Despre comunismul care n-a existat, CNSAS-ul cu 13 secretari de stat și o societate care are nevoie de școală, nu de spectacol
Grupul parlamentar al PNL din Camera Deputaților ne anunță, cu solemnitatea cuvenită marilor reparații istorice, că a făcut „primii pași concreți” spre o lege a lustrației. Doi deputați, Ciprian Dobre și Mircea Fechet, s-au întâlnit cu doi reprezentanți ai CNSAS, Mădălin Hodor și Mihai Demetriade, și au „conturat direcții”: extinderea verificărilor asupra foștilor demnitari, activiști, cadre ale Ministerului de Interne, judecători și procurori, individualizarea constatărilor și găsirea de soluții pentru ca CNSAS să poată duce noile atribuții „în limitele resurselor disponibile”.[1] Comunicatul a fost însoțit de un vizual de campanie: rafturi de arhivă, o săgeată care arată înainte și o frază despre „datoria față de victime”.
Nimeni care cunoaște istoria regimului comunist din România nu poate contesta că victimele au rămas, în mare parte, fără dreptate. Tocmai de aceea merită spus limpede: ceea ce ni se propune acum nu este o reparație, ci o punere în scenă. Iar punerea în scenă, într-o chestiune de memorie, nu este un gest nevinovat.
Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara cerea, în martie 1990, ca foștii activiști și ofițerii de Securitate să fie ținuți departe de listele electorale timp de trei legislaturi.[2] Era o cerere a momentului, gândită pentru o tranziție. Primul proiect de lege a venit abia în 2005, tot de la liberali.[3] A fost adoptat în 2010 și declarat neconstituțional în întregime. Curtea a reținut că legea instituia o vinovăție colectivă și venea mult prea târziu.[4] Reluată și votată din nou în 2012, legea a fost respinsă a doua oară, cu unanimitate.[5] În 2013, Parlamentul a îngropat-o formal.[6]
Se cuvine observat un lucru elementar. Principala „noutate” anunțată de PNL, individualizarea verificărilor, nu este o descoperire a anului 2026, ci exact ce ceruse Curtea Constituțională acum șaisprezece ani. Iar celălalt argument al Curții, cel al tardivității, nu s-a atenuat cu timpul: la 21 de ani de la 1989, lustrația era deja considerată excesivă. La 37 de ani, ea devine aproape un exercițiu de arheologie. Cei vizați sunt, în cea mai mare parte, decedați sau octogenari. De ce funcții publice mai urmează să fie opriți? Dacă „constatările” nu produc efecte juridice, avem un simplu registru, pe care CNSAS îl are deja pentru lucrătorii Securității. Dacă produc efecte, legea se va lovi, a treia oară, de aceeași jurisprudență. Între inutil și neconstituțional, inițiativa nu are o a treia cale. De aceea, la 36 de ani, sau la 37, dacă legea ar fi vreodată adoptată, lustrația nu mai este un act de justiție de tranziție. Este aflare în treabă.
O instituție cu 13 secretari de stat
Vehiculul ales pentru această operațiune este CNSAS, o instituție condusă de un Colegiu cu 13 membri,[7] fiecare cu rang de secretar de stat. Presa a calculat că doar salariile acestora costă bugetul peste o jumătate de milion de euro pe an, la care se adaugă, pentru unii, mașină, șofer și secretariat.[8] În același timp, aparatul de specialiști care a construit instituția s-a subțiat: din aproximativ 300 de oameni au rămas sub 200, pe fondul salariilor mici și al tăierii posturilor vacante.[9] Avem, așadar, o instituție cu vârful supradimensionat și baza înfometată.
Mai mult, membrii Colegiului sunt numiți de Parlament pe algoritm politic. Printre ei se află juriști, foști parlamentari, foști consilieri locali sau județeni, oameni de partid. Istoricii și arhiviștii de profesie nu sunt regula, ci excepția. Ca instituție care ar trebui să producă verdicte asupra biografiilor altora, CNSAS nu poate pretinde deopotrivă autoritate morală și împărțirea funcțiilor pe criterii de partid. A-i adăuga acum noi atribuții, „în limitele resurselor disponibile”, înseamnă a încărca un camion supraaglomerat la cabină și gol la motor.
Există și o problemă de metodă pe care comunicatul o trece sub tăcere. Mădălin Hodor (doctorand, la UBB, catalogat istoric uneori) a intrat în Colegiul CNSAS în 2024 la propunerea PNL.[10] PNL consultă, așadar, propriul nominalizat asupra extinderii competențelor instituției pe care acesta o conduce. Când legiuitorul își scrie legea împreună cu instituția care va beneficia de ea, iar între cele două există o legătură de numire politică, rezultatul nu este dezbatere publică, ci un circuit închis. Mai adaug că pozițiile istoriografice ale celor doi interlocutori au fost contestate public, dur, de alți istorici ai represiunii.[11] O lege care pretinde să închidă „o rană deschisă a societății” nu se construiește cu doi consultanți ai aceleiași instituții, ci cu istorici, juriști, arhiviști, asociații ale foștilor deținuți politici, într-o dezbatere deschisă.
Comunismul care n-a existat
Istoricul are datoria să fie precis și acolo unde politicianul preferă sloganul. Comunismul, în sensul său doctrinar, al unei societăți fără clase și fără stat, n-a fost implementat nicăieri pe glob. Regimurile de tip sovietic s-au autodefinit drept „socialiste”, iar comunismul a rămas o promisiune mereu amânată, o fază finală situată la orizont. Partidul Comunist Român însuși recunoștea acest lucru: la ultimul său congres, în noiembrie 1989, Ceaușescu prezenta un program „de perspectivă până în anii 2000–2010” pentru „înaintarea României spre comunism”.[12] Cu o lună înainte de prăbușire, comunismul era încă un proiect pentru deceniile următoare.
Proba cea mai simplă o oferă chiar actele fundamentale ale acestor state. Nicio constituție a unui regim condus de un partid comunist nu a numit statul „comunist”: România a fost Republică Populară, apoi Republică Socialistă, la fel ca vecinii săi din blocul sovietic și ca statele asiatice cu regimuri încă și mai dure, inclusiv Coreea de Nord.[13] Dacă nici comuniștii nu și-au numit propriul regim comunist, istoricul nu are niciun motiv să o facă în locul lor. A condamna „comunismul” înseamnă a condamna un orizont ideologic proclamat, nu regimul real, care a avut nume, instituții, legi și oameni care le-au aplicat.
Ce a existat, în realitate, a fost o dictatură de partid-stat, cu un aparat represiv concret: Securitate, Miliție, procuratură, tribunale militare, penitenciare, colonii de muncă. Aceasta este materia istoriei. Când câțiva politicieni vin, la aproape patru decenii distanță, să „condamne comunismul”, ei condamnă o utopie, un cuvânt, nu o structură. Iar regimul a fost deja condamnat oficial de statul român în 2006, pe baza unui raport al unei comisii prezidențiale.[14] Ce ar aduce în plus o nouă condamnare politică, în afara unui capital de imagine pentru cei care o rostesc?
Numai că nici condamnarea din 2006 nu a fost un act de istorie, ci unul de stat. Istoricii obiectivi au observat că Raportul Final seamănă mai curând cu un rechizitoriu decât cu o analiză științifică: comisia avea misiunea de a condamna, a lucrat pornind de la concluzii deja stabilite, iar membrii ei, numiți de președinte, erau în majoritate orice altceva decât istorici de meserie. Nu mai explicăm faptul că președintele României, turnătorul Traian Băsescu a pozat în opozant al sistemului și din cea mai înaltă funcție în stat și-a adunat ”niște intelectuali” pentru propriu scop. Unii istorici mergeau mai departe și îl considerau pe coordonatorul raportului în aceeași „fibră intelectuală” cu Mihail Roller: oameni care nu erau istorici, dar au primit misiunea de a da directive „frontului istoric”, ignorând vechiul imperativ al meseriei, sine ira et studio.[15] Poți fi sau nu de acord cu duritatea comparației. Mecanismul descris, însă, este exact cel pe care îl vedem repetat acum: politicul fixează verdictul, apoi caută instituția și experții care să-l ilustreze.
Alternativa există și a fost scrisă de istorici. Dinu C. Giurescu, împreună cu Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, a publicat o sinteză a perioadei 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 pornind de la principiul că istoria nu poate fi nici rechizitoriul acuzării, nici pledoaria apărării.[16] Cartea nu absolvă nimic: arată un regim de partid unic în care abuzul era cotidian, în care adversarul politic trebuia nu doar învins, ci lichidat fizic, în care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe I. Brătianu sau Constantin Argetoianu au murit la Sighet, Aiud ori Râmnicu Sărat, și documentează colectivizarea forțată, ideologizarea școlii, epurările din armată și presiunea Securității asupra cetățenilor. Diferența față de rechizitoriu nu stă în severitate, ci în metodă. Este, întâmplător, și diferența dintre istorie și comunicatul de presă.
Nu este, de altfel, prima încercare de a legifera împotriva unei fantome. Acum câțiva ani, deputați USR depuneau un proiect „pentru prevenirea instaurării regimului dictatorial comunist”, de parcă România s-ar fi aflat în pragul unei asemenea instaurări. De ce nu și fascist, nazist sau, pur și simplu, orice regim totalitar? Istoria arată, în plus, că un regim dictatorial nu se împiedică de o lege. Comuniștii, susținuți de Moscova, au preluat puterea treptat, între 1944 și 30 decembrie 1947: au intrat în guverne păstrând fațade democratice, au fraudat alegerile, au trimis politicienii incomozi în pușcării și au desființat celelalte partide. Nicio lege nu i-a oprit, pentru că legalitatea a fost primul lucru pe care l-au demontat. Iar într-o democrație asocierea politică este liberă: un Partid Comunist a fost înregistrat legal, prin hotărâre judecătorească, în 2016, fără ca cineva să fi observat vreun pericol pentru ordinea constituțională.[17] Legile-manifest împotriva „comunismului” și legile lustrației la 37 de ani după fapte aparțin aceleiași familii: gesturi care nu previn nimic și nu repară nimic, dar aduc capital de imagine celor care le semnează.
Nici argumentul moral din final nu rezistă unei priviri atente. Este adevărat că Partidul Național Liberal istoric a fost victima terorii legionare și a exterminării comuniste. Dar PNL-ul de astăzi este un partid reconstituit în 1990, care, ca toate partidele postdecembriste, a absorbit în rândurile sale destui foști membri ai PCR și ai nomenclaturii. Moștenirea martirilor liberali nu este un titlu de proprietate care se transmite prin siglă. Ea obligă la decență, nu dă drept de monopol asupra victimelor.
Ce ne lipsește, de fapt
Societatea românească nu are nevoie, în 2026, de o lege a lustrației. Are nevoie de o lege a educației care să facă din istoria recentă un obiect serios de studiu, nu un opțional marginal sau un capitol grăbit la final de manual, într-o programă în care istoria însăși este pe cale de dispariție. Tinerii ar trebui să înțeleagă cum a prins avânt, pornind de la revoluția rusă, un tip de regim totalitar de partid care a ajuns să se întindă de la granițele Japoniei până la Zidul Berlinului, cum funcționează ideologiile totalitare și ce raporturi pot exista între un stat democratic și unul totalitar. Este nevoie de profesori formați să predea represiunea din documente, nu din lozinci, de arhive digitizate și deschise, de programe de cercetare finanțate predictibil, de muzee și memoriale care să nu depindă de ciclul electoral. Evident, este nevoie de un CNSAS depolitizat, condus de profesioniști, cu specialiști plătiți decent, nu cu 13 secretari de stat. Sau ca un departament în cadrul Arhivelor Naționale.
Aici se vede, de altfel, cât de subțire este oferta de azi. Profesorii care aleg cursul opțional de istorie a comunismului au la dispoziție, de aproape două decenii, practic un singur manual, apărut în 2008 sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și construit, pe „tezele” Raportului Final, deci puternic politizat.[18] Unii istorici propuneau ca sinteza coordonată de Dinu C. Giurescu să fie recomandată drept manual alternativ. Ideea este cât se poate de simplă și de liberală în sensul adevărat al cuvântului: într-o societate democratică, elevul nu primește un singur verdict oficial asupra trecutului, ci învață să compare surse și interpretări. O lege a educației care ar garanta acest pluralism ar face mai mult pentru memoria victimelor decât orice listă de lustrabili.
Diferența dintre o societate care și-a asumat trecutul și una care doar îl invocă nu o face o listă de nume întocmită la 37 de ani după fapte. O face școala. Un cetățean educat recunoaște mecanismele unui regim totalitar oricând ar reapărea ele, sub orice nume. Un cetățean needucat poate fi mobilizat, la fiecare început de sesiune parlamentară, cu o fotografie de arhivă și o săgeată care arată înainte.
Victimele comunismului nu au nevoie de comunicate. Au avut nevoie de justiție în 1990, și n-au primit-o. Astăzi, singura dreptate pe care le-o mai putem face este adevărul, predat bine, generației care vine. Restul este campanie electorală cu rafturi de arhivă pe fundal.
[1]Grupul parlamentar al deputaților PNL, Comunicat de presă, 29 septembrie 2026, publicat de AGERPRES: https://agerpres.ro/comunicate/2026/09/29/comunicat-de-presa–grupul-parlamentar-al-deputatilor-pnl–1598062.
[2]Proclamația de la Timișoara, 11 martie 1990, punctul 8, care cerea ca foștii activiști comuniști și ofițerii de Securitate să nu poată candida, timp de trei legislaturi consecutive, pe listele niciunui partid.
[3]Primul proiect a fost depus în 2005 de deputații liberali Mona Muscă, Eugen Nicolăescu și Adrian Cioroianu. Vezi „La 36 de ani de la Revoluție, se mai bagă o fisă pentru legea lustrației”, Cotidianul, septembrie 2026: https://www.cotidianul.ro/la-36-de-ani-de-la-revolutie-se-mai-baga-o-fisa-pentru-legea-lustratiei-reactii-din-politica-un-subiect-periferic-ne-am-face-de-rasul-lumii/.
[4]Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, prin care legea a fost declarată neconstituțională în ansamblul ei, reținându-se instituirea unei răspunderi colective și a unei „culpabilizări generice”, precum și caracterul excesiv al măsurii, adoptate la peste două decenii de la căderea regimului.
[5]Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, adoptată cu unanimitate, la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/137712.
[6]„Camera Deputaților a respins Legea lustrației, declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională”, HotNews.ro, 2013; Senatul respinsese legea în februarie 2013.
[7]Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pagina „Membrii Colegiului”: https://www.cnsas.ro/membri.html. Regulamentul de organizare adoptat în 2008 prevedea un Colegiu de 11 membri.
[8]„Salarii de jumătate de milion de euro anual la conducerea CNSAS. Ce beneficii mai au cei 13 membri ai consiliului”, Ziare.com, 2 august 2025 (preluând datele publicate de Libertatea): https://ziare.com/masuri-bugetare/salarii-cnsas-beneficii-1956591.
[9]„O parte din membrii CNSAS vor să schimbe pe furiș procedura de verificare a colaboratorilor Securității”, Europa Liberă România, martie 2024: https://romania.europalibera.org/a/32878290.html.
[10]„Mădălin Hodor a devenit membru în conducerea CNSAS, la propunerea PNL”, G4Media, martie 2024: https://www.g4media.ro/madalin-hodor-a-devenit-membru-in-conducerea-cnsas-la-propunerea-pnl-hodor-a-predat-la-academia-sri-i-a-aparat-pe-bode-si-ciuca-in-scandalurile-din-presa-si-a-incercat-sa-decupleze-serviciile-de-in.html.
[11]Pentru o critică severă a unor interpretări istoriografice ale celor doi, formulată de un alt istoric al represiunii comuniste, vezi „Istoricul Marius Oprea, despre Hodor și Demetriade: Preiau pasaje din actul de acuzare al Securității”, Mediafax: https://www.mediafax.ro/social/istoricul-marius-oprea-despre-hodor-si-demetriade-preiau-pasaje-din-actul-de-acuzare-al-securitatii-18522812.
[12]Rezoluția Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român din 30 noiembrie 1989, care aproba Programul-Directivă pentru cincinalul 1991–1995 și „orientările de perspectivă până în anii 2000–2010”, în vederea „înaintării României spre comunism”.
[13]Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948 și Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952; Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965. La fel, în întreg spațiul sovietic: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Republica Populară Polonă, Republica Populară Ungară, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană.
[14]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006; condamnarea oficială a regimului a fost rostită de președintele României în ședința comună a Camerelor Parlamentului din 18 decembrie 2006.
[15]Ioan Scurtu, recenzie la volumul coordonat de Dinu C. Giurescu, publicată în Ziaristi Online, 24 martie 2011: http://www.ziaristionline.ro/2011/03/24/profesor-ioan-scurtu-tismaneanu-din-aceeasi-fibra-cu-roller-romania-si-comunismul/. Raportul a apărut ulterior în volum: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed.), Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport Final, București, Humanitas, 2007.
[16]Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ștefănescu, Ilarion Țiu, România și comunismul. O istorie ilustrată, București, Corint, 2010, p. 11.
[17]Am discutat acest reflex legislativ și cu prilejul proiectului depus de deputați USR „pentru prevenirea instaurării regimului dictatorial comunist”, într-un editorial publicat pe cristoiublog.ro și pe ionutcojocaru.ro. Registrul partidelor politice ținut de Tribunalul București consemnează un Partid Comunist înființat prin hotărâre judecătorească la 27 iunie 2016.
[18]O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu, Iași, Polirom, 2008, aprobat prin Ordinul ministrului Educației nr. 37 444 din 4 august 2008.