"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2015 / 20 octombrie

Profesorul Aleksandar Rastović, despre trecutul Serbiei


Stimate coleg, precum ştii, suntem amândoi istorici şi susţinători ai politicii de stânga. În acelaşi timp, ştiu că ai intenţii bune şi eşti un adevărat patriot sârb. De ce anume are trebuinţă poporul sârb pentru a obţine respectul Uniunii Europene?

sv

Mai întâi, trebuie să subliniez faptul că sunt membru al Partidului Socialist al Serbiei, încă de la fondare, 1990, fiind unul dintre cei mai tineri delegaţi ai primului Congres. Între timp, am fost membru al Comitetului Central al PSS, membru al Comitetului Executiv al PSS 1992-2003, şi preşedinte al Tineretului Socialist al Serbiei 1996-2000. La ultimul Congres, decembrie 2014,   am fost reales ca membru al Comitetului Central al PSS. Sunt, de asemenea, membru al Consiliului Politic al PSS. În acelaşi timp sunt istoric şi profesor universitar.

 În istoria politică modernă a Serbiei, începând din 1804, când se marchează începutul revoluţiei sârbe, până în prezent, statul şi societatea noastră se confruntă cu o dilemma constantă: modernizare sau tradiţionalism. Interesul nostru strategic, în prezent, este să înaintăm către Uniunea Europeană. Aproape toate partidele politice din Serbia au acest interes. Este interesant de subliniat faptul că în istoria modernă a Serbiei nu a existat un consens atât de larg în ceea ce priveşte apropierea de Uniunea Europeană.  Împărtăşim valorile europene, respectăm tradiţia europeană şi avem convingerea că suntem parte a Europei.

Dar, în acelaşi timp suntem conştienţi că acceptarea în uniune nu va fi uşoară şi lipsită de înjosiri. Practic, va însemna că vom fi nevoiţi să ne armonizăm sistemul politic legitim cu legile europene. Este un proces dificil, cu multe provocări. Una dintre cele mai complicate va fi exigenţa Comisiei Europene de a ne ajusta politica externă în funcţie de cea europeană. Practic, înseamnă că Serbia va fi nevoită să se alăture acţiunilor împotriva Federaţiei Ruse.  Desigur, că va trebui să ne ajustăm politica externă după cea europeană, dar în acelaşi timp, Uniunea va trebui să accepte faptul că Serbia se află, în mod tradiţional, în relaţii strânse cu Rusia. În acest proces extins ca durată, va trebui să ajungem la un consens naţional.

În 2010, salariile în România au fost reduse cu 25%. Ştiu că în Serbia s-a întâmplat recent acelaşi lucru. Ce credeţi, când ne putem aştepta la o creştere economică în Serbia?

Serbia, ca toate ţările din Balcani şi din Europa, trece prin criza economică. Este dificil de prezis când se va sfârşi criza. Coaliţia noastră guvernamentală a adoptat măsuri şi reforme dureroase a căror scop era de a vindeca economia naţională. Datorită estimărilor economice, ne putem aştepta la o creştere economică  anul viitor. Este o previziune optimistă şi eficientă. Cel mai important scop, în opinia mea, este de a atrage investiţii străine şi de a lansa producţia internă pentru a revigora economia. Beneficiile noastre sunt agricultura, industria energetică, transporturile, infrastructura, turismul. În cele câteva luni din urmă, după o lungă perioadă de timp, am anticipat un surplus în buget, ceea ce este un bun argument pentru revenirea economiei naţionale.


 

Ca istoric, vă rog spuneţi-mi, când a început dezmembrarea Iugoslaviei? Care au fost greşelile Serbiei?

Dezmembrarea  Iugoslaviei a început în ultimii ani ai mandatului preşedintelui iugoslav Josip Broz Tito. Ceea ce a cauzat ruperea Iugoslaviei, a fost adoptarea Constituţiei federale în 1974. Până la achitarea lui Aleksandar Ranković, vicepreşedinte al Iugoslaviei, şi unul dintre cei mai apropiaţi complici ai preşedintelui Josip Broz Tito, din funcţiile plenului Brioni al Comitetului Central al Ligii Iugoslaviei Comuniste, în 1966, statul iugoslav era orânduit ca stat centralizat.

Astfel, Ranković era simbolul menţinerii statului iugoslav centralizat. Apoi, susţinătorii confederaţiei, mai ales lideri comunişti din Slovenia şi Croaţia (Edvard Kardelj și Vladimir Bakarić), au încercat să aranjeze o nouă reorganizare a statului iugoslav. Au exercitat o imensă presiune asupra lui Josip Broz Tito pentru ca acesta să consimtă la adoptarea amendamentelor constituţionale, ca prim pas în direcţia creării confederaţiei şi a disoluţiei statului iugoslav. Prin noua constituţie din 1974, formal era stat federal dar substanţial confederatie.

Cea mai controversată parte a constituţiei se referea la drepturile celor şase republici federale şi două provincii autonome care au rezultat din Iugoslavia şi Serbia (Vojvodina, Kosovo și Metohija caref ăceau doar în mod formal parte din Serbia, însă practic aveau toate atributele statalităţii). Josip Broz Tito era conform constituţie votat preşedinte permanent al Iugoslaviei şi se introducea instituţia Prezidenţială colectivă a statului care era format din opt membrii, şase din republici şi doi din provincii. Acest organ politic avea să preia conducerea statului după moartea preşedintelui, prin sistemul rotaţiei la conducere după câte un an a fiecărui membru. Bizar este că membrii credinţei islamice obţineau dreptul de a se declara în accepţie naţională, musulmani. O mare greşeală a sârbilor şi a liderilor politici ai Serbiei a fost faptul că au permis aproape în mod unanim şi fară semnificativă opoziţie, adoptarea Constituţiei Confederate în 1974.

Ştiu că aveaţi convingeri de stânga când aţi intrat în politică. Cum vă priviţi colegii care se află acum în facţiuni de dreapta? Arată sârbii toleranţă faţă de cei care au schimbat tabăra politică?

Încă susţin stânga în Serbia, ca membru al Partidului Socialist Sârb. Familia noastră aparţine, în mod tradiţional stângii. Este adevărat, că mulţi dintre vechii mei camarazi politici, care au fost membrii ai PSS în trecut, s-au răzgândit şi şi-au schimbat opiniile politice şi au devenit susţinători ai politicii de dreapta. În prezent, este absolut firesc ca cineva, care a susţinut stânga, să adere la facţiuni de dreapta şi invers. Dar este dreptul lor şi nu le resping opţiunile. În general, sârbii sunt un popor tolerant şi desigur îi interesează dacă un politician a schimbat două, trei sau mai multe partide politice. Dar, la drept vorbind, sârbii nu apreciază politicieni nehotărâţi.

Ştiu că armata Serbiei era a treia din Europa. În prezent, armata a fost slăbită în mare măsură. Care este motivul unei astfel de situaţii?

Nu armata Serbiei, era armata poporului iugoslav care fusese fondata in 1941 si dizolvată în 1992, când însăşi Republica Federativă Iugoslavia a dispărut. Fostul stat iugoslav avea o armată puternică, care era una dintre cele mai respectate forţe armate din Europa. Armata iugoslavă era pe locul cinci în Europa ca potenţial militar şi era specializată în războiul defensiv. Trupele terestre din cadrul armatei iugoslave aveau 140 000 de soldaţi activi şi 90 000 de recruţi.

 În caz de război, armata iugoslavă putea recruta un million de soldaţi în rezervă. După cum vezi, era o forţă militară impresionantă în Balcani şi în Europa. În noile circumstanţe, când statul nostru a suferit scăderi teritoriale şi numerice, este absolute firesc să deţinem o armată mică. Ar trebui, de asemenea, să luăm în considerare situaţia economică şi noua orânduire a relaţiilor politice din Europa.

Sârbii au îndurat războiul, sancţiunile şi bombardamentul NATO însă au rămas legaţi de Milošević până la final. Este acesta un exemplu de fidelitate sârbă?

Nu pot afirma că este fidelitate sau altceva. Însă un lucru este sigur. Acelea au fost vremuri grele dar onorabile. Noi sârbii avem o caracteristică pe de-o parte în vreme de pace suntem dezbinaţi, tindem catre diviziune şi neînţelegeri, pe de altă parte, în vreme de război, suntem extreme de uniţi în apărarea statului. Războiul din 1999 a fost un exemplu limpede de unitate şi solidaritate sârbă.

În România, putem citi multe despre dezmembrarea Iugoslaviei dintr-o perspectivă vestică. Puteţi expune, pe scurt, istoria acelui proces?

Primul stat iugoslav a fost creat în 1918 şi cea de-a doua Iugoslavie s-a format în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial între 1941-1945.De la început, Iugoslavia a avut duşmani interni şi externi. Inamicii externi erau Italia, Ungaria, Bulgaria şi Albania. Ei considerau că este un stat artificial, creat la Versailles, pe seama teritoriilor lor istorice.

Din această cauză, acele puteri nu au acceptat niciodată constituirea statului iugoslav şi au încercat să îl abroge. Acele state îsi aveau susţinătorii lor în interiorul Iugoslaviei, în diferite cercuri politice, religioase separatiste şi chiar fasciste, de exemplu, mişcarea Ustashe, care recruta dintre croaţi, din Organizaţia revoluţionară macedoneană internă, susţinuţi de forţe albaneze şi bulgare, aşa-numiții Balisti.

Au încercat să slăbească Iugoslavia prin diferite metode, prin instituţii de stat oficiale ca Parlamentul, chiar Guvernul, sistemul educaţional, propagandă sau prin utilizarea unor metode extreme, acte teroriste, intimidare, bătăi şi rănirea adversarilor politici. La începutul Celui de-al doilea război mondial, cel mai mare duşman al Iugoslaviei a fost Hitler şi Germania nazistă. După încheierea războiului, în 1945, , al doilea stat iugoslav avea aproximativ aceiaşi inamici.

Erau forţe învinse în timpul războiului ( mişcarea Ustashe, Chetnik) sau alte organizaţii separatiste care acţionau în secret până la moartea lui Tito în 1980. Apoi s-au reorganizat şi au expus public ideea de a dezmembra Iugoslavia. Era un conglomerat de diferite organizaţii naţionaliste şi separatiste, unite prin scopul de a dezmembra Iugoslavia. Din păcate aveau susţinători în infrastructura de stat şi a partidului, ceea ce a i-a ajutat la distrugerea statului.

În conversaţia noastră de acum un an, mi-aţi spus că, după moartea lui Tito, a existat o instituţie prezidenţială colectivă cu câte un membru din cele şase republici şi două provincii iugoslave şi că urmau la conducere prin rotaţie. Mi-aţi spus că au fost preşedinţi din Bosnia, Kosovo, Macedonia, Slovenia, Croaţia…Nu a existat o dominaţie sârbă în aceasta, nu-i aşa?

Instituţia prezidenţială a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia era reprezentată de preşedenţia colectivă a Federaţiei iugoslave. A fost înfiinţată în 1971, conform cu amendamentele constituţionale şi reorganizată in 1974, după noua constituţie. Până în 1974 instituţia prezidenţială avusese 23 de membrii – trei din şase republici, doi din două provincii autonome iar membru al acelui organ colectiv era Josip Broz Tito. Prin noua constituţie, preşedenţia se reducea la doar nouă membrii, un reprezentant al fiecărei republici iugoslave şi provincii autonome şi, până în 1988, un lider al Prezidiului Ligii Comuniştilor iugoslavi, ex officio. Conform constituţiei din 1974, instituţia prezidenţială deţinea un spectru larg de atribuţii, cum ar fi, reprezentarea federaţiei intern şi extern, conducerea ANI, deciderea utilizării armatei pe timp de pace precum şi pe timp de război, apărarea egalităţii naţionalităţilor din Iugoslavia şi a ordinii constituţionale, propunerea unui candidat pentru postul de prim ministru federal, numirea ambasadorilor, generalilor şi amiralilor şi a multor alţii. Toţi membrii instituţiei prezidenţiale erau aleşi de către parlamentele fiecărei republici şi provincii autonome şi proclamaţi de Adunarea Federală. După moartea lui Tito, preşedenţia a început să funcţioneze conform cu constituţia şi cu sistemul rotaţiei din an în an a preşedintelui şi vice-preşedintelui din celelalte republici. De la moartea lui Tito, până în anul dezmembrării RSFI(1991), au fost doar patru conducători sârbi ai instituţiei prezidenţiale a RSFI. Dominarea instituţiilor federale de către sârbi iese din discuţie.

Am auzit, de asemenea, că a existat o idée de a crea o mică Iugoslavie fără Slovenia şi Croaţia şi că Alija Izetbegović dorea să devină preşedinte în locul lui Milošević. Puteţi explica puţin?

În opinia mea, războiul din Bosnia putea fi evitat. Cu câteva luni înaintea începerii operaţiunilor de război în Bosnia, liderii fostelor republici iugoslave au ţinut o serie de întrevederi bilaterale pentru a găsi o soluţie pentru un viitor stat iugoslav. În timpul unor astfel de discuţii, Slobodan Milošević, fostul preşedinte al Republicii Sârbe a făcut o propunere interesantă pentru crearea unui stat iugoslav de dimensiuni reduse, care ar fi format din patru republici ( Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia). Statul ar fi fost organizat ca o blândă federaţie, cu o libertate crescută pentru membrii federaţiei.

Statul ar fi reglementat de un sistem prezidenţial ferm. Preşedintele ar fi ales la fiecare patru ani din alte republici. Preşedintele Milošević a sugerat ca Alija Izetbegović, lider musulman şi pe atunci, preşedinte al Bosniei Herţegovinei, să devină preşedinte al Iugoslaviei astfel micşorate. Preşedintele Macedoniei, Kiro Gligorov, era dispus să accepte acest plan, dar, sub presiuni ale unor cercuri politice internaţionale, Alija Izetbegović a respins ideea. Câteva luni mai târziu, incepea războiul în Bosnia. Consider că decizia liderului musulman a fost catastrofală.

 

Sunt atât de multe lucruri de spus despre Iasenovac. Ca istoric, cum explicaţi acest fapt?

În fosta Iugoslavie, nu era corect să vorbeşti despre lagărul de la Iasenovac din cauza politicii interne de frăţie între sârbi şi croaţi. Discutarea acestui subiect putea răni sentimentele croaţilor şi creea un fel de sentiment de vină naţională a croaţilor pentru crimele comise de mişcarea paramilitară Ustashe. Practic, Iasenovac era un subiect tabu despre care nu se putea vorbi. Dar faptele istorice referitoare la Iasenovac sunt oribile şi dezastruoase.

Iasenovac era un lagăr de exterminare creeat în 1941 în Croaţia de către autorităţile aşa numitului stat croat independent.Lagărul a fost creat de regimul Ustashe , atunci la putere. Era unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare din Europa. Există diferite estimări ale numărului de victime de la Iasenovac. Un raport al Comitetului Naţional al Croaţiei pentru investigarea crimelor forţelor de ocupaţie şi a colaboratorilor lor, datat 15 noiembrie 1945, care a fost cerut de noul govern iugoslav, indica între 500,000–600,000 de personae ucise la Iasenovac, predominând sârbi, evrei şi ţigani.

Din nefericire, istoriografiile croate contemporane au încercat să micşoreze numărul victimelor. Din aceste estimări, rezultă că au fost ucise mai puţin de 15 000 de personae, ceea ce reprezintă un proiect inadmisibil de falsificare a faptelor istorice. La Iasenovac a avut loc un genocid, orchestrat de regimul croat Ustashe, împotriva sârbilor, evreilor şi ţiganilor.

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT