Vineri, 26 martie, am fost prezent la Sesiunea Stiintifica Anuala a Cadrelor Didactice din cadrul Facultatii de Istorie a Universitatii Spiru Haret. In cadrul acesteia am prezentat comunicarea de mai jos:
Previziunea marchizului Salisbury (titlul este un citat care ii apartine Marchizului) se pare că a fost corectă dacă în locul Turciei ne referim la Imperiul Otoman. După astfel de catastrofe s-au căutat și se vor căuta, s-au enunțat și se vor mai enunța teorii, s-au găsit mai mult sau mai puțin obiectiv principalii vinovați de căderea acestui colosal imperiu. Așa cum dispar specii și rase fără să se știe de ce, tot așa se întamplă și cu formele de colectivitate.
Statul național era o necesitate pentru osmanism pentru a-și putea să-și menție existența. Intentia exista, modalitatea era greu de găsit. Dacă se încerca pe cale de unificare centralistă, se opuneau teritoriile creștine care cereau menținerea limbii și administrației proprii. Daca li se făceau concesii, cautând a le uni cu Statul național pe cale federativă, se indignau mahomedanii care considerau că îi favorizau pe creștini si trădau Islamul.
Dacă ne raportăm la zona creștină compusă din sârbi, greci și bulgarii din Macedonia soluții se puteau găsi, însă dificultatea se găsea în Asia Mică, în centrul Islamului. Acolo erau armenii[1]. Susținuti din umbră de ruși, aceștia posedau teritorii vaste în Estul și Sud-Estul Asiei Mici[2]. Aceștia, revendicau dreptul la o viață națională proprie. Aceste tendințe naționale au devenit conflictuale. Interesant că, kemaliștii care au condamnat tot ceea ce au făcut predecesorii lor, în această privință au tăcut.
De aici reiese că mentalitatea națională era la unison. Dacă se face abstracție de latura omenească, eliminarea armenilor din trupul Statului era pentru Turcia nouă o necesitate la fel de vitală ca și exterminarea indienilor pentru noul stat al albilor din America.
Modernizarea Statului era în impas. Intențiile conducătorilor s-au izbit de tehnici de neînvins. Entuziasmul conducătorilor de înnoire a fost în zadar; s-au elaborat nenumărate proiecte; s-au dat sute de ordonanțe. Însă o legislație unitară – condiție prealabilă a unui stat unitar – s-a dovedit imposibil de realizat într-o țară care constituia oarecum o colecție de „categorii” a tuturor semințiilor culturale de la nomadul primitiv până la orașanul din secolul al XIX-lea. Grav, pentru națiunea turcă era că nu ei controlau economia națională.
Bugetul Statului era întocmit de către „Dette publique” – administrația străină a datoriilor[3], un fel de comisiune a reparațiilor. Economia se îndrepta către colaps deoarece veniturile erau întrebuințate pentru plata dobânzilor. Soluția, adoptarea sistemului concesionărilor către Societățile străine. Însă pentru a primi bani în schimbul concesiunilor, nimeni nu avea voie să se atingă de vechile privilegii comerciale și juridice ale străinilor, vechile „capitulații”. Evident Marile Puteri blocaseră posibilitatea Imperiului de a putea întreprinde ceva fără acordul lor. Controlul era total, fără avânt economic nu este posibil un avânt cultural, militar sau de altă natură.
Nici în privința spiritualității lucrurile nu stăteau mai bine. Pentru un proces de modernizare era nevoie de o oarecare despărțire a Statului de Biserică. Dar acest proces era în contradicție cu principiile Islamului. Populația era adânc ancorată în tradițiile și perceptele religioase care pentru musulmani era felul lor de a fi. De a schimba fesul cu pălăria nu putea fi vorba. În timpul războiului mondial, conducera armatei s-a străduit să inventeze pentru soldați un chipiu care să le apere fața de ploaie sau de soare, fără a arăta o urmă de bord sau de cozoroc, ce ar putea aminti de „ odioasa” pălărie europeană. Izolarea socială a femeilor și portul vălului au fost menținute cu strictețe.
Mai mult nu se putea vorbi de o despărțire de Biserică deoarece aceasta reprezenta mijlocul cel mai puternic de unire a lumii mahomedane. Fără aceasta nu se putea păstra Arabia, jumătate din teritoriul rămas încă imperiului. În fapt, Islamul nu impiedica numai adaptarea la vremea nouă, ci era esențial în contrazicere cu ideea națională la fel cum Biserica universală a Europei din evul mediu a fost prin firea ei în opoziție cu delimitarea națională a Statelor. Stările din Turcia, după căderea lui Abdul Hamid erau asemănătoare cu stările din Roma înainte de Caesar. Războaiele civile și luptele de partid erau carateristice epocii[4].
Mustafa Kemal, tânărul ambițios care avea o altă viziune pentru a putea reda demnitatea țării sale, se remarcă prin cuvintele adresate celui care a făcut parte din Triumvirat: „ Djemal Bey, nu te lăsa sedus de moda actuală de a voi să apari fiecărei secături într-o lumină frumoasă. Aplauzele celor mulți n-au nicio importanță. Dacă vei căuta mai departe să-ți tragi forța din aprobarea primului venit, atunci nu știu ce va fi cu tine în prezent, însa viitorul ți-l distrugi cu siguranță. Grandoarea constă în a nu vorbi pe placul fiecăruia, în a nu arunca praf în ochii nimănui, a nu vedea decat ceea ce este cu adevărat necesar pentru țară și a merge drept la țintă. Fiecare își va da cu părerea, fiecare va voi să te abată din calea ta. Bine, tu nu te lași influențat și-ți urmezi drumul fără șovăire. Îți vor pune piedici la fiecare pas. Convins că nu ești mare, ci mic și slab, că n-ai niciun sprijin, că nimeni nu te ajută, vei învinge în cele din urmă toate piedicile. Și dacă după aceea îți vor spune că ești mare, să râzi pur și simplu în nasul celor ce ți-o vor spune”[5].
Nemulțumirea tânărului Mustafa reiese și din refuzul de a ocupa funcții temporare dar bine remunerate, scopul acestuia fiind idealul de a putea să schimbe mentalitatea turcilor. Abil, a înteles că politicienii din jurul său nu văd nici în ceasul al doisprezecelea că singura soluție este desființarea imperiului și apariția unui stat turc, independent constituit în granițele sale firești.
Anul 1911 a adus o perioadă de mare încordare politică. Celebrul „salt de panteră” german de la Agadir din iulie a adus în discuție pretențiile teritoriale ale Marilor Puteri. Franța dorea să ramână singurul stăpân în Maroc. Britanicii, care ocupaseră între timp și Sudanul, pe lângă Egipt i s-au alăturat. Musulmanii din întreaga lume urmăreau cu atenție conflictul dintre Marile Puteri pentru Maroc. Se va erija Wilhem al II-lea într-un protector puternic al Islamului, așa cum apăruse tuturor când a intrat călare la Ierusalim, în splendoarea fastului său imperial? Era speranța lumii musulmane.
Din păcate pentru ei, evenimentele au evoluat într-o altă direcție și anume, la Postdam s-a ajuns la o înțelegere cu Rusia, Persia a fost părăsită la discreția Rusiei; junii persani au fost alungați, fostul sultan Muhammed Ali a fost reînscăunat prin grija Rusiei. Gestul Germaniei a provocat stupoare printre musulmani, iluzionați de gesturile de prietenie anterioare. Berlinul s-a răzgândit și a încheiat cu Parisul un târg. În schimbul unor regiuni mlăștinoase în Congo, a lăsat Franței, Marocul și Islamul de vest[6].
Marile puteri, pentru moment, nu au fost în stare sau nu au voit să potolească avântul războinic al noii însoţiri antiotomane. Criza Agadirului abia se consumase. Rusia încă nu-şi revenise după înfrîngerea suferită în confruntarea cu Japonia (1904-1905) şi cataclismul primei revoluţii ruse (1905-1907). Orice amestec din partea Austro-Ungariei şi Germaniei de partea Turciei ar fi putut-o forţa să intervină de partea balcanicilor (altfel ea şi-ar fi pierdut cu totul autoritatea şi aşa puternic ştirbită de Congresul de la Berlin) în clipa în care ea încă nu era gata de război. Ministrul rus de externe, P. Sazonov, a intuit primejdia transformării acestui conflict regional în unul mondial şi a încercat prin toate mijloacele să-l aplaneze, dar fără să izbutească.
Blocul austro-ungaro-german nu era nici el pregătit pentru un război de anvergură. Turcia slăbită a rămas de una singură în faţa foştilor săi vasali care au fost înarmaţi pînă în dinţi atât de către noii săi prieteni (Germania şi Austro-Ungaria), cît şi de vechii duşmani (Rusia).
Proaspeţii aliaţi s-au angajat în război fără ca să aibă o viziune bine pusă la punct a noii configuraţii teritoriale într-o peninsulă Balcanică fără Turcia. Delimitarea hotarelor în Macedonia a fost amânată după război. Aventura „alianţei monstruoase” balcanice, însă, s-a încununat de un succes pe cât de neaşteptat pe atât de răsunător. Pe data de 9 octombrie 1912, Muntenegru a declarat război Porţii Otomane. Peste opt zile lui i s-au alăturat Serbia şi Bulgaria, iar pe 18 octombrie – Grecia.
Într-un timp scurt, aproape toate posesiunile balcanice ale Turciei (cu excepţia unei fâşii înguste de-a lungul Strâmtorilor şi a câtorva cetăţi asediate) au fost ocupate de trupele aliate. Unităţile armatei bulgare au atins aliniamentul Ciatalgi-Midia – ultimul obstacol în calea lor spre Istanbul (clerul bulgar s-a grăbit chiar să-l întituleze pe ţarul Ferdinand I ca eliberator şi suveran al Constantinopolului!). Deja pe data de 3 noiembrie Turcia a cerut pace. Ea a fost semnată la Londra abia la sfîrşitul lunii mai. Tărăgănarea tratativelor a fost cauzată nu de complicaţiile de ordin militar, ci de neînţelegerile iscate între aliaţi[7].
În partea opusă, după ce Franța a ocupat tot ce și-a dorit, Italia a venit cu pretenții teritoriale. Cum Marocul i s-a atribuit Franței, Roma a crezut că nu mai poate aștepta pentru a pune definitiv stăpânire pe Tripolitania. Pretextul a fost că autoritățile otomane împiedică comerțul italian. Italienii au cerut printr-un ultimatum adresat Porții consimțământul de a ocupa Tripolitania. Ultimatumului i-a urmat declarația de război, după 24 de ore[8]. Europa, a fost „indignată” de gestul Italiei cu toate că atât Anglia cu Egiptul, Franța cu Africa de Nord-Vest, Austria cu Bosnia Herzegovina, Rusia cu Crimeea și Basarabia procedaseră la fel.
Cu toate că gestul Italiei era imoral, generalul Izzet Pașa, șeful statului major general al armatei turce afirma: „ După dreptul omenesc și chiar după dreptul internațional, atacul nemotivat asupra acestei provincii (Tripolitania) este desigur o nedreptate. Dar poate că este o crimă și mai gravă aceea pe care o comite un Stat, când se arată prea slab față de mărimea Imperiului său și de bogățiile naturale ale acestuia, când își slăbește puterea de rezistență irosind ca un risipitor resursele și bogățiile imensului său teritoriu.”[9] Declarația generalului era adevarată, din cauza neglijenței, turcii au pierdut această provincie.
După calcule simple, în care înțeleseseră că posibilitatea unui război nu este de luat în seamă, oficialitățile au sperat că protestele anglo-franceze îi vor stopa pe italieni în acțiunea lor. Însă, italienii se înțeleseseră cu acestea. Dacă pierderea Bosniei și Herzegovinei, comparată cu pierderea Tripolitaniei era o cauză secundară, acum Imperiul Otoman era nevoit să acționeze deoarece era vorba de provincii cu populație curat islamică. A le lăsa creștinilor fără luptă, ar fi însemnat pentru Turcia pierdea și ultimul rest de prestigiu în spațiul islamic, pierderea probabilă a Califatului.
Din aceste considerente, guvernul de la Constantinopol nu a avut altă opțiune decât lupta, sperând într-o minune de la Allah. Italienii nu au luat în considerare unitatea musulmană care prin gestul lor i-a reunit. Când triburile arabe au aflat că Suveranul și Califul lor din Constantinopol nu îi părăsise, ci le trimitea ajutor, au alergat din pașuni și din oazele lor să lupte împotriva năvălitorului. Uniți sub drapelul verde al Profetului, Islamul i-a făcut să uite de certurile dintre ei. Chiar și în Yemen, unde armata otomanilor ducea o luptă grea cu beduinii răsculați, ostilitățile au încetat ca prin farmec. În această bătălie, Mustafa Kemal a fost înaintat la gradul de maior, luptând în Cirenaica de Nord-Est. Lupta pentru Tripolitania a devenit o luptă pe poziții. După încercări repetate de a cuceri în totalitate provincia, Poarta a acceptat condițiile oferite de Italia. La 18 octombrie 1912, s-a încheiat pacea de la Ouchy. Sultanul, pentru a evita umilința de a ceda un teritoriu musulman, a acordat tripolitanilor autonomia deplină. Italia s-a angajat să evacueze insula Rhodos și Dodocanezul, însă nu și-a respectat angajamentul.
În Balcani, statele din sudul Dunări s-au înțeles pentru prima dată în istorie (și ultima dată) și au încheiat o alianță războinică împotriva otomanilor. Scopul era acela de a izgoni Turcia din Europa. La stăruințele lui Venizelos, liga balcanică, a susținut declarația principelui Muntenegrului care a declarat război Sultanului și Califului, fiind urmat de regii Serbiei, Bulgariei și Greciei[10]. Marile Puteri analizau atent acest conflict însă declarau la unison că nu vor permite o schimbare a statul-quo indiferent de consecințe. Șansa turcilor a fost ca în tabăra adversă nu se afla nici un geniu militar ci numai o coaliție de dominatori care se bănuiau reciproc și își invidiau succesele unul altuia.
Mai mult, când grecii și sârbii și-au asigurat prada, au lăsat pe bulgari să sângereze singuri în fața liniilor de la Ciatalgea. Marile Puteri după ce au văzut în ce direcție se îndreaptau lucrurile au intervenit funcție de interesele proprii. Rusia și-a amintit că ține de datoria sa morală de a face pace în regiune pe considerentul că decât un stat balcanic, mai bine Turcia să fie cea care deține Strâmtorile. Cabinetele europene au mijlocit un armistițiu iar sub protectoratul Londrei au început negocierile. La Londra, statele participante cereau Turciei cedarea tuturor teritoriilor balcanice în afara unui colțișor la Nord de capitală, precum și insulele din fața Dardanelelor. În Europa, Turcia nu mai deținea decât Constantinopolul și Strâmtorile. Cum la Constantinopol, pierderea Adrianopolului era de neînchipuit iar Divanul a hotărât să accepte cerințele de la Londra, la 23 ianuarie a avut loc răsturnarea guvernului printr-o lovitură de stat.
Istoricii turci susțin că guvernul trebuia răsturnat după ce răspunsul definitiv ar fi fost expediat la Londra și astfel pacea ar fi fost încheiată formal. În acest mod, s-a putut arunca asupra adversarilor politici vina înfrângerii. Noului guvern ia revenit sarcina să anuleze decizia de a semna pacea și de a continua lupta.
Turcii au continuat războiul, obținând câteva victorii semnificative. Comunicarea nu era punctul forte al aliaților balcanici, sârbii au fost dezamagiți că nu au primit ieșire la mare în dauna independenței Albaniei musulmane. Grecia se considera nemulțumită în favoarea Bulgariei. În iulie 1913, la numai câteva luni după pacea de la Londra, în Balcani a izbucnit din nou lupta. Serbia și Grecia au atacat Bulgaria; România și-a trimis trupele contra Sofiei. În acest conflict între creștini, turcii fără a ține cont de Marile Puteri și-au îndrumat armatele către Adrianopol.
Armata turcă a înaintat, a zdrobit rezistența slabă a bulgarilor, iar la 23 iulie 1913, aniversarea revoluției june turce, au recâștigat Adrianopolul. Prin pacea de la București, turcii au rămas cu Adrianopolul, grecii au primit partea cea mai mare din Macedonia în dauna bulgarilor, iar sârbii au rămas și de această dată fără acces la mare[11]. Însă hotarele stabilite la București în 1913 nu au fost respectate mult timp.
Noul guvern a luat decizii de scoatere a statului din criză, în încercarea de a-i reda identitatea. Dorința de a înlătura capitulațiile a fost principalul motiv al intrării Imperiului Otoman în primul război mondial. În încercarea de a schimba câte ceva, s-au adus profesori din Europa, pe cât posibil cu participarea tuturor puterilor, pentru a elimina suspiciunile. Reorganizarea marinei a fost încredințată Angliei; jandarmeria care joacă un rol mult mai important în Turcia decât în Europa cât și administrația financiară a revenit Franței.
Alte concesiuni au revenit altor state, altfel conducătorii de la Constantinopol nu vedeau ieșirea din criza economică. Armata a fost reorganizată după modelul german, venind în acest scop o misiune militară. În privința armatei, Rusia, Anglia și Franța au protestat, considerând că reorganizarea acesteia trebuia pusă sub o comisie comună, însă Enver Pașa, ministrul de război, nu și-a schimbat opțiunea.
Mustafa Kemal, după câștigarea Adrianopolului a fost înaintat la gradul de locotent-colonel. Fiind contra politicii lui Enver și mai ales împotriva unei alianțe cu Germania, perturbând cercurile militaro-politice din capitală cu ideile sale a fost trimis atașat militar în capitala bulgară. Printre motivele de nemulțumire cel mai pregnant era numirea generalului Liman von Sanders în capul armatei turce, jignire de neconceput în concepția locotenent-colonelului Mustafa Kemal.
În memoriile sale, Hans Kannengiesser[12] reda momentul în care Enver Pașa, ministrul de război a hotărât tabăra din care Imperiul Otoman va face parte: „mă aflam la raportul obișnuit la ministrul de război Enver Pașa când, împotriva uzuanțelor, servitorul a anunțat în mijlocul raportului pe locotenent-colonelul von Kress”. Acesta declara ministrului de război turc: „Cetatea Cannakale raportează că vasele de război germane <Goeben> și <Breslau> stau în fața Dardanelelor și cer să li se încuviințeze intrarea liberă. Fortăreața roagă să i se dea imediat instrucțiuni pentru comandanții forturilor Kum Kale și Sidil Bar”. Ministrul turc, iritat datorită eventualelor repercursiuni, răspunde: „Nu pot să hotărăsc acum. Trebuie să vorbesc mai întâi cu marele vizir”. Kress: „Dar trebuie să telegrafiem imediat”. Neconvins de decizia sa, Enver Pașa încunviințează: „Să le lase să intre”. Din relatările lui D.v.Micusch și ale locotenent-colonelului Kress, de față, au răsuflat ușurați, datorită deciziei favorabile națiunii lor. Interesant este continuarea dialogului, Kress: „dacă vase de război engleze vor urma celor germane, să se tragă asupra lor în caz că vor voi să intre și ele?” Firesc, ministrul de război a replicat că o asemenea decizie trebuie decisă de consiliul de miniștrii, însă ofițerul german, conform celor scrise în memoriile sale, plusează: „Excelență, nu putem lăsa pe subalternii noștrii fără ordine clare și imediate într-o astfel de situație. Să se tragă sau să nu se tragă?” După o pauză, Enver Pașa a conchis: „Da”[13].
Germanii au profitat de acest eveniment, împingând statul otoman într-o alianță pe care opinia publică nu și-o dorea. Un tratat secret semnat înainte cu Germania exista din 1914, însă la Constantinopol majoritatea miniștrilor s-au pronunțat pentru neutralitate. Însă, datorită poziției sale și vitalității pentru Marile Puteri de a trece prin Strâmtori era evident că statul turc își va putea menține pentru mult timp neutralitatea. Lucrurile s-au precipitat deoarece, persoanele principale din executiv, Enver, Talaat și Djemal au hotărât să riște și și-au pus colegii de cabinet în fața faptelor împlinite, convinși de victoria Puterilor Centrale. Puși în fața faptelor, trei miniștrii au demisionat, cel mai cunoscut dintre demisionari fiind Djavid Doenme[14]. Balanța putea fi înclinată către cei care preferau Antanta, care vroia să le garanteze integritatea, însă nu și înlăturarea capitulațiilor.
Ostilitățile ruso-turce în Marea Neagră au dus la declarația de război din partea Antantei împotriva Turciei, în noiembrie 1914. Sultanul pentru a crea o stare de spirit favorabilă, printr-un decret a anulat unilateral capitulațiile, considerate de otomani o discriminare. Documentele vremii arătau că Mustafa Kemal a avertizat guvernul că merge pe o cale greșită, că țara se va îndrepta către dezastru dacă va continua să meargă alături de Germania.
Cum în acel moment germanii mărșăluiau către Paris, nu a fost luat în considerare. După îndelungi stăruințe ale ofițerului Mustafa Kemal de a lupta, în 1915 este numit comandantul diviziei 19 turce la Gallipoli. Generalul Liman von Sanders avea conducerea supremă.
Peninsula din afara Dardanelelor, devenise centru al evenimentelor războinice. Pierderile aliaților, în încercarea de a trece prin Strâmtori deveniseră semnificative și au încercat să înainteze în același timp și pe uscat către capitala statului turc. Încercarea era logică, deoarece dacă reușeau, Aliații ar fi reușit să atingă trei scopuri: Turcia ar fi fost constrânsă să facă pace, s-ar fi stabilit o legătură directă cu aliatul rus și s-ar fi închis cercul în Sud-Estul Europei Centrale.
Surprinzător, Marea Britanie adusese la lupta scoțieni, australieni, neozeelandezi. Geniul strategic al lui Mustafa Kemal a ieșit în evidență în această bătălie decisivă pentru soarta statului turc, deoarece înfrângerea însemna ocuparea în totalitate a statului turc. Aliații au planificat debarcarea în trei locuri, urmând ca atacul decisiv să se dea la Ariburnu. Întamplare sau nu, Mustafa Kemal, se afla în acel loc și cu o mobilizare exemplară a reușit cu mari sacrificii omenești să câștige acea fâșie. Bătălia de la Cannakale, în istoria Turciei este sinonimă cu renașterea statului. Cum englezii nu puteau renunța la Strâmtori și-au mobilizat forțele dând bătălia finală la Anafara, fiind așa cum se spune la 2 minute de victorie.
Cum generalul Liman von Sanders l-a numit pe Mustafa Kemal comandantul suprem, entuziasmul și încurajările venite din partea conaționalului său au fost decisive pentru a obține victoria. Însă turcii nu se puteau bucura mult, deoarece Rusia, prin Caucaz a intrat în teritoriul turc. Enver Pașa, încă ministru de război, a ținut să-și asume comanda acestei bătălii cu scopul că după victorie să înainteze prin Afganistan spre India. Însă, comandantul și-a atras oprobiul public deoarece în luptă, armata turcă de 90000 de soldați a pierdut 78000, morți de frig, prizonieri sau alte cauze, restul de 12000 au fost afectați de tifosul exantematic.
După ce englezii și-au retras trupele, Mustafa Kemal, devenit erou național. Reîntors în capitală nu s-a sfiit să critice guvernul pentru alianța cu Germania. Însă cum convingerile sale nu convergeau cu intențiile politicienilor acesta a fost trimis în Caucaz, pentru a-l ține la distanță.
Pentru Imperiul Otoman, pierderea Bagdadului, în martie 1917, a venit ca un șoc. Bagdadul, vechiul oraș sfânt al Califilor era ceva de neconceput pentru otomani. Enver, care nu se mai bucura de popularitatea de altă dată, a cerut ajutor Înaltului Comandament german, care a răspuns afirmativ, cu toate că motivele obiective erau altele pentru aliatul german care avea interesul de a-l menține în lupta pe aliatul său și lucrurile mergeau și mai bine pentru nemți atât timp cât Enver conducea ministerul de război.
Nemții l-au desemnat pe generalul von Falkenhayn să vină în ajutorul turcilor împreună cu un număr semnificativ de trupe. Împărțită în două, una din oștiri fiind condusă de generalul Mustafa Kemal, a încercat să recupereze Bagdadul, însă ceea ce nu planificaseră politicienii s-a produs pe front. Turcii nu concepeau să fie conduși de către ofițerii germani, iar de aici neînțelegerile. Mai mult, generalul Mustafa Kemal, aprecia campania pentru recuperarea Bagdadului pierdută, și-a dat demisia numind în locul său pe Ali Fuad Pașa. Superiorii săi nemulțumiți – gestul său în mod normal fiind de Curtea Marțială – au încercat să îl trimită la vechiul său post în Caucaz, însă ofițerul a refuzat și această opțiune.
Întors la Constantinopol, generalul aștepta. A refuzat propuneri de a răsturna guvernul prin diferite modalități. Între timp, la 10 februarie 1918, a murit Sultanul Abdul Hamid cu care ofițerul Kemal avusese o relație normală în călătoria lor comună în Germania. I-a urmat, prințul Wahededdin, fratele cel mic al lui Abdul Hamid și al Sultanului domnitor.
Ultimul Sultan, care absolvise o școală politică era convins că Imperiul Otoman nu putea fi menținut decât printr-un Sultanat puternic, bazat pe Islam. Pătrunderea ideologiilor occidentale o considera primejdioasă, devenind unul dintre cei mai intransigenți în decizia de a nu se propaga aceste ideologii pe teritoriul statului său.
Relația dintre Mustafa Kemal și Sultanul Wahededdin, în primă fază a decurs normal. Sultanul cunoștea antagonismul generalului fără de Triumvirat și partizanii săi și mai ales că mulți ofițeri cât și adversari lui Enver și ai alianței cu Germania își spuneau speranțele în câștigătorul de la Anafara. Generalul căută să-l lămurească pe moștenitorul tronului în ce situație dificilă se afla țara, să încerce să-l facă să-și schimbe orientarea politică, el declarând: „Cu omul acesta s-ar putea face multe, cu condiția de a i se deschide ochii, de a sta mereu lângă el și de a-l sprijini în mod leal.”[15] Cu toate insistențele sale, Wahdeddin, a primit asigurări de la Cartierul General german că lucrurile sunt în grafic atât pentru Germania cât și pentru Turcia.
La nivel politic, vizita împăratului Wilhelm la Constantinopol nu a fost o reușită. Moștenitorul tronului, în expunera sa, întrebă: „Țara mea suferă lovituri tot mai grele, fără ca să avem posibilitatea de a le stăvili. Dacă lucrurile vor continua astfel, Turcia se va prăbuși. Din declarațiile Majestății Voastre n-am dobândit până acum siguranța că se va pune capăt acestor lovituri fatale pentru noi. N-ați voii, Sire, să-mi dați în privința aceasta asigurări liniștitoare?”[16].
Răspunsul, omologului german a fost prompt: „Mi se pare, Alteță, că sunt în anturajul dmv. Personalități care seamănă îndoieli în spiritul dmv. (referire la generalul Mustafa Kemal), și va deșteapta neîncrederea. Vă pot da asigurarea că avem toată speranța de a ajunge la un rezultat fericit. Cred că asta vă va ajunge”[17]. Temerile erau justificate mai ales că Imperiul aflat în pragul declinului s-a văzut târât într-un război în care nu vroia să participe. Întâlnirea, după mult timp dintre Wahededdin și Mustafa Kemal, pusă la cale de către mareșalul Izzet Pașa, a fost decisivă pentru viitorul Turciei. Generalul i-a propus să devină șeful armatei iar pe el să-l numească Șeful Statului Major General: „Înainte de orice este necesar de a fi stăpân pe armată, de a o avea în mână. Puneți-vă, Sire, personal în fruntea oștirii și numiți-mă pe mine ca șef al statului major general”[18].
Sultanul a fost curios dacă se mai găsesc și alți ofițeri care au aceleași opinii, urmând ca după o perioadă de gândire să ia decizia corectă. Tărăgănând luarea unei decizii, acesta într-o altă audiență a încercat să împingă lucrurile însă când a aflat că Sultanul a discutat subiectul cu Talaat și Enver despre ce este de făcut, Mustafa Kemal a înțeles că și Sultanul este pe un drum greșit.
La sugestia lui Enver, Sultanul la trimis pe Mustafa Kemal în Țara Sfântă. Ierusalimul și Palestina au fost cucerite de englezi. Cum situația s-a înrăutățit, generalul von Falkenhayn a fost înlocuit cu Liman von Sanders. Mustafa Kemal a sosit în august 1918 în Palestina și a constatat că armata se afla într-o situație mai grea decât și-o închipuise. Nevoiți să se retragă, turcii s-au retras până într-un punct în care generalul turc a declarat că de linia aceasta nu se poate trece. Sfârșitul războiului i-a găsit pe turci apărând acea linie, care a devenit hotarul Turciei de azi[19].
[1] Coord. Prof.dr. Aysel Eksi Belgeler ve taniklarla turk-ermeni iliskilerinde. Tarihi Gercekler, Ulusal Sivil Toplum Kuruluslari Birligi, 2006, s. 89; ( Aysel Eksi, Adevarul istoric din relatiile turco-armene in lumina documentelor si martorilor, Editura Uniunea Asociatiilor Civile, Istanbul, 2006, p. 89.
[2] D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, p. 81
[3] Ibidem, p. 82
[4] Ibidem, p. 83
[5] op. cit. pp 86-87
[6] Ibidem, p.92
[7] http://www.mdn.md/index.php?day=3527
[8] D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal, 1880-1938, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p. 92
[9] op.cit. p. 93
[10] Ibidem, p. 100
[11] Ibidem, p. 107
[12] Hans Kannengiesser a fost un ofiţer militar german în timpul primului război mondial. El a fost militar alături de forţele turceşti în timpul bătăliei de la Gallipoli. Spre deosebire de a fi un ofiţer de legătură cu armata turcă, a comandat trupele turceşti în câmpul de bătaie, inclusiv Divizia a 9-a turcească. Divizia 9-a era parte a Armatei a cincea, care a fost comandată în timpul campaniei de Gallipoli de generalul german general Otto Liman von Sanders. După război, Kannengiesser si-a publicat memoriile despre bătălia de la Gallipoli.
[13] Hans Kannengiesser Gallipoli, Berlin, 1927, op. cit. și în D.v.Micusch Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Craiova, Editura Scrisul Românesc, p.114
[14] “Doenme” – nume primit de evreii emigranți din Spania, convertiți la Islam.
[15] Ibidem, p. 132
[16] Ibidem, p. 134
[17] Idem
[18] Ibidem, p. 137; vezi și Semen Aralov Rus Buyukelcisi`nin Hatiralarinda Ataturk ve Turkiye (Amintirile ambasadorului rus Semen Aralov despre Ataturk și Turcia), Editura Kum Saati, Istanbul, 2005, p. 67
[19] D.v. Mikusch… p. 141