Desfiintarea Imperiului Otoman a fost consfiintita prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920. Totodata, zonele care intrau in componenta imperiului au fost reimpartite. Astfel, Grecia a primit zona Marii Egee si Tracia de est, englezii si francezii si-au impartit Irakul, Arabia si Siria. Italienii si francezii au intrat in posesia Anatoliei de sud si sud-est. Punctul cel mai important, dorit de puterile europene, Stramtorile, au intrat sub controlul acestora.
Datorita acestor rapturi, s-a creat o stare de nemultumire concretizata printr-o puternica rezistenta in fruntea careia s-a evidentiat Mustafa Kemal Ataturk. In urma conflictului dintre adeptii sultanatului si cei care erau pentru inlocuirea acestei forme de de guvernamant in frunte cu Mustafa Kemal Ataturk, castig de cauza au avut ultimii, care treptat au pus bazele Republicii Turcia la 29 octombrie 1923.
Trecerea de la o forma de guvernare la alta nu s-a dovedit usoara, in primul rand deoarece Sultanatul era o forma de viata, Sultanul era considerat ca alesul lui Allah, iar acesta trebuia sa conduca imperiul din punct de vedere religios cat si administrativ. Pentru societatea turca, schimbarea formei de guvernamant s-a dovedit de bun augur, insa la inceput reformele lui Ataturk au fost primite cu suspiciune .
Principala preocupare a sefului statului turc a fost sa-i confere tarii sale independenta, lucru reusit prin Tratatul de la Lausane din 24 iulie 1923, in urma caruia fortele straine care o invadasera, s-au retras. Prioritatea principala in politica externa a noului stat turc a fost de a duce o politica de aliante, cautand sa-si mentina stabilitatea si sa-si consfiinteasca prin tratate integritatea teritoriala si stabilitatea din punct de vedere politic in zonele actante.
O caracteristica importanta in politica interna a reprzentat-o economia. Kemalistii, pentru inceput considerau ca Turcia v-a putea sa ajunga la o economie stabila fara a imprumuta capital strain. Astfel au avut o atitudine de retinere si, ingrijorati ca nu vor putea asigura echilibrul cheltuielilor publice au refuzat sa vada in procedeul imprumutului international o cale de rezolvare a problemei.
Turcia, a fost la randul ei afectata de criza economica mondiala, astfel intre 1929-1930, s-a confruntat cu scaderea valorii lirei turcesti. Guvernul a hotarat sa ia imprumut in 1930 de la National City Bank din New York si de la guvernul Uniunii Sovietice. Pentru intensificarea procesului de marfuri, oficialitatile de la Ankara au incheiat tratate in acest domeniu cu Germania (1933,1939), Uniunea Sovietica (1934) si Marea Britanie (1936, 1938). Pe fondul acestor acorduri, guvernul a hotarat sa se implice si sa controleze transferurile economice si incepand cu 23 noiembrie 1937 a consolidat aceste masuri.
Turcia a obtinut pentru o lunga perioada de timp printr-un procedeu meticulos imprumuturi de la tarile cu care a fost in conflict in timpul luptei de eliberare. In 1939, Turcia a obtinut de la Germania un imprumut in valoare de 150 milioane marci pe o perioada de 10 ani iar de la Franta mijloace si materiale de lupta in valoare de 14 tone aur si 533 milioane de franci.
Cu toate acestea, guvernul era nevoit sa urmareasca o politica de etatizare. In concluzie, s-a acordat atentie formarii unui buget de stat echilibrat in cadrul sistemului economic mixt si au fost aplicate masuri stricte necesare prevenirii inflatiei. S-a incercat echilibrarea deficitului comertului exterior. Contrar politicii de rezistenta fata de capitalul strain, s-a recurs la folosirea acestui capitol cu conditia sa nu prejudicieze existenta si independenta statului.
Constient fiind de rolul geostrategic pe care il joaca Turcia, Ataturk afirma : « In domeniul politic sfortarile noastre sunt pentru a asigura ordinea, securitatea interna, colaborarea si respectul angajamentelor externe. » Referitor la securitatea statului, sustinea : « mai intai de toate ne incredem in propria noastra forta, apoi ne bazam pe aliantele noastre. Pozitia noastra geografica ne face sa credem ca o sa jucam un rol important in Europa si Orientul Apropiat.
Acest rol este dezbarat de orice sugestiuni ideologice straine ; totusi departe de noi gandul de a vroi sa ne ridicam contra uneia dintre aceste ideologii, noi dorim doar sa urmarim pacea. » Abil politician, Ataturk a prevazut conflictul ce pastea lumea : « Foarte curand v-a izbucni un conflict mondial. Aventurieri ca Hitler si Mussolini vor ineca lumea in sange. Se va schimba echilibrul de forte. In timpul acestui conflict trebuie ca Turcia sa nu comita nici o greseala. «
In anul 1938, politica externa a Turciei s-a concretizat in incheierea de intelegeri si tratate cu tarile vecine, toate cu scopul de a incheia pace si a contribui la mentinerea pacii. Tari prcum Grecia, Iugoslavia, Romania, Iran, Irak, Uniunea Sovietica care in trecut se aflasera in permanent conflict cu Imperiul Otoman, acum devenisera prietenii Turciei.
Tot anul 1938 a insemnat si despartirea de popularul lider turc. La 20 noiembrie au avut loc la Ankara funeraliile conducatorului statului turc la care si-au prezentat delegatii 30 de state. Un moment emotionant a avut loc cand Sir William Birdwood s-a prezentat impreuna cu 150 de soldati de elita din armata engleza pentru a prezenta onorul eroului care il invinsese la Canakkale. Din partea Romaniei, ministrul de externe, Nicolae Petrescu Comnen si patriarhul Miron Cristea, presedinte al Consiliului de Ministrii au trimis condoleante oficialilor turci.
Momentul disparitiei liderului turc, a reprezentat o etapa importanta in derularea relatiilor externe ale Turciei. Oficialii prezenti se temeau de o schimbare in politica externa turceasca, odata cu venirea noului presedinte. Liderul care urma sa-l succeada trebuia sa fie ales dintre apropiatii lui Ataturk. Primul ministru Celal Bayar, il propune pe maresalul Fevzi Cakmak, comandantul statului major. Acesta era sustinut si de kemalistii Kilic Ali, Recep Peker si Sukru Haya.
Maresalul insa refuza sa pareaseasca armata. La 11 noiembrie 1938, in cadrul Adunarii Nationale este ales cu unanimitate de voturi, cel de-al doilea presedinte al tarii unul dintre principalii colaboratori ai lui Ataturk, Ismet Inonu. Schimbari majore nu s-au petrecut in componenta guvernului deoarece Ismet Inonu l-a insarcinat tot pe Celal Bayar cu formarea noului guvern unde au aparut doua schimbari, T.R. Aras a fost inlocuit de catre Sukru Saracioglu si Refik Saydam cu Sukru Kaya.
A existat si o dimensiune sentimentala destul de profunda, multi dintre liderii din dragoste pentru conducatorul lor, au propus schimbarea numelui capitatei din Ankara in Ataturk. Parlamentul i-a acordat la 26 decembrie titlul de « lider vesnic », presedintele in exercitiu primind titlul de « lider national « . Odata cu functia de presedinte al Republicii, Ismet Inonu a devenit si presedinte al partidului, CHP.
Activitatea kemalistilor din 1938 releva faptul ca detinerea puterii politice era in dezacord cu principiile democratice. Progresele obtinute in perioada 1923 – 1938 erau atribuite personalitatii lui Ataturk. Din 1938 populatia manifesta neincredere in capacitatea unora dintre liderii kemalisti. In ceea ce priveste politica externa a Turciei, indeosebi politica Intelegerii Balcanice, dupa decesul lui Ataturk, a fost fidel urmata de noul presedinte al republicii, Inonu cat si de noul guvern Celal Bayar. Ministrul de externe S. Saracioglu a dat asigurari ca politica Turciei va fi aceeasi.
Presa turca a acordat spatiu insemnat Intelegerii Balcanice, ziaristii fiind entuziasmati de numarul pe care il are armata Aliantei. Ziaristul Iunus Nadi a publicat la 17 decembrie 1938 in ziarul francez « La Republique » un articol in care afirma ca Intelegerea Balcanica ar putea deveni o mare putere, cu armata bine echipata, de cinci milioane de soldati, « gata de a pastra cu inversunare si succes fruntariile acestui bloc, de oriunde ar veni agresorul ».
Pe scena relatiilor internationale se faceau eforturi de a atrage Turcia de partea celor 2 aliante care se conturau. Germania a dezvoltat eforturi sustinute pentru a atrage Turcia de partea ei, datorita in primul rand pozitiei pe care aceasta o ocupa dar si datorita bunelor relatii din trecut.
O problema delicata, deoarece Turcia era membra a Intelegerii Balcanice, iar alaturi de Romania incerca sa convinga Bulgaria sa renunte la aliana cu Germania si sa vina in Pactul Balcanic. De altfel, Ataturk, inainte de a muri declarase ca « aventurierul Hitler » nu doreste decat sa isi dezvolte planuri cu caracter revizionist care nu face decat sa duca in cele din urma la razboi. Cum Turcia se pronunta pentru o politica cu caracter defensiv, pentru pastrarea granitelor si pentru cooperare pe picior de egalitate intre statele care fac parte din Alianta Balcanica a declinat oferta Germaniei. De partea cealalta, Marea Britanie si Franta au indemnat statele din zona Balcanica sa reziste si sa coopereze pentru pace.