Relaţiile româno-turce au cunoscut oscilaţii şi evoluţii în secolul XX. În Dobrogea exista o minoritate însemnată de turco-tătari, iar statul turc s-a implicat în ajutorarea acestora, negociind cu statul român statutul lor, dar totodată le-a propus şi emigrarea. Construirea Moscheei Carol I şi înfiinţarea Seminarului de la Babadag/Medgidia
România a acordat un statut de egalitate tuturor minorităţilor naţionale, în consecinţă şi minoritatea turco-tătară s-a bucurat de aceste drepturi. Astfel, la 13 mai 1913, a avut loc inaugurarea Moscheii Melik sau Regală1, şi nu oricum, ci în prezenţa suveranilor României, regele Carol I şi regina Elisabeta, a lui Take Ionescu, ministrul de Interne şi ad interim la Culte şi Instrucţiune Publică şi a oficialităţi locale2.
Era prima clădire construită în întregime din beton armat. Evenimentul a fost reflectat amplu în presa din Bucureşti şi din Imperiul Otoman. Statul român s-a implicat şi în sprijinirea Seminarului Musulman din Babadag, înfiinţat în 1892. Spiru Haret a mutat seminarul la Medgidia, şapte ani mai târziu, într-un local pus la dispoziţie de comunitatea musulmană locală în mod gratuit. Seminarul oferea ore de arabă şi de interpretare a Coranului, pe lângă celelalte materii adiacente pentru educarea şi păstrarea tradiţiilor minorităţii turco-tătare. Absolvirea acestui seminar conferea dreptul de a fi numit în clerul musulman.
Conform recensământului din 1930 turcii reprezentau 0,9 % din populaţia ţării, marea majoritate a acestora găsindu-se în Dobrogea, unde reprezentau 18,5 % din totalul locuitorilor. Din anul 1919 începuse emigrarea, marea majoritate a turco-tătarilor au ales să plece în Turcia. Emigrarea a fost posibilă şi ca urmare a Tratatului de la Laussane din 24 iulie 1923, care a hotărât printre altele şi realizarea unui schimb de populaţie dintre Turcia şi Grecia, deschizând tradiţia emigrărilor.
Oficialităţile de la Ankara au adoptat o politică în sprijinul etniei turce implicându-se în procesul de ajutorare a emigrării lor în Turcia. Aşa a apărut “Mirajul Anatoliei”, care în urma propagandei în presa s-a soldat cu multe cereri de emigrare4.
Într-un articol intitulat “Să nu mai emigrăm” din “Revista musulmanilor dobrogeni”, s-a încercat avertizarea etniei turce să nu mai părăsească România pentru paradisul promis din Turcia: “după o muncă de decenii şi după ce generaţia de astăzi se află în epoca civilizaţiei de azi, nu ştiu ce-i îndeamnă, de-şi vând avuturile şi plec pe alte meleaguri, unde nu-i aşteaptă decât vitregia oamenilor de prin partea locului, care, deşi coreligionari, dar de teamă să nu le ia locurile, se uită cu duşmănie la dânşii. Nici un neam, nici un cunoscut şi nici un sprijin”.
Făcând apel la conştiinţă, autorul încearcă să ofere o variantă la ceea ce ar putea găsi în Turcia: “Aşadar, Musulmani, nu mai faceţi asemenea greşeli! Căci pâinea şi cuţitul este aci, unde v-au adus predecesorii voştri strămoşi. Căci din ţinuturile câte le-au străbătut, aici au găsit mai nimerit de aşezământ pentru un plugar harnic şi să ştiţi că aşa este! Plecând din Dobrogea, unde vă duceţi? De ce să plecaţi spre necunoscut? Acolo unde vă duceţi, credeţi voi că vă aşteaptă miere şi unt? Nu! şi acolo ca şi aci, de munciţi aveţi, iar de nu, răbdaţi. Apoi dacă este aşa, la ce bun să vă lăsaţi gospodăria rămasă de la dragii voştri părinţi, la care aţi mai adăugat şi voi ceva din viaţa şi sufletul vostru? Vă duceţi acolo deci unde Dumnezeu ştie ce soartă vitregă vă va îmbrăţişa! De vi se va fi făcut vre-o nedreptate, aţi spus oare cuiva? V-aţi plâns acolo unde trebuie? Şi în caz că da, şi nu vi s-a făcut dreptate, drept răzbunare, plecaţi pentru a vă nenoroci pe veci atât pe voi cât şi întreaga familii!?”.
Acest articol, semnat de Plugarul Murat, exprima în primul rând dorinţa de a rămâne în România, de a trăi în linişte, conchizând că nu este nicio diferenţă între România şi Turcia, sau poate că acolo ar fi mai rău5. Aici se regăsea şi o parte din propaganda statului turc, care supus unui aflux mare de emigranţi îi făcea cu greu faţă.
Dorinţa musulmanilor dobrogeni de apartenenţă la statul român
Musulmanii au fost cetăţeni români buni, au susţinut integritatea statului român. Astfel, la Lucrările Congresului Dobrogenilor Musulmani din 21 iulie 1919 aceştia au adoptat o poziţie împotriva cedării Cadrilaterului. Odată cu ratificarea prin decrete-regale a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei s-a acordat cetăţenia română tuturor locuitorilor, inclusiv evreilor care până în acest moment o obţineau prin cereri individuale. 6
La 9 decembrie 1919 a fost adoptat Tratatul minorităţilor. Dar, drepturile cetăţenilor români de alte naţionalităţi fuseseră prevăzute deja în decretele Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1918, respectiv 28 mai 1919. Acestea erau: libertatea cultului, autonomie locală în materie religioasă, drepturi la şcoli confesionale şi instituţii de caritate7.
Statul român s-a implicat în susţinerea minorităţilor şi conform Constituţiei din 1923, art. 5 spunea: “Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei… de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”.
În 1938, odată cu dizolvarea partidelor politice şi a Constituţiei din 1923, în noua Constituţie sunt cuprinse prevederi cu privire la minorităţi: “toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere” art. 4 si 5.
Mirajul Emigrării şi plata despăgubirilor
Printre motivele emigrării turco-tătarii invocau: sărăcia, lipsa de lucru, legea Dobrogei din 1921, biruri grele, reaua purtare a administraţiei8. Această stare cumulată cu promisiunile că în Turcia vor avea o viaţă uşoară şi prosperă, oamenii simpli, naivi, mulţi dintre ei neştiind unde se află Turcia Kemalistă, au vândut totul (pe un preţ mic), şi s-au aventurat în pribegie.
Ziarul Curentul scria că emigrarea trebuia rezolvată printr-un acord între statul turc şi cel român. Unii dintre emigranţi au fost înşelaţi de către funcţionari, plătind pe un paşaport între 4 şi 5 mii lei.
“Bacşişul” funcţiona şi printre autorităţile turceşti, astfel tot cei care plăteau şi ultimii bani pentru a prinde un loc pe vaporul de Istanbul, se vedeau nevoiţi să aştepte, câteodată, luni bune, deoarece interveneau alţii care ofereau bacşişul cuvenit autorităţilor turceşti, aceştia din urmă luând locul celor care plătiseră deja, dar omiseseră bacşişul”.
În privinţa tinerilor, pentru a putea pleca din ţară, aveau nevoie de un act administrativ, care legal costa 20 lei, la negru ajungea până la 1.000 lei. Acest act era în fapt o scutire de serviciul militar, fără de care nu puteau părăsi ţara. În acelaşi cotidian, la 17 mai, se semnala drama prin care trece minoritatea turcă, rămasă pe drumuri în iarna anului 1936/37.
“La început au rămas zile şi nopţi întregi în port, în frig, în ploaie, în vecinătatea rigorilor mării. Şi nu numai fără adăpost, ci lipsiţi şi de pâinea zilnică. Au fost izgoniţi de aici. Rătăceau pe străzile Constanţei, jerpeliţi, rebegiţi, cerşind pomană. Ţi-era mai mare mila de ei” 9.
Într-un document din Arhiva Naţională a Republicii Turcia, fondul/Special – Direcţia Generală a Colonizării din cadrul Ministerului Sănătăţii (!) aflăm de modalitatea de preluare a sumelor de bani de pe urma proprietăţilor lăsate de emigranţii care s-au stabilit în Turcia. Astfel din acest document datat 1938 aflăm că au emigrat 311 familii însumând 1.216 persoane, valoarea imobilelor lăsate în România ridicându-se la suma de 1.316.846 lei.
În urma transferării emigranţilor în Turcia suma imobilelor acestora se ridica la 16.805.892 din care până în prezent guvernului turc ia revenit 12.000.979 lei. La Banca Naţională a României se deschisese un cont destinat statului turc, depunându-se în această sumă de 16.805.892 lei.
În Turcia, Ministerul Sănătăţii a fost cel care s-a implicat în această problemă. Astfel la 2 februarie 1938 a apărut în Monitorul Oficial, capitolul 13 ,,modul prin care se vor aduce banii rezultaţi în urma vinderii către statul român a imobilelor emigranţilor turci. Făcând referire la înţelegerile dintre state se specifica faptul că banii nu pot fi luaţi cash. Aceştia pot fi luaţi astfel: 25% cherestea, 25% animale, 10% produse petroliere, restul de 40% fiind produse libere la export: cuie, geam, cărămizi.”
Ministerul turc de Finanţe nu a întreprins nimic pentru a aduce aceşti bani în ţară, motivul principal fiind faptul că sumă trebuia primită sub forma unor produse10.
Rezolvarea diferendelor
Pe 9 martie 1934, Hamdullah Suphi Tanriover, ministrul turc la Bucureşti, trimitea o înştiinţare oficialităţilor de la Ankara privind situaţia turcilor din România. Conform acesteia starea minorităţii turce nu era bună. Sărăcia, lipsa de apă era acută în zonele dobrogene de graniţă unde locuiau turcii. Guvernul român a oferit 200.000 lei pentru cumpărarea căruţelor, animalelor şi butoaielor celor care îşi exprimaseră dorinţa de a emigra. Totodată a înfiinţat posturi de comandă prin care se vroia menţinerea ordinii în zonă. Astfel soldaţii români erau obligaţi să îşi transporte singuri apa. Cu toate acestea, colaborau cu locuitorii şi se ajutau reciproc. De altfel statul român s-a angajat să rezolve aceste probleme până la 18 aprilie.
O altă dispoziţie care s-a luat în zona de graniţă dobrogeană, din cauza lipsei trenurilor, automobilelor şi tramvaielor, stipula că, comunitatea sătească era obligată să pună la dispoziţie jandarmilor 2 căruţe care trebuiau să fie pregătite în orice moment. Oficialităţile locale au întocmit în acest sens o listă pe care au afişat-o la primărie, urmând ca fiecare sătean să îşi “facă datoria” o dată la două luni. Totodată, ţăranii trebuiau să fie retribuiţi pentru transportul jandarmilor la locul evenimentelor, din fondurile locale.
O ilegalitate la care au fost supuşi turco-tătarii, erau furturile jandarmilor. Aceştia intrau în curţile lor şi luau fără plată găini, brânză, pâine şi alte provizii. Abuzuri au existat, dar nu trebuie generalizat. Dintr-o notă informativă reieşea că autorităţile române au oferit asigurări că aceste fapte nu se vor mai repeta. “De acum înainte cu ajutorul primăriilor, prin primari, persoane oficiale vor lua aceste produse. Ţăranii în fiecare săptămână îşi vor lua banii pentru produsele date. Soldaţilor li s-au interzis de a mai cumpăra de la ţărani. Ministrul de război, generalul Uica a dat un ordin prin care nevoile grănicerilor vor fi acoperite numai prin comisionari11”.
În judeţul Silistra existau 52 de profesori care predau limba turcă plătiţi de la buget. În 1934 li s-au mai adăugat 30. Totodată a fost acceptată de către Ministerul Învăţământului mărirea salariului cu 30%, urmând a se negocia şi mărirea salariului imamilor. În ceea ce priveşte geamiile, acestora le fuseseră alocate 10 ha de pământ urmând a fructifica câştigurile de pe acest lot. Dar câştigurile nu erai folosite în folosul geamiilor, ci depuse la secţiile financiare. Pentru folosirea acestor fonduri s-au ales doi reprezentanţi autorizaţi să decidă unde şi cum se vor face investiţiile. Un reprezentant era din partea muftiatului, celălalt din partea autorităţilor locale. 12
În ceea ce priveşte procesul de emigrare, se crease un curent în care marea majoritate declarau că şi-au vândut casele, exprimându-şi astfel dorinţa de emigrare. Prefectura s-a implicat astfel în verificarea acestor declaraţii urmând ca cei care aveau declaraţia corectă să fie sprijiniţi în a-şi obţine demersurile necesare pentru emigrare. 13
În urma înţelegerii din 4 septembrie 1936 dintre guvernul român şi cel turc s-a încheiat o convenţie care a reglementat principiile emigrării pentru a controla fenomenul. La punctul IV, proprietăţile imobiliare ale emigranţilor turci au trecut în proprietatea statului român, acesta obligându-se să plătească contravaloarea acestora. Tot aici se specifică şi preţul unui hectar – 6.000 lei.
La punctul VI din aceeaşi înţelegere se specifică cum vor fi plătiţi banii şi anume în rate anuale. Banii vor fi depuşi într-un cont la BNR. În 1937 numărul emigranţilor care au sosit în Turcia a fost de 3600.
Organizarea vieţii spirituale
În ceea ce priveşte Dobrogea, aici s-au remarcat dintotdeauna diversitatea populaţiei a limbii, a culturii şi a religiei. Comunitatea musulmană a poposit pentru prima dată în zona Babadagului, urmând ca apoi în timpul Imperiului Otoman aceasta să cunoască o dezvoltare perpetuă. Turco-tătarii din Dobrogea au trăit paşnic, au reuşit să se integreze în zonă, per general nu s-au consemnat probleme ale acestei minorităţi cu autorităţile locale, mai mult chiar, fapt arătat mai sus aceştia au considerat dintotdeauna cetăţeni români şi Dobrogea pământ românesc.
În 1904 la Cernavodă, regina Elisabeta se întâlneşte la bordul vasului cu câteva femei de origine turcă. Regina relatează că acestea înainte de a se urca la bordul vasului au pus o condiţie şi anume să nu fie nici un bărbat pe aproape. După ce au intrat în salon, “acestea şi-au lepădat vălul şi stăteau înaintea mea în hainele cele mai frumoase. Erau îmbrăcate în catifea roşie cusută cu mult aur şi în mătase de culoare verde şi albastră să te minunez; erau cu giuvaere bogate, mai ales cu salbe de aur, de bani frumoşi şi poate foarte vechi. Coadele lor vopsite cu henna atârnau pe spate şi erau legate la cap cu tulpane fine, de care atârnau cusături drăgălaşe şi firfirici”.
În privinţa musulmanilor, autorităţile române nu interveneau în problemele de ordin religios cum ar fi numirea clerului, întreţinerea şi repararea lăcaşurilor de cult, salarizarea personalului: hatipi, imami, muezini, vaizi. În România s-au păstrat din vremea Imperiului Otoman patru muftiate: Constanţa, Tulcea, Silistra şi Bazargic. Personalul acestora era retribuit de la bugetul de stat. Muftii erau numiţi şi demişi de către Ministerul Cultelor.
Marele Muftiu era conducătorul Cultului islamic, având şi atribuţii judecătoreşti pe lângă cele de ordin religios. Pe lângă acestea, alături de conducerea supremă a clerului musulman, se implicau în soluţionarea problemelor religioase ale comunităţii turco-tătare, colaborarea cu autorităţile române, pentru promovarea intereselor credincioşilor musulmani.
Sura- al Islam 14 era organismul unde se soluţionează problemele cultului, aceasta este compusă din 33 membri, în cazul de faţă, majoritatea imami absolvenţi ai Seminarului din Medgidia. 15 Se păstrează mărturii ca şi în acest domeniu, funcţiile de muftiu şi ierarh inferior nu de puţine ori s-au ocupat pe criterii politice. Se consemnează de asemenea demiteri de imami, fără consultarea muftiului care în mod normal era persoana care putea hotărî în acest caz.
Au existat situaţii în care unii dintre imami aveau studii teologice corespunzătoare, dar nu cunoşteau limba română, astfel din doi hogi cu studii identice, unul ocupa funcţia de imam celălalt pe cea de hatip16. Diferenţa constă în faptul că funcţia de hatip era mai bine plătită decât cea de imam.
Conform Constituţiei din 1923, art. 72 reprezentantul cultului musulman avea dreptul de a ocupa funcţia de senator, însă din cauza neînţelegerilor interne cauzate de diferenţe de opinii şi orgolii, nici un conducător religios musulman nu avut acces în Senat. 17 În anul 1928 cultul musulman numără 419 lăcaşuri de rugăciune, 243 de hatipi, 194 de imami, 139 de muezini şi 576 de hogi.
Islamul se bazează pe cinci principii generale pe care oricare musulman trebuie să le respecte. Acestea sunt: I. Mărturisirea credinţei – acesta se referă la unicitatea lui Allah iar Muhammed este mesagerul (ultimul) lui Allah. Acest principiu reprezintă şi esenţa religiei islamice; II. Efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice obligatorii (în intervalul anumitor ore) pe care trebuie să le îndeplinească orice musulman; III. Zekah – sau donarea unei sume din avutul propriu de 2,5% care poate însemna bani gheaţă, economii, etc.; IV. Postul – acesta trebuie ţinut în a noua lună a calendarului islamic, din zorii zilei până la apusul soarelui. Acesta constă în abstinenţa de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii conjugale; V. Pelerinajul la Mecca, condiţie obligatorie pentru cel care are o situaţie financiară care îi permite această călătorie.
În Coran se spune că viaţa pe pământ e trecătoare, astfel musulmanului practicant trebuie să ducă o viaţă după cum scrie în Cartea Sfântă pentru a-şi câştiga veşnicia. Accentul se pune pe fiecare practicant în parte, fiecare credincios ştiind că faptele lui vor fi judecate de Allah şi în funcţie de acestea va merge în rai sau iad.
În Dobrogea, până la accederea la conducerea statului a comuniştilor viaţa spirituală a cunoscut aspecte pozitive însă cu trecerea timpului respectarea celor cinci principii a devenit din ce în ce mai greu de respectat.
Deportarea tătarilor
În studiul lui Guner Acmola, Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor, autorul face referire la ordinul lui Stalin din 1941 în ceea ce priveşte depopularea totală de tătari a Crimeii, ca începând cu 1944 aceştia să fie acuzaţi că au fraternizat cu nemţii, motiv pentru care la 18 mai 1944 să fie deportat şi ultimul tătar din această regiune. Pentru că mulţi au încercat să rămână în România, Comunitatea tătara din Dobrogea a organizat un Comitet de ajutorare a refugiaţilor, trimiţând pe cei dornici fie în Turcia, fie în SUA18.
Odată cu instaurarea regimului socialist în România, acesta nu s-a mai implicat în sprijinirea minorităţilor, mai mult chiar pe alocuri le-a pus piedici. Mai mult chiar în 1965 Seminarul de la Medgidia, singura instituţie care se ocupă cu pregătirea acestei etnii, cu învăţarea limbi turce şi citirii Coranului în arabă, cu pregătirea clerului pentru a deveni imami, a fost închis.
Minoritatea turco tătară s-a adaptat vieţii din România, a căutat să se impună în activităţile profesionale, a ocupat funcţii în stat în raport cu numărul de locuitori având reprezentant şi în Parlamentul României. Statul român nu a făcut acte de discriminare faţă de această minoritate. Au fost şi mulţi nemulţumiţi de modul lor de viaţă şi au căutat să plece în Turcia folosind pretexte subiective. Majoritatea emigranţilor nu au găsit condiţiile visate, regretând ulterior plecarea de lângă cei apropiaţi.
Cu toate că regimul comunist a restrâns desfăşurarea activităţilor cu caracter religios mergând până la închiderea Seminarul teologic de la Medgidia, musulmanii au continuat să-şi practice religia, punând însă mai mult accentul pe tradiţie.
1 Coord. Marian Cojoc, Tatarii în istoria Românilor I, Constanţa, Ed. Muntenia, 2004, p.13
2 Pe lângă aceştia au mai participat: primarul Constanţei, Mircea Solacolu, muftiul judeţului Constanţa, Hafuz Rifat, Hagim Halil, ajutor de primar la Anadalchioi, Abdul Hamid Osman, consilier comunal la Constanţa, ministrul otoman al Cadastrului, Mamut Esad Efendi, ministrul Imperiului Otoman la Bucureşti, Seffa Bey respectiv Cadri Bey, consulul general la Constanţa.
3 Idem p. 26
4 Valentin Ciorbea, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 56
5 Revista Musulmanilor Dobrogeni, anul I, nr. 2, Constanţa, 16 noiembrie 1928
6 Coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar, Minorităţile Naţionale din România 1918 -1925, Bucureşti, 1995, p. 8
7 Cultul musulman din România 1945 – 1989 în Dosarele Istoriei an VIII nr. 9 din 2003, p. 56
8 “Curentul”, din 16 mai 1936
9 “Curentul” din 17 mai 1936
10 T. C. Sahhat ve Ictimai Muavenet Vekaleti nr. 123 880 2
11 T. C. Hariciye Vekealeti, nr. 2476686 din 9 aprilie 1934
12 Ibidem.
13 Pe lângă acest organism mai activau 5 – 7 membri ai conducerii comunităţii musulmane, aleşi pe 4 ani şi confirmaţi de catre muftiu.
14 Idem.
15 predicator
16 Ibidem
17 Guner Acmola, Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 44
Articol publicat in Historia ianuarie, 2009