr-un aliniat prin care se lua act de Decretul de lege din 22 mai 1919.

In sfarsit, in introducerea la Preambul se preciza ca acest tratat “nu era impus ci discutat si convenit”, intre Marii Aliati si Romania, ceea ce anula caracterul obligatoriu al acceptarii anticipate al oricarei clauze despre care se vorbea in articolul 60 al tratatului de pace cu Austria.

Noul cabinet format la inceputul lunii decembrie 1919, avandu-l in frunte pe Al. Vaida-Voievod, dupa ce a consultat toti fruntasii politici din tara, a autorizat pe reprezentantii Aliatilor la Bucuresti sa telegrafieze la Paris ca Romania va semna cele 2 tratate.

In ziua de 10 decembrie delegatul Romaniei la Conferinta, generalul Coanda, isi punea semnatura pe tratatul cu Austria, tratatul minoritatilor si pe cel cu Bulgaria, ultimul fiind conditionat de semnarea primelor doua.

In decursul anului 1919, au fost elaborate o serie de documente, privind Tratatul de Pace cu Austria.

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori, din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni.

Este de subliniat că articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.

Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că „România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni români”, dar Consiliul a refuzat să le accepte.

Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie. Mai mult, conlucrarea între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi vecini ai ei.

Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa”.

Deciziile Consiliului Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.

Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918; acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională”.

La 31 Decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: “Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”.

Semna Regele Ferdinand I si Ion I.C.Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor externe. Tot la acea dată fu semnat şi Decretul-lege privind administraţia Bucovinei, care instituia un secretariat administrativ cu 9 secretariate de serviciu.

Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Camera şi Senatul român au ratificat la Bucureşti, la 31 Decembrie 1919, Unirea Bucovinei cu Ţara iar prin recunoaşterea Unirii de către Congresul de pace de la Paris şi prin includerea ei în Constituţia României din 1923, memorabilul act al Unirii Bucovinei cu Regatul României din 28 Noiembrie 1918 a rămas definitiv.

La 24 Octombrie 1920, s-a inaugurat Universitatea românească din Cernăuţi, în prezenţa Familiei Regale. Reorganizarea universităţii s-a făcut cu ajutorul profesorilor de teologie, în frunte cu Vasile Tarnavski, noul rector devenind Ion Nistor.

După votarea Constituţiei României Mari din 1923, Bucovina s-a integrat cu totul în viaţa politică şi administrativă a Regatului Român.

Tratatul cu Ungaria


Evenimentele politice şi militare care au avut loc în vara anului 1919 – instaurarea bolşevismului în Ungaria şi riposta hotărâtă a armatei române – au înăsprit relaţiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem şi explică, în bună măsură, amânarea încheierii tratatului de pace cu Ungaria până în iunie 1920.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegaţiei ungare Tratatul de Pace. Încercând să impresioneze conferinţa printr-un discurs rostit în trei limbi, şeful delegaţiei ungare, contele Apponyi a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit „deoarece a pierdut două treimi din teritoriul şi populaţia de dinainte de război“.

Mai mult, Apponyi susţinea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizaţie inferioară“ şi că „nu se ţine seama de voinţa popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul“.

Delegaţia ungară cerea plebiscit, care să asigure alipirea fostelor teritorii la statul ungar, iar în cazul în care dezmembrarea se va menţine, „o uniune economică a părţilor dezlipite şi garanţii temeinice pentru ocrotirea minorităţilor“.

Aceste observaţii, ca şi altele de aceeaşi factură, au provocat împotrivirea vehementă a delegaţiilor română, cehoslovacă şi iugoslavă. După ce reaminteau Conferinţei de Pace orientarea imperialistă a politicii externe promovate de Austro-Ungaria, cele trei delegaţii demonstrau, pe baza unor izvoare documentare autentice, drepturile istorice ale naţiunilor asuprite din Imperiul Habsburgic asupra teritoriilor pe care le locuiau de veacuri.

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei.

În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2.

În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”.

Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.

Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial“.

În mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit confirmă recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.

Tratatul cu Bulgaria


Lucrările Conferinţei de Pace au continuat, astfel că, la 10 august 1920 s-a semnat la Sévres tratatul încheiat între Marile Puteri cu Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tot acum s-a recunoscut alipirea Bucovinei întregi la România şi s-a fixat graniţa ţării noastre cu Polonia şi Cehoslovacia.

La 19 septembrie, delegaţia altei ţări învinse, Bulgaria, a primit tratatul provizoriu de pace. Printr-un memoriu redactat de diplomaţii Gheşov şi Ţacov, Bulgaria solicita bunăvoinţa Puterilor aliate.

Răspunsul acestora, prezentat bulgarilor pe 2 noiembrie, sublinia că guvernul bulgar a dus o politică de cucerire şi jaf, iar Bulgaria nu a cerut pace decât atunci când a fost învinsă pe câmpul de luptă şi silită să depună armele.

În aceste condiţii, pe 27 noiembrie, la Neuilly-sur-Seine, Stambolinski, primul-ministru bulgar, semnează „într-o tăcere impresionantă“ tratatul de pace prin care România şi-a menţinut graniţele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913.

Documentul a consemnat teritoriile cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod, Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913.

Diplomaţia română a făcut, în timpul negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

Tratatul cu Turcia


A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Istanbulului. Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate sub controlul unei comisii internaţionale. În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era redusă la 50 000 de oameni.

….cu rusii,

La 18 martie 1921 s-a incheiat tratatul de pace intre Polonia si U. Sovietica, la Riga ceea ce reprezenta un punct pozitiv pentru Romania.  La 11 octombrie a avut loc o noua intrevedere pentru stabilirea Conferintei viitoare in care diplomatul rus propunea sa se discute despre Ucraina: “stim ca tineti mult la Basarabia si trebuie sa ne-o platiti” iar referitor la minoritati afirma ca sunt de acord cu clauza art. 7 din tratatul sovieto-polon sau art. 2-8 din tratatul de la 9 decembrie 1919.[12]

In concluzie reprezentantul guvernului sovietic afirma ca aceste puncte de vedere sunt maximul concesiunilor ruse. Discutiile au fost amanante pentru 1921 tot la Varsovia.

Dupa indelungi tatonari, la 7 februarie 1920, Cicerin propune intrunirea unor consultari preparatorii a tratativelor de pace intre Romania si guvernul sovietic. Ca delegat al Kremlinului este numit Litninov iar intalnirea sa aiba loc la REVAL (s-a stabilit apoi Varsovia). Dupa 3 zile, Take Ionescu transmite ca accepta intalnirea si locul iar ca delegat il propune le Filalitty. Intalnirea a avut loc 22 septembrie 1920 cu Leon Karakhan.

Filalitty a primit instructiuni clare: sa nu fie pus in discutie caracterul definitiv al unirii Basarabiei cu Romania, chestiunea tezaurului sa fie privita ca un depozit ci nu ca o creanta care trebuie restituit proprietarului, restituirea localului Legatiei romane din Petrograd, punerea in libertate a ostaticilor chiar inainte de Conferinta, drepturile minoritatilor sa nu fie incluse in discutie si evitarea masurilor de propaganda in afacerile interne ale celuilalt stat[13].

In intalnirea planificata, Leon Karakhan expune punctele sovietice:

a) chestiunea Basarabiei,

b) delimitarea frontierei,

c) navigatia pe Dunare,

d) socoteli reciproce,

g) minoritati.

Evident punctele a, c si g au fost respinse de partea romana.

Discutiile sunt reluate la 23 septembrie cand oficialul sovietic afirma ca la punctul C, nu vorbeste ca riveran ci ca reprezentantul unui stat mare care nu luase parte la Conferintele ce priveau fluviul. In ceea ce priveste minoritatile, Karakhan afirma ca tara sa nu recunoaste Liga Natiunilor si in consecinta ar dori inserararea unei clauze similare cu a acordului sovieto-polon.

Filalitty, afirma ca Racowsky ii sufla lui Karakhan in chestiunea Basarabiei. Din Paris, T. Ionescu telegrafiaza ca diplomatul roman sa respecte instructiunile primite la Bucuresti si sa reclame restituirea tezaurului.[14]

5 octombrie – are loc a treia intrevedere intre parti iar dupa discutii, L. Karakhan propune a doua zi: “in caz de razboi declarat de alt stat impotriva Uniunii Sovietice, Romania se angajeaza sa pazeasca neutralitatea si vice versa[15]

Take Ionescu, ministrul roman de Externe afirma ca  Romania nu accepta nici chestiunea frontierei nici a minoritatilor. Mai mult, referitor la Dunare, acesta era de parere ca acest fluviu priveste Europa ci nu raporturile sovieto-romane.[16] Discutiile nu au dus la niciun rezultat, atat romanii cat si sovieticii neintelegandu-se in punctele esentiale.

La 30 noiembrie 1920 – Krassin afirma ca Moscova crede ca Romania trebuie sa fie impotriva Rusiei deoarece nu primeste sub nicio forma sa inceapa negocierile cu ea ci asteapta inceperea ostilitatilor. Ne bazam pe refuzul tuturor propunerilor din partea noastra. Mai mult observam ca Romania alearga dupa aliante impotriva noastra ( aluzie la incheierea unei aliante romano-polone).

La raspunsul oficialitatilor romane ca urmaresc neutralitatea si independenta si sunt deschise la aliante cu tarile care urmaresc aceleasi principii, Krassin afirma: “ ce-ati zice daca Aliatii ar da Bulgariei partea din Dobrogea pe care ati luat-o in 1913 si pe care multi romani ar dori sa o cedeze bulgarilor fara sa va consulte[17].

Urmarindu-si interesul, oficialul rus continua: “guvernul sovietic e dispus sa recunoasca re-unirea Basarabiei cu Romania numai cu conditia ca sa se inceapa discutiile de pace intre Rusia si Romania imediat”[18]

Demagogia era evidenta din doua motive:

a) Sovieticii considerau ca indata ce Romania ar avea semnatura Aliatilor nu ar mai accepta sa discute pacea cu ei;

b) Semnarea acestui tratat ar insemna ca guvernul moscovit s-ar supune neconditionat hotararilor Intelegerii pe care acelasi guvern nu o recunoaste si cu care se afla in razboi.

De partea cealalta guvernul roman a pus conditia ca guvernul de la Moscova sa nu aduca vorba de Basarabia ci sa recunoasca actul de unire al basarabenilor.

în concluzie,

după cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878).

În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştilor, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – deloc.


[1] Octavian Tacu, Problema Basarabiei si relatiile sovieto-romane in perioada interbelica (1919 – 1939), Chisinau, Editura Prut International, 2004, p. 20

[2] Gh. I. Bratianu, La Bessarabie.Droits nationaux et historiques, Bucuresti, 1943, p. 154

[3] Octavian Tacu, p. 28

[4] Octavian Tacu, p. 21

[5] Ibidem, p. 23

[6] Ibidem, p. 25

[7] Ibidem, p. 26

[8] Ibidem, p. 27

[9] Ibidem p. 28

[10] Ibidem p. 32

[11] Ibidem, p. 36

[12] Ibidem f. 70

[13] Ibidem, f. 67

[14] Ibidem f. 68

[15] Ibidem, f. 69

[16] Ibidem f. 71

[17] ANIC, Fondul Consiliului de Ministrii, Dosar nr. 2/1920, f.19

[18] Ibidem, f. 20

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT