Despre diagnoza și terapia educației românești în studiul lui Andrei Marga „Spiru Haret și reforme ale secolului al XXI-lea”
Există texte care se citesc ca intervenții de circumstanță și texte care, odată citite, nu te mai lasă să privești sistemul de învățământ cu aceeași îngăduință. Studiul lui Andrei Marga, „Spiru Haret și reforme ale secolului al XXI-lea”, aparține fără echivoc celei de-a doua categorii.[1] Pregătit pentru reuniunea Filialei Iași a Academiei Române consacrate aniversării marelui ministru, la 175 de ani de la nașterea sa[2], textul refuză tocmai ceea ce o asemenea ocazie ar fi permis cu ușurință: panegiricul. În locul unei evocări festive, autorul propune un bilanț sever și, mai ales, un program. Este, în același timp, un semnal de alarmă și o propunere de salvare a educației naționale.
Momentul publicării îi dă o greutate suplimentară. Studiul apare la câteva săptămâni după comunicarea rezultatelor PISA 2025, care au confirmat, cu cifre greu de contestat, o alunecare pe care Andrei Marga o semnalează de un sfert de secol.[3] Când datele ajung să-i dea dreptate unui avertisment repetat atâta vreme, critica nu mai poate fi tratată ca o opinie printre altele. Ea devine document.
Arhitectura unui argument
Construcția studiului este riguroasă și merită urmărită ca atare. Autorul anunță cinci trepte: viziunea lui Spiru Haret asupra învățământului (I), „reforma comprehensivă” din 1997–2000, gândită la cotitura de la „socialismul răsăritean” la societatea deschisă (II), indicatorii crizei de astăzi (III), reformele educației din secolul XXI în țările de referință (IV) și, în final, răspunsul la întrebarea „ce-i de făcut acum în educația națională?” (V). Teza care leagă totul este formulată fără ocoliș încă din introducere: „astăzi, înainte de orice, în educație lipsesc ideile și proiectele”.
Ordinea nu este întâmplătoare. Istoria nu servește aici ca decor, ci ca probă. Haret arată că o reformă cuprinzătoare a fost posibilă în condiții mult mai grele decât cele de azi. Anii 1997–2000 arată că ea a fost posibilă din nou, în cotitura postcomunistă. Comparația internațională arată că alții au mers mai departe, în timp ce România a dat înapoi. Concluzia decurge aproape silogistic: nu lipsa resurselor ne ține pe loc, ci lipsa de viziune și de competență la vârful deciziei.
Primul merit al studiului este că desparte apăsat recuperarea lui Haret de sloganul la modă al „revenirii la Spiru Haret”. Autorul observă, cu o ironie fină, că „însuși ilustrul reformator s-ar opune”. Haret a fost el însuși nemulțumit de examenele permisive, de selecția profesorilor universitari „ca la nimeni”, de neglijarea formării cetățeanului și de încălcarea ierarhiilor de merit. Ce rămâne valabil din opera lui nu este, așadar, o arhitectură instituțională de reconstituit, ci o metodă de gândire.
Andrei Marga extrage din cele douăsprezece volume ale ediției Schifirneț câteva principii pe care le citește, pe bună dreptate, ca pe niște lecții de actualitate stringentă. Mai întâi, o reformă începe cu misiunea educației, nu cu evaluarea. La Haret, învățământul are „un întreit scop”: să formeze „buni cetățeni”, să ofere tuturor fondul de cunoștințe indispensabil vieții și să pregătească „contingente pentru toate carierele” necesare statului.[4] Ordinea contează: cetățeanul vine înaintea specialistului. În al doilea rând, ascultarea tuturor opiniilor nu produce, prin ea însăși, o reformă, un program coerent seamănă, spune Haret, cu „rezoluțiunea unei probleme matematice, care nu comportă un prea mare număr de soluțiuni”.[5] Fără o idee prealabilă, consultarea generalizată devine doar un mod elegant de a amâna decizia.
În al treilea rând, coerența normativă este jumătate din reformă. Haret diagnostica deja „lipsa de sistemă și de perseverență” și cerea ca legile organice să nu fie „modificabile la ocazii”.[6] Cititorul de azi nu poate să nu se gândească la seria de legi, ordonanțe și ordine contradictorii din ultimele două decenii. În sfârșit, Haret avea luciditatea de a nu cere școlii totul: „Școala nu poate fi decât oglinda stării morale a țării însăși”.[7] Educația nu se poate reforma izolat de justiție, administrație și moralitatea publică – o idee pe care Andrei Marga o reia, cu aceeași fermitate, în finalul studiului, când leagă emigrația tinerilor nu doar de economie, ci și de „justiția injustă”.
Reforma 1997–2000: memorie și argument
A doua secțiune este, inevitabil, și o mărturie. Andrei Marga vorbește despre „reforma acum” ca ministru care a conceput-o și a aplicat-o. Acest lucru i-ar putea face pe unii să suspecteze o pledoarie pro domo. Ar fi o lectură nedreaptă, pentru că argumentul se sprijină pe documente verificabile. Raportul OECD din 2000 constata că sistemul românesc de educație oferea „un serviciu public impresionant” și că, din 1998, ministerul „a accelerat reformele în virtual toate sectoarele”.[8] Capitolul „Educație și formare profesională” a fost primul închis de România, în mai 2000, în negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Acestea nu sunt autoevaluări, ci fapte consemnate.
Mai important decât bilanțul este conținutul conceptual al reformei, pe care studiul îl reconstituie în câteva pagini dense: reducerea încărcării programelor și compatibilizarea europeană a curriculumului, trecerea de la un învățământ reproductiv la unul creativ, cercetarea științifică pusă la baza universității, parteneriatul școlii cu mediul economic și cultural, un management „distanțat deopotrivă de centralism și de populism”, autonomia reală a liceelor și universităților.[9] Lista principiilor care urmează de la bibliotecă funcțională în fiecare școală și diferențierea instituțiilor de învățământ superior, „încât nu toate să devină universități”, până la criterii internaționale pentru ocuparea posturilor de profesor titular, citește astăzi aproape ca un inventar al pierderilor.
Aici se află, de altfel, una dintre tezele cele mai incomode ale studiului: România nu a eșuat pentru că n-ar fi știut ce are de făcut, ci pentru că a demontat ceea ce începuse să funcționeze. În timp ce Polonia, Cehia, Ungaria sau Slovenia au dus reformele anilor ’90 la capăt și au trecut la etapa următoare, la noi „s-au distrus piese ale reformei”. Curriculumul național din 1998, pentru care țara se împrumutase cu 50 de milioane de dolari, a fost „desfigurat din interese de «punere bine» cu diverse electorate”. Diagnoza nu privește, așadar, o fatalitate culturală, ci o succesiune de decizii. Iar deciziile au autori.
Diagnoza: o criză confirmată de cifre
Secțiunea a treia este cea mai aspră și, probabil, cea care va fi citată cel mai des. Autorul enumeră fără menajamente simptomele: cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional și cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa. Comasarea de școli și clase care produce din nou neșcolarizare, coruperea examenelor, concursurilor și diplomelor, deprofesionalizarea, nepotismul devenit regulă în compunerea catedrelor, o cercetare științifică „decorativă”, care raportează succese fără să schimbe ceva în situația țării. Studiul consemnează și un detaliu sociologic care ar trebui să neliniștească orice guvernant: potrivit unor sondaje recente, în jur de 40% dintre liceeni se gândesc la emigrare.
Rezultatele PISA 2025, publicate în septembrie 2026, oferă acestui tablou o confirmare dură. Elevii români de 15 ani au obținut 419 puncte la matematică, 413 la citire și 425 la științe, sub mediile OECD. La citire, scăderea față de 2022 este de 15 puncte. Mai grav, aproximativ 52% dintre elevi nu ating nivelul minim de competență la matematică, 48% la citire și 46% la științe.[10] Altfel spus, aproape jumătate dintre adolescenții încă școlarizați nu pot folosi în mod funcțional ceea ce au învățat. Cei care au abandonat deja școala nici nu intră în statistică.
Andrei Marga a reacționat imediat la aceste rezultate, citindu-le ca pe „încă un semn al unui eșec ce se anunța de ani” și insistând că educația este astăzi, „mai mult ca altădată, chestiune de cultură complexă, cu care nimeni nu ar trebui să se joace”.[11] Coerența poziției sale în timp este remarcabilă. Încă din 2020, în plină pandemie, avertiza că sacrificarea unui an școlar prin reducerea disciplinelor și a orelor este „o soluție comodă, dar foarte costisitoare”.[12] În 2023, discutând proiectele de lege ale educației, aprecia că noua legislație „împinge lucrurile în trecut, nu înainte”.[13] Studiul de față nu este, așadar, o reacție de moment, ci punctul de sinteză al unei critici constante, documentate și argumentate de-a lungul a peste două decenii.
Lecturile comparative
Partea a patra deschide perspectiva internațională și este, poate, cea mai bogată din punct de vedere intelectual. Andrei Marga pune alături experiențe americane, germane, franceze și chineze, precum și marea tradiție critică a Bildung-ului: de la Humboldt și Nietzsche la Adorno, cu a sa „semidocție socializată”, și la Konrad Paul Liessmann, cu „Unbildung”-ul societății cunoașterii.[14] Din această convergență de diagnoze rezultă un verdict pe care autorul îl asumă explicit: aplicarea în cheie neoliberală a procesului Bologna și dependența de indicatori cantitativi au golit educația de substanță, reducând persoana la „human capital”, iar relația profesor–student la una de tip ofertant–client.
Cele mai convingătoare pagini sunt, cred, cele despre Germania și Franța. Julian Nida-Rümelin și Klaus Zierer avertizează că preluarea eclectică a unor elemente din sisteme cu alte tradiții este „condamnată mai mult la eșec”.[15] Jean-Michel Blanquer cere, la rândul său, „un proiect educativ ce se bazează pe o filosofie clară și o metodologie de acțiune”.[16] Paralela pe care o face Andrei Marga între reforma franceză și cea românească din 1997–2000 (personalizarea parcursurilor, rolul preșcolarului, bacalaureatul pe puține discipline, descentralizarea) arată că reforma românească de atunci nu a fost o anomalie locală, ci era în pas cu cele mai serioase gândiri europene despre educație.
Exemplele american și chinez cer, în schimb, o lectură atentă, pe care textul o permite, dar pe care cititorul grăbit ar putea să o rateze. Ce reține autorul din programul Trump–DeVos (alegerea școlii, renunțarea la evaluarea strict cantitativă) și din planul chinez pentru 2035 (clase mici, mai puține testări, diversificarea instituțiilor de învățământ superior, unitatea dintre formarea profesională și cea civică) sunt soluții de politică educațională, nu modele de regim. Distincția contează, mai ales în cazul chinez, unde documentul invocat leagă explicit educația de „educația morală și politică” definită de partid.[17] Lecția utilă pentru România nu este adoptarea unui model, ci exact ceea ce spune Andrei Marga însuși, pe urmele lui Haret: o țară care își ia educația în serios pornește de la propria viziune și de la propria tradiție, nu de la imitație.
Șaisprezece măsuri de urgență
Partea finală dă studiului caracterul de propunere de salvare. Andrei Marga nu se mulțumește să ceară „o reformă”, ci spune de unde trebuie să înceapă: de la curriculum, nu de la evaluare și nici de la „mărunțișuri”. Soluția pe care o formulează este reluarea reformei comprehensive din 1997–2000 „din punctul în care a fost părăsită” și aprofundarea ei, ținând seama de provocările de astăzi.[18] Pachetul de șaisprezece măsuri poate fi grupat în câteva direcții coerente:
- Protecția celor mai vulnerabili: un cadru instituțional de pregătire pentru numărul uriaș de copii și tineri lipsiți de grija unei familii, inclusiv al celor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate.
- Refacerea fundației pedagogice: restabilirea și actualizarea curriculumului modern din 1998, pregătirea institutorilor la nivel universitar, refacerea listei de specializări și a rețelei de biblioteci, împreună cu o cultură a lecturii și a dezbaterii.
- Autonomie reală: autonomia funcțională a școlilor și liceelor, inclusiv în angajarea personalului, și autonomia profesională a profesorului, la orice nivel, întemeiată pe criterii profesionale.
- Restaurarea meritului: un titlu de doctor superior, pentru a însănătoși doctoratele, un titlu superior de profesor universitar, concursuri deschise și curate, directori de școală numiți prin concurs, rectori aleși în afara logicii partidelor.
- Lupta împotriva nepotismului și a ingerințelor: reglementarea legală a compunerii catedrelor și interdicția de angajare în educație a celor care își au baza în alte instituții.
- Inovație prin exemplu: câteva școli, licee și două universități experimentale, care „să provoace” sistemul la schimbare.
Nu toate măsurile vor convinge în egală măsură, iar unele, precum instituirea unui doctorat superior, vor stârni dezbateri aprinse în lumea academică. Dar tocmai asta este, în sine, un câștig: pentru prima dată după mult timp avem pe masă un program articulat, care poate fi discutat punct cu punct, și nu o succesiune de declarații sau de strategii cu titluri sonore și conținut vag. Ideea universităților și școlilor experimentale mi se pare cea mai fecundă: ea mută reforma de pe terenul decretului pe cel al demonstrației, iar într-o țară obosită de reforme proclamate, demonstrația este singurul argument care mai poate convinge.
O recenzie onestă trebuie să semnaleze și locurile în care argumentul ar câștiga din dezvoltare. Ponderea mărturiei personale este mare, ceea ce dă textului autoritate, dar lasă deschisă o întrebare pe care autorul o atinge doar în treacăt: de ce o reformă atât de bine primită intern și internațional a putut fi demontată atât de ușor? Răspunsul (populism, politizare, captura instituțiilor de către rețele de interese) se află răspândit prin text, dar ar merita o analiză de sine stătătoare, pentru că de el depinde și durabilitatea oricărei reforme viitoare. În al doilea rând, unele afirmații tari, precum revenirea neșcolarizării la proporții de dinainte de 1938, ar fi mai greu de contestat dacă ar fi însoțite de sursa statistică. Sunt observații de colegialitate, care nu ating nucleul argumentului, ci îl întăresc.
Studiul lui Andrei Marga trebuie citit de cei care decid, dar mai ales de cei care predau, pentru că le restituie un lucru pe care sistemul pare să-l fi uitat: educația nu este un sector administrativ printre altele, ci locul în care o națiune își decide viitorul. Haret o știa, iar Andrei Marga ne-o amintește cu argumente, documente și un program.
Rămâne de văzut dacă cei aflați astăzi la decizie vor avea curajul să citească. Pentru că problema educației românești nu mai este, de mult, lipsa diagnosticului. Diagnosticul există, cifrele îl confirmă, soluțiile sunt formulate. Lipsește doar voința de a nu mai amâna.
Haret nu se restaurează, se continuă. Iar o țară care își trădează școala nu mai are nevoie de dușmani: își pregătește singură declinul, generație după generație.
[1]Andrei Marga, „Spiru Haret și reforme ale secolului al XXI-lea”, conferință pregătită pentru reuniunea organizată de Filiala Iași a Academiei Române, octombrie 2026, consacrată aniversării lui Spiru Haret (manuscris pus la dispoziția autorului). Citatele fără altă indicație provin din acest text.
[2]Spiru Haret s-a născut la Iași, la 15 februarie 1851, și a murit la București, la 17 decembrie 1912. A fost ministru al Instrucțiunii Publice în trei rânduri (1897–1899, 1901–1904, 1907–1910).
[3]OECD, PISA 2025 Results (Volume I), Country Note: Romania, Paris, OECD Publishing, 2026, rezultatele au fost prezentate oficial în România de Ministerul Educației și Cercetării la 8 septembrie 2026.
[4]Operele lui Spiru Haret, ed. Constantin Schifirneț, București, Comunicare.ro, 2009–2010, 12 vol., vol. II, pp. 197–198, apud A. Marga, op. cit.
[5]Ibidem, vol. I, p. 148.
[6]Spiru Haret, Raport general asupra învățământului secundar (1884), în Operele lui Spiru Haret, vol. I, pp. 142–146 și 276, apud A. Marga, op. cit.
[7]Operele lui Spiru Haret, vol. VIII, 2010, p. 248, apud A. Marga, op. cit.
[8]OECD, Reviews of National Policies for Education: Romania, Paris, OECD, 2000, p. 147, apud A. Marga, op. cit.
[9]Andrei Marga, Anii reformei 1997–2000, Cluj-Napoca, EFES, 2007, p. 26 și urm. Vezi și, de același autor, Reforma modernă a educației, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2016.
[10]Datele după „Rezultatele PISA 2025. România rămâne sub media OECD”, Tribuna Învățământului, septembrie 2026 (https://tribunainvatamantului.ro/rezultatele-pisa-2025-romania-sub-media-oecd/), și „PISA 2025: scorurile României scad la Științe, Matematică și Lectură”, Mediablog, septembrie 2026 (https://www.mediablog.ro/2026/09/pisa-2025-scorurile-romaniei-scad-la.html). În 2022, România obținuse câte 428 de puncte în fiecare dintre cele trei domenii. Evaluarea PISA îi cuprinde numai pe adolescenții de 15 ani aflați încă în școală.
[11]Andrei Marga, „Eșecul din Educație”, Newstandard, 21 septembrie 2026 (https://newstand.ro/2026/09/21/esecul-din-educatie/). Vezi și „Andrei Marga: Am ajuns o ţară care luptă cu neajunsuri…”, Ecopolitic, 19 septembrie 2026.
[12]Andrei Marga, „Lipsa educației”, Cotidianul, 28 august 2020 (https://www.cotidianul.ro/lipsa-educatiei/).
[13]„Fostul ministru al Educației, Andrei Marga, despre o nouă reformă a educației: «Au trecut 24 de ani, multe măsuri s-au deteriorat și lumea a evoluat»”, Servus Cluj, 14 martie 2023.
[14]Theodor W. Adorno, „Theorie der Halbbildung” (1959); Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, München, Piper, 2008.
[15]Julian Nida-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, Freiburg im Breisgau, Herder, 2015, p. 200.
[16]Jean-Michel Blanquer, L’École de demain. Propositions pour une Éducation nationale rénovée, Paris, Odile Jacob, 2016, p. 7.
[17]Outline of the Plan for Building China into a Leading Country in Education (2024–2035), Beijing, 2024, pp. 22–28, apud A. Marga, op. cit.
[18]Pentru argumentarea extinsă, vezi Andrei Marga, Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc, București, Niculescu, 2019. O versiune anterioară a programului a fost prezentată publicului larg în interviul „16 măsuri de reformă propuse de Andrei Marga, fost ministru al Educației: «Stadiul educației în România actuală a ajuns critic»”, Ziare.com (https://ziare.com/andrei-marga/reforme-educatie-romania-1982715).