S-a terminat. Oamenii au votat. O mica parte. Altii mai constienti au votat pentru ei.Unii mai grijulii au votat de cateva ori. Ca in cazul din judetul Suceava unde s-a votat cu peste 200 voturi mai mult ca cei care aveau drept de vot. Mandatele s-au impartit, toti au un gust amar. Concluzia: fie din opozitie, fie de la putere: furt.
Traim intr-o tara in care lucrurile nu evolueaza. Instabilitatea vietii politice este genetica. Mai jos, cititi un exemplu:
Odata cu realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, sistemul electoral s-a schimbat, clasa politica a fost nevoita sa se adapteze noilor prevederi cu privire la sistemul alegerilor electorale. Astfel politicienii erau nevoiti sa mearga si la sate sa-si desfasoare campania electorala in primul rand pentru a lua contact direct cu alegatorul, pentru a putea sa-l influenteze in decizia de a vota cu partidul sau. Daca la oras marea masa a populatiei era hotarata cu cine sa voteze, la sate omul putea fi influentat de persoana care venea pentru a-l sfatui si in functie de promisiunile care mai de care in care se intreceau cei care candidau .
Dupa acordarea votului universal, numarul alegatorilor a ajuns la cateva milioane; un candidat era ales de 50 000 de cetateni, in marea lor majoritate tarani, formau aproximativ 80 % din totalul populatiei Romaniei, care traiau in mediul rural.
In aceste conditii, lupta electorala si-a mutat centrul de greutate de la orase la sate; de aceea cel care dorea sa obtina un loc in Parlament era nevoit sa faca lungi si obositoare turnee electorale, sa viziteze trei-patru sate pe zi, sa tina chiar si 10-15 discursuri pentru a capta bunavointa cetatenilor si a le obtine voturile.
Partidul aflat la putere (cel care organiza alegerile dupa practicile din perioada interbelica ), nu se putea baza numai pe aparatul de stat, ci trebuia sa desfasoare o campanie electorala cat mai intensa si plina de promisiuni.
In cei 22 ani ai perioadei interbelice s-au succedat la conducerea Romaniei nu mai putin de 33 de guverne, ceea ce inseamna o medie de opt luni.
In aceasta perioada doar doua guverne (liberale), s-au mentinut timp de patru ani fiecare, fapt care arata ca frecventa schimbarilor a fost mult mai mare . Au existat opt guverne cu o durata de 1-2 luni: Coanda, Vaitoianu, Take Ionescu, Vaida (1932), Tatarescu (1937), Goga, Miron Cristea (1938), Tatarescu (1940), si sase guverne de cateva zile sau saptamani: B Stirbey, Gh. Gh. Mironescu (1930), Duca, dr. Angelescu, Argesanu, Argetoianu.
In timpul primei campanii electorale organizate dupa razboi pe baza sufragiului universal, care a durat aproape un an, la 2 martie 1919, prefectilor de judet din Vechiul Regat si Basarabia le-a fost trimisa o ordonanta semnata de catre comandantul Corpului III Armata, general de divizie Stratilescu, „Dat fiind situatia si cerintele actuale electorale, intrunirile pentru acest scop sunt tolerate numai in orasele mai mari desemnate de Domnii Prefecti ai judetelor respective.
Organizatorii unor asemenea intruniri vor avea raspunderea in cazul cand atinge chestiuni cari ar putea da loc, direct sau indirect la razvratire contra Sigurantei Statului sau cari ameninta ordinea publica. Pentru organizarea intrunirilor politice nu mai este nevoie de o prealabila autorizatie a Comandamentelor cum prevede punctual 2 din ordonanta numarul 1, ci numai o declaratie scrisa inmanata Domnului Prefect al judetului, prin care comitetul organizator confirma cunostinta prezentei ordonante si asumarea raspunderei”.
Schimbarile de guverne au fost marcate de dizolvarea parlamentului, atunci cand noul parlament nu apartinea aceluiasi partid, cu toate ca parlamentarii erau alesi conform Constitutiei pe o perioada de 4 ani – in realitate durata mandatului a fost in medie de un an si opt luni. Astfel in intervalul 1922- 1937, pe bancile Adunarii Deputatilor si
Senatului sau perindat 4353 de persoane.
Una dintre problemele democratiei romanesti interbelice, care favoriza si producerea unor abuzuri, era lipsa oricarei preocupari pentru educarea alegatorului. Clasa politica, Societatea Civila, Presa nu acordau interes acestei probleme, ceea ce mentinea starea de necunoastere a alegatorului.
Au avut loc alegeri parlamentare in : noiembrie 1919, martie 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iunie 1932, noiembrie 1933, decembrie 1937.
Pe parcursul a 19 ani de regim democratic au avut loc 10 alegeri parlamentare. La acestea se adauga si cele din iunie 1939, desfasurate sub regimul unui singur partid, Frontul Renasterii Nationale. In 1919, in Romania aveau drept de vot si de a fi alesi toti barbatii, cetatenii romani in varsta de 21 ani pentru Adunarea Deputatilor, si 40 pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile si militarii.
Erau exclusi de la dreptul de a alege sau de a fi alesi cei pusi sub interdictie sau consiliu judiciar, precum si cei in stare de faliment, cei condamnati pentru crime sau alte pedepse prevazute de Codul Penal. Fiecare judet forma o circumscriptie elctorala.
Se alegea un deputat la 30 000 locuitori si la o fractiune superioara numarului de 20 000 (la 51 000 de locuitori se alegeau doi deputati). Un senator era desemnat de 70 000 locuitori si la o fractiune de peste 47 000 (la 117000 locuitori se alegeau 2 senatori).
In aprilie 1920, aceste prevederi s-au modificat: un deputat la 50 000 locuitori si la o fractiune de peste 30 000 locuitori; un senator la 100 000 locuitori si la o fractiune suplimentara numarului de 60 000 locuitori.
Pentru a putea fi ales in Camera Deputatilor, potrivit Constitutiei din 1923, se cerea a fi cetatean roman, a avea exercitiul drepturilor civile si politice, a avea varsta de 25 ani impliniti, a avea domiciliul in Romania.
Senatul se compunea din senatori alesi si senatori de drept. Prima categorie erau alesi de cetatenii romani care aveau varsta de 40 ani impliniti, precum si de membrii consiliilor judetene si de membrii consiliilor comunale si urbane (cate unul pentru fiecare judet, de membrii Camerelor de Comert, de Industrie, de Munca si de Agricultura,
cate unul din fiecare circumscriptie si pentru fiecare categorie, de fiecare Unuiversitate cate un senator, ales prin votul profesorilor.
Membrii de drept ai Senatului, in virtutea inaltei situatii detinute in stat si in Biserica: mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani impliniti, el avand drept de vot deliberative de la varsta de 25 ani impliniti, mitropolitul tarii, episcopii eparhioti ai Bisericii Ortodoxe Romane si Greco-Catolica; capii confesiunilor recunoscute de stat, cate unul de fiecare confesiune, daca au fost alesi sau numiti conform legilor tarii si reprezinta un numar de 20 000 de
credinciosi,precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat; presedintele Academiei Romane.
Mandatul acestor senatori inceta odata cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept: fostii presedinti ai Consiliului de Ministri, intrucat aveau o vechime de patru ani in aceasta functie; fostii ministrii avand o vechime de cel putin sase ani; fostii presedinti ai Corpurilor legislative care au exercitat aceasta demnitate cel putin in cursul a opt sesiuni ordinare, fostii senatori si deputati alesi in cel putin zece legislature independent de durata lor, fostii prim-presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie care au ocupat aceasta functie sau pe cea de presedinte la Casatie cinci ani; generalii in rezerva si in retragere; cei care au exercitat comanda unei armate in fata inamicului, ca titular, timp de cel putin trei luni; cei care au indeplinit functia de sef al Marelui Stat Major sau de inspector general de armata, in timp de pace, cel putin patru ani; fostii presedinti ai Adunarilor Nationale de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, care au declarat Unirea cu Romania.
Legea electorala din 27 martie 1926 a crescut numarul senatorilor de drept, adaugand si pe cel al presedintelui Consiliului Dirigent din Ardeal.
După cum spuneam, educaţia a jucat un rol important, politicienii, atât cei „vechi” cât şi cei „noi”, au acordat prea puţină atenţie educării politice a electoratului.
Această problemă era foarte importantă, jumătate din cei care primiseră drept de vot nu ştiau să scrie, nici să citească. Fuseseră ţinuţi departe de treburile publice, nu aveau o minimă experienţă politică.
Pentru succesul în alegeri conta mult personalitatea şi imaginea liderilor politici. Aceştia işi constituiseră fiefuri electorale: Iuliu Maniu –Ardeal; I.I.C. Brătianu – Argeş; C. Stere şi I. Inculet – Basarabia; I.G. Duca – Vâlcea; Nicolae Iorga – Prahova; A.C. Cuza – Iaşi şi Fălticeni; I. Nistor – Bucovina.
Un mare succes de imagine a avut Alexandru Averescu care după terminarea primului război, în special printre ţărani, devenise un mit.
O constantă a vieţii electorale interbelice a constituit-o migraţia dintr-un partid în altul, în căutarea unui loc eligibil pe liste sau dobândirii unui mandat de parlamentar.
„Lupta” scria la 28 noiembrie 1928: „asistăm la un spectacol imoral, ruşinos. La căderea unui guvern, anume elemente părăsesc partidul debarcat de la putere si trec în tabăra partidului chemat la urnă, cu bagajul credinţelor lor, asemenea ţiganilor ce se muta cu şatra.”
În 1920, prefectul de Bazargic, a părăsit Partidul Conservator Democrat, zicându-le pe faţă: “Ce vreţi? Nu vreau să mor sărac!”. În două luni de zile a realizat o sumă de 600.000 lei. A vrut să vândă un scaun de deputat pentru 200.000 lei.
Potrivit constituţiei şi practicilor tradiţionale, desfăşurarea unei crize de guvern implica următoarele momente mai imporante: demisia oficială a vechiului parlament, audienţe separate la Palat ale şefilor partidelor politice, câteodată şi ale unor personalităţi, pentru „consultări”, insărcinarea de către rege a unuia dintre oamenii poltici cu mandatul de a constitui un nou cabinet, investirea noului guvern în componenţa propusă de prim ministrul desemnat anterior. După instituire, guvernul respectiv era obligat să organizeze în scurt timp posibile alegeri generale pentru Cameră şi Senat.
Scopul domnului Argetoiaunu, dupa analiza adversarilor sai, credincios tradiţiilor nepotolitei boierimi oltene, gata oricând de frământări şi de harţe: odată pe câmpiile de luptă unde Domnii se înfruntau cu pretendenţii apoi în fundul ietacilor fanariote, meştere în prefaceri şi răsturnări era obţinerea puterii pentru alţii pe alături, pentru domnia sa în primul rând.
Îmbătătorea putere din care se desface o singură şi imensă satisfacţie, aceea de a-ţi simţi toată lumea supt picioare, atribuindu-ţi dreptul de a face cu dânsa tot ceea ce vrei. O întreagă clasă poiltică, aşa de activă încât nu o dată a fost nenorocirea ţării, lucra din adâncimile vremurilor asupra unui suflet ca al său, în care atâtea puteri şi atâtea rezerve, deşi mai puţine decât îi plăcea să şi le atribuie cine le posedă.
Aceasta era părerea lui Nicolae Iorga în 1924 despre Constantin Argetoianu ca în 1931 – 1932, să facă parte din acelaşi guvern.
Mecanismul democratic stabilit prin Constituţie s-a dovedit a fi extrem de dificil, deoarece şi dupa 1918 s-a menţinut vechea practică ca regele să numească guvernul, după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri parlamentare, astfel inversându-se rolurile dintre puterea executivă şi cea legislativă. Rezultatul era că nu guvernul era expresia parlamentului, ci executivul era cel care făcea parlamentul.
Principala tehnică utilizată în campania electorală a fost demagogia, promisiuni fără acoperire, care erau date uitării imediat după alegeri. O altă caracteristică a vieţii electorale din România a fost denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi ca „hoţi”, „bandiţi”, „criminali”, etc.
În contextul perioadei respective, spectacolul politic la care asistau alegătorii nu făcea decât să deruteze şi mai mult populaţia. Nu mai ştiau pe cine să creadă şi pe cine să voteze. Deoarece prezentarea la vot era obligatorie, în caz de absenţă prevăzându-se amenzi drastice, mulţi alegători puneau ştampila pe lista nr. 1, care de regulă era aceea a partidului aflat la putere. Astfel se realiza o „zestre guvernamentală” , care uneori ajungea până la 30% din totalul
voturilor.
În 1919 numărul celor care au votat a fost foarte mare (autorităţile fiind asaltate de cereri de anulare a sancţiunlor pecuniare). Prim preşedintele tribunalului Teleorman explică într-o scrisoare adresată Ministrului de Justiţie şi trimisă spre rezolvare Comisiei Centrale Electorale, pricinile pentru care mare parte dintre alegători nu au vot.
„În judeţul Teleorman au fost înscrişi în listele electorale pentru adunarea deputaţilor un număr de 55.353 alegători; dintre aceştia nu s-au prezentat la vot decât 36.135, rămânând deci un număr de 19.218 care ar urma să fie trimişi în judecată pentru delictul de refuz de votare, exceptându-se bineînţeles aceea care ar putea invoca o scuză legitimă de împiedicare.
În ceea ce priveşte Senatul, din totalul de 26.486 înscrişi, au votat numai 22.115, astfel încât cei care alcătuiesc diferenţa de 4.371 ar urma ca de asemeni să fie daţi în judecată..”
Procentele celor cu drept de vot variază între 12.53% în 1919 (din 15.287.528 locuitori) şi 24.06% în 1937 (din 19.319.330). România anilor 1930 se situa printre ţările europene cu un procentaj mediul al ştiutorilor de carte: 57.1%.
Nivelul scăzut al educaţiei politice şi necunoaşterea mecanismelor democraţiei electorale sunt ilustrate şi de marile fluctuaţii ale voturilor obţinute de principalele formaţiuni politice la scurte intervale de timp. P.N.L.: 6.8% voturi în 1920, 60.3% în 1922, 7.3% în 1926, 61.7% în 1927. Partidul Poporului: 42.4% în 1920, 6.5% în 1922, 52% în 1926 şi 1.9% în 1927. P.N.T.: 22.09% în 1927, 77.76% în 1928, şi 15% în 1931.
În Octombrie 1933, I.G. Duca, şeful liberalilor bătrâni formează noul guvern. A fost cea mai uluitoare surpriză din câte s-au ivit sub restauraţie. I.G. Duca a condus şi a plătit campania de 4 ani şi jumătate împotriva lui Carol, atât în ţară cât şi peste hotare.
În ziua când acesta a sosit [Carol al II lea n.a.], I.G. Duca a făcut la clubul partidului declaraţia că mai bine îşi taie mâinile decât să colaboreze cu aventurierul. Cine realiza acum sinistrul miracol al transformării caracterelor şi cine îndoia mândrele coloane vertebrale în curbe până la pământ? Elena Lupescu! Un sârb pripăşit prin România, şi abia devenit cetăţean, Richard Franasovici, a îmblânzit pe zeiţă [Elena Lupescu n.a.], şi a fost fakirul miracolului. Simultan I.G.Duca făcuse o călătorie la Paris şi acolo, în faţa ocultelor foruri internaţionale şi-a luat angajamentul solemn că va dizolva „Garda de Fier”, în schimbul presiunii pe care ar exercita-o în România ca el să fie chemat la guvern”.
Datorită măsurilor pe care le-a luat când a venit la guvernare impotriva Gărzii de Fier I.G. Duca a fost asasinat la 29 Decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia.
In 1922, cine nu vota primea amenda de 500 de lei. Presa vremii avea grija sa-l instruiasca pe alegator sa intre singur „in ghereta”, pentru ca votul era secret, si chiar sa-si ia un creion de- acasa. Inchis in ghereta, alegatorul primea cu lista o stampila si un creion. Daca voia sa voteze o lista intreaga, punea stampila in mijlocul listei. Daca dorea insa sa voteze numai pe unii candidati de pe o lista si pe altii de pe alta ii stergea pe cei pe care nu ii agrea.
In campania electorala din 1926, partidele politice si-au fabricat strategii pentru a-si descuraja si prejudicia adversarul, ca de pilda, prin proclamarea unor epidemii subite si, in consecinta, inchiderea satelor in calea propagandei concurentilor. Asa a fost utilizata sperietoarea tifosului si la alegerile din 1926, organizate de Partidul Poporului. Atunci, o comuna din Prahova a fost declarata contaminata. Dupa ce „febra” electorala trecea, carantina disparea si ea.
1931, 1932, 1933. Trei alegeri in trei ani. Declarate libere de guvernele care le organizau, acuzate de opozitie ca furate. Bande de batausi, alegatori beti, guvern acuzat de dictatura. Morti si raniti cazuti in teatrul de campanie. Ultimul dintre ei, chiar primul-ministru I.G. Duca, asasinat de Garda de Fier. Titluri grave in ziarele vremii: „Primul omor sub Guvernul Iorga. Un agent liberal impusca pe un satean”, „National- taranistii provoaca dezordini si asasinate”.
Conform legii electorale din 1884, fiecare candidat avea un buletin de vot pe care era inscris numele sau. Alegatorul se prezenta la vot cu o carte de alegator. Presedintele biroului taia unul dintre colturile cartii de alegator, ca dovada ca acesta s-a prezentat la vot si ii inmana apoi alegatorului cate un buletin de vot al fiecarui candidat si cate un plic din hartie „destul de groasa”, cu care acesta trecea singur in „camera secreta”. Alegatorul introducea buletinul indoit
„drept in patru” in plic, il lipea si apoi il da presedintelui care il introducea in urna. Erau excluse de la vot persoanele supuse vreunei protectiuni straine, servitorii carii priimescu simbrie, interdictii, falitii nereabilitati sau acei ce vor fi fost osanditi la pedepse aflictive si infamante sau numai infamante.
Guvernul generalului Alexandru Averescu, proaspat instalat, organizeaza alegeri generale in 25, 26 si 27 mai pentru Camera si 30 si 31 mai pentru Senat. Desfasurarea scrutinului este precedata de negocieri politice in care, contra locurilor eligibile de pe liste, se obtinea sprijin electoral. Opozitia era reprezentata de fostul bloc parlamentar, format din Partidul National Roman din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Taranesc din Vechiul Regat, Partidul Taranesc din Basarabia si Partidul Nationalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, care formasera un guvern anterior al lui Averescu, sub conducerea lui Al. Vaida-Voievod. Averescu incepe initial negocieri cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, impotriva liberalilor, dar… politica e imprevizibila. Articolele din presa vremii arata mersul negocierilor.
9 APRILIE 1920. „Este vorba de o intelegere intre generalul Averescu si Take Ionescu in vederea unei lupte electorale in comun, care ar avea de corolar o colaborare la Guvern. La capitalul de popularitate a generalului Averescu se va adauga acela de experienta politica si de resurse de guvernare al dl Take Ionescu. Lumea nu vrea reintoarcerea la despotismul liberal, iar intarirea guvernului cu un adversar hotarat si cunoscut al dl Bratianu este un lucru de aplaudat.”
VOTATI GOARNA!
Presa era de cele mai multe ori implicata direct in campania electorala, fie prin ziarele de partid, fie prin faptul ca directorii lor candidau pentru un fotoliu de senator sau deputat. Directorul ziarelor Adevarul si Dimineata, Constantin Mille, vizeaza un loc de deputat si are ca semn electoral o goarna. Campania si-o face bineinteles prin propriile ziare, indemnandu-si direct cititorii sa il aleaga.
DE PE O LISTA PE ALTA
Ca sa obtii un mandat parlamentar nu mai conta pentru ce partid candidai… sau pentru ce partide, dupa cum scriau ziarele vremii. „Dl Take Ionescu, care candideaza in capul listei democrate, de opozitie, in Capitala, e trecut pe lista Guvernului la Roman. Asadar, dl Take Ionescu e contra guvernului la Bucuresti si alaturi de guvern la Roman.” (Viitorul).
„Pe lista guvernamentala pentru Camera, dl Zelinsky Codreanu figureaza nu numai intr-un judet, ci in doua, si anume la Falciu si Suceava. Prin urmare, sefii huliganilor sunt in cartel cu guvernul care solicita alegatorilor evrei sa voteze pe antisemiti.” (Dimineata).
„Dl Radulescu Motru, dupa ce a cerut sa fie primit sa candideze pe lista taranista la Mehedinti, cerere care i-a fost respinsa, candideaza in acelasi judet in fruntea listei marghilomaniste. De la marghilomanisti la taranisti si inapoi nu este decat un pas – isi va fi spus profesorul de logica – si ori ca il face inainte sau indarat e acelasi lucru.” (Viitorul).
VOT. Potrivit legii electorale, votarea se facea pe baza cartilor de alegator. Se incepea la ora 7:00 si se incheia la ora 20:00. Daca mai erau alegatori care nu votasera pana la ora inchiderii, scrutinul se prelungea pana a doua zi la ora 8:00, cand se inchidea in mod irevocabil. Abuzurile incepeau cu manipularea cartilor de alegator: neinscrierea unor alegatori, radierea altora sau inscrierea unor nume fictive (decedati, necunoscuti s.a). La Cluj, in preziua alegerilor,
prefectura de politie a stabilit un program sui-generis de prezentare la urne.
„Romanii sunt obligati sa voteze intre orele 10-12; evreii 17-19; ungurii 13-17; dupa orele 19 – cei ce apartin altor neamuri.”
Tot la Cluj, prefectul de politie raporta Ministerului de Interne ca opozitia (taranistii) voteaza si cu duplicatele. Alegerile parlamentare din mai 1926 au fost castigate de Partidul Poporului, care a obtinut 57% din voturi, pe locul doi s-a situat Blocul National Taranesc cu 30%, urmat la o distanta mare de Partidul National Liberal – 8% si Liga Apararii National Crestine – 5%.
Guvernarea averescana n-a durat insa decat un an si doua luni.
Autoritar, primul-ministru a initiat o serie de masuri antidemocratice, guvernul sau devenind impopular.
CONCLUZII
Per ansamblu se desprind urmatoarele:
1) Descompunerea partidelor conservatoare;
2) Aparitia partidelor noi si impunerea lor pe scena politica;
3) Mentinerea si intarirea Partidului National Liberal;
4) Integrarea partidelor din provinciile care au luptat pentru unire;
5) Aparitia partidelor minoritatilor;
6) Aparitia organizatiilor extremiste;
Dupa 1919, au inceput sa apara partide noi, care au inceput sa castige procente serioase la alegeri (P.N.T.), apoi pe parcurs lupta pentru un loc de parlamentar devenea din ce in ce mai dura, astfel au aparut migratiile politice, unele fiind de-a dreptul stangace si facute pe fata, certurile si apoi impacarile frecvente, totul pentru a fi in Parlament.
Regele potrivit Constitutiei, si-a exercitat rolul sau de a putea schimba guvernul, nu de putine ori lasandu-se influentat de oamenii din anturajul sau. In ansamblu viata politica din Romania a fost animata, activa si plina de interes.
Cu toate ca multi alegatori erau dezorientati de schimbarea programelor politice, de migratiile politice si de aliantele care durau de regula putin.
In centrul vietii politice se afla regele care „veghea”, la buna desfasurare a vietii politice.
Evident aceste migrari politice, fractiuni ale partidelor politice a facut ca anumite partide sa dispara, altele au reusit cu greu sa se mentina, iar cele care au fost mereu in centrul atentiei au fost partidele: National Liberal si National Taranesc.
Fiecare partid a contribuit in felul lui la activitatea politica din Romania, ceea ce confirma ca in perioada interbelica a existat cu adevarat democratia.
Acestea au fiintat pana in 1938 cand prin decret regal, regele Carol al II-lea, a desfiintat toate partidele politice, instaurand un sistem autoritar.