Annie Lacroix-Riz, Originile subjugării europene și conflictele în care suntem târâți astăzi
Există un catehism al Europei pe care îl recită deopotrivă manualul, buletinul de știri și discursul oficial: Uniunea s-ar fi născut din pace, democrație, prosperitate și libertate, ca rod al reconcilierii franco-germane, binecuvântată de o Americă generoasă și dezinteresată.
Cartea istoricei franceze Annie Lacroix-Riz este o demolare a acestui catehism, nu din indignare, ci din arhive.[1] Polemistă redutabilă, autoarea confruntă doxa euro-optimistă cu izvoarele diplomatice și de afaceri, iar verdictul ei este tăios: Europa n-a fost niciodată, la origine, un proiect al păcii, ci forma instituțională a unui cartel.
Merită citită tocmai pentru că deranjează. Dar merită citită cu acribie istorică pentru că aceeași lentilă care luminează arhitectura reală a dependenței europene orbește, la un moment dat, în fața unor adevăruri pe care istoria noastră, a celor dintre Berlin și Moscova, le cunoaște în carne. Iată, așadar, ce luăm din ea și ce lăsăm.
I. Europa nu s-a născut din pace!
Teza centrală a volumului e simplă și incomodă. Istoriografia dominantă, cea a părinților Europei, formată la Sciences Po și canonizată în manuale nu practică metoda istorică, adică examinarea prioritară a surselor primare, ci pe cea a științelor politice: mărturii, surse de mâna a doua, comemorare.[2] Împotriva acestei ”pedagogii”, Lacroix-Riz reconstituie o genealogie materială a integrării: legăturile franco-germane de dinaintea lui 1914, cartelurile din industria chimică și grea din anii 1920, era Dawes-Locarno și cartelul oțelului, apoi reintegrarea Reich-ului sub egidă americană după 1945.[3]
În această lectură, părinții Europei: Schuman, Monnet, Marjolin nu sunt vizionari ai păcii, ci portavoci ale capitalului financiar al statelor lor, membri ai unei clase conducătoare atlantice pe care sociologul Kees Van der Pijl a descris-o cu decenii în urmă.[4] Iar Europa socială, conchide autoarea, a fost și rămâne o mașină de război a profitului monopolist împotriva salariului: concurența liberă și nefalsificată din tratatele europene ar fi doar paravanul semantic al presiunii permanente asupra costului forței de muncă.[5] Se poate contesta reducționismul și îl vom contesta, dar e greu de negat că axa pieței comune a fost, de la bun început, una a marelui capital, nu a cetățeanului.
II. Motorul franco-german și primatul german sub tutelă americană
Partea cea mai solid documentată a cărții este reconcentrarea industriei grele germane după 1945. Konzern-urile teoretic desființate – Vereinigte Stahlwerke, Thyssen, Krupp, Klöckner se refac în câțiva ani, cu autorizația Înaltei Autorități a CECO, adesea sub conducerea acelorași oameni: Hans-Günther Sohl, membru NSDAP din 1933 și responsabil cu minereurile în Ministerul Economiei al Reich-ului, ajunge în fruntea Vereinigte Stahlwerke reconstituit.[6] Totul, sub ordinele de la Washington, David Bruce circulă între ambasada de la Paris, instituțiile europene și CIA, ordine care făcuseră atât de mult pentru a reda Reich-ului întâietatea în Europa.[7]
De aici, avertismentul lui André François-Poncet, citat de autoare: în ziua în care industria franceză nu va mai fi o contrapondere pentru zona Ruhr, toată Europa occidentală va fi obligată să vină la Düsseldorf și să se prezinte la ordine.[8] Dincolo de tonul apocaliptic, fotografia structurală e corectă și rămâne actuală: o Europă organizată în jurul primatului economic german, primat el însuși așezat sub supremația strategică americană. Acesta e lanțul din titlul original le carcan, jugul, iar cartea îi caută zalele una câte una.
III. De la cărbunele american la gazul american: dependența ca structură
Aici volumul din 2014 devine, fără voia autoarei, o profeție. Lacroix-Riz arată că integrarea postbelică a fost înlănțuită structural de o exigență energetică: importul de cărbune american, prezent din 1945 și întărit de Planul Marshall, a agravat crizele și a dus la închiderea minelor europene.[9] Piața europeană deschisă era, înainte de toate, o piață deschisă Statelor Unite. Dependența nu era un accident, ci o coloană de rezistență a edificiului.
Priviți acum harta energetică de astăzi. După 2022, Europa a tăiat gazul rusesc prin conductă, de la circa 40% din importuri în 2021 la circa 6% în 2025 și l-a înlocuit masiv cu gaz natural lichefiat american, care a ajuns la aproape 58% din importurile europene de GNL și urmează să acopere, în 2026, circa două treimi din ele; interdicția totală a gazului rusesc e programată până în 2027–2028.[10] Președinta Comisiei a vândut operațiunea drept afacere bună, GNL-ul american ar fi mai ieftin pentru noi.[11] Analiștii independenți spun invers: Europa a schimbat o dependență geopolitică pe alta, mai scumpă și mai volatilă.[12] Cărbune pentru gaz, jug pentru jug: structura descrisă de Lacroix-Riz se reproduce aproape identic, la șaptezeci de ani distanță.
IV. Circuitul se închide: agonia industriei germane
Ironia istoriei e că tocmai motorul german al Europei se gripează sub costul acestei noi dependențe. Producția industrială a Germaniei se află cu circa 10% sub nivelul din 2018, după patru ani consecutivi de contracție, iar ramurile energointensive au coborât cu circa 15% față de februarie 2022; electricitatea industrială costă în Germania de aproape trei ori mai mult decât în Statele Unite.[13] Iar simbolul căderii este chiar ThyssenKrupp – moștenitorul direct al Konzern-ului a cărui reconcentrare o urmărea Lacroix-Riz, astăzi la limita insolvenței, în vreme ce BASF își mută capacități în China și Volkswagen închide uzine acasă.[14]
Lentila materialistă a autoarei pune întrebarea corectă: cui folosește energia scumpă a Europei? Nu Europei. În timp ce continentul își sabotează baza industrială, Statele Unite se reindustrializează parțial pe seama acestei sinucideri energetice. Zala pe care François-Poncet o vedea la Düsseldorf s-a mutat, dar lanțul e același: primatul se decide în altă parte, iar factura o plătim aici.
V. Ucraina și războaiele periferice: unde lentila luminează și unde orbește
În epilog, Lacroix-Riz extinde teza asupra prezentului. Crizele ciclice ale capitalismului ar genera războaie periferice, continue din anii 1990, conduse de imperialismul american dominant în căutarea unei reîmpărțiri de la distrugerea Iugoslaviei la Ucraina.[15] Ucraina însăși ar fi, de peste un secol, o miză economică disputată de imperialismele german și american, nu o afacere ideologică, ci un dosar economic uriaș. Autoarea invocă profeția lui Roman Dmowski[16] din 1930 și trimite la Lenin.[17]
Aici trebuie despărțit grâul de neghină. Ce luminează: da, mizele materiale sunt colosale: grâne, resurse minerale, coridoare energetice, agrobusiness, piețe de armament, reconstrucție de sute de miliarde; da, competiția marilor puteri pentru spațiul dintre Bruxelles și Moscova e reală și veche; da, retorica valorilor ascunde adesea interese foarte concrete. Sub acest aspect, scepticismul autoarei e igienic.
Ce orbește: economismul ei dizolvă în dosar economic realitatea agresiunii ruse și subiectivitatea Ucrainei, transformate în simple pioni pe tabla altcuiva. A pune foametea din Ucraina între ghilimele, adică a relativiza Holodomorul înseamnă a pierde exact acea lectură dezinteresată a izvoarelor pe care autoarea o revendică împotriva altora.[18] Aplicată la 2022, grila ei converge, jenant, cu justificarea agresorului, semnal de alarmă pentru orice istoric. Iar noi, românii, știm din propria istorie, Basarabia, ocupația sovietică, deportările că națiunile dintre Germania și Rusia sunt subiecte, nu doar mize. Negarea ideologicului este, ea însăși, o ideologie.
Concluzia metodologică e, totuși, salvabilă: să urmărim structurile, interesele și arhivele, nu sloganele dar întorcând cercetarea spre toți actorii: Washington, Berlin, Bruxelles și Moscova deopotrivă, și chiar spre autoare. Suspiciunea pe care i-o datorăm propagandei occidentale i-o datorăm, în egală măsură, și celei răsăritene.
VI. Suveranitate sau vasalitate? Politica de azi care ne bagă în conflicte
Cea mai prețioasă piesă a cărții pentru ziua de azi e anexa: telegrama diplomatului Armand Bérard, din februarie 1952, către Robert Schuman.[19] Bérard avertiza că, reînarmând Germania împotriva URSS, americanii fabricau un revanșism german care avea să pretindă egalitatea în drepturi, revenirea la frontierele lui 1937 și, în cele din urmă, o nouă ordine în Est și că Germania se va arăta mai americană chiar decât Statele Unite. Un avertisment despre o Europă a cărei direcție strategică se hotărăște în altă parte.
Transpuneți lentila. În martie 2025, Comisia lansează planul ReArm Europe, până la 800 de miliarde de euro, iar la Haga aliații adoptă, sub presiunea directă a Washingtonului, ținta de 5% din PIB până în 2035.[20] În 2025, cheltuielile militare europene cresc cu 14%, cele germane cu 24%, atingând un prag nemaivăzut din 1990; statele de pe flancul estic Polonia, Baltice, România urcă spre 3–5%.[21] Întrebarea onestă nu este dacă ne apărăm, ci cine definește interesul pe care îl finanțăm: construim și apărăm un interes european și românesc sau plătim, cu propria industrie și cu propriile bugete, o postură decisă aiurea?
Și aici, echilibrul. Dus la capătul lui Lacroix-Riz, refrenul suntem doar niște pioni ne răpește chiar interesele și amenințările reale. România se învecinează cu Ucraina și cu Republica Moldova; drone cad pe teritoriul nostru; Marea Neagră e disputată; memoria dominației rusești nu e o abstracție de cartel. Problema noastră nu e că avem mize pe flancul estic, le avem, ci că prea des ne externalizăm gândirea asupra lor, confundând alinierea cu strategia și lozinca cu analiza. Îngrijorarea legitimă privește autonomia și costul; răspunsul greșit e pasivitatea deghizată în luciditate.
În loc de concluzie
Ce ne învață cartea, curățată de punctele ei oarbe, încape într-o formulă: citește registrul contabil, nu liturghia. Europa a fost proiectată ca o arhitectură a dependenței primat german sub supremație americană, iar arhitectura se vede și azi, cu ochiul liber: în prețul gazului, în insolvența lui Thyssen, în cele 800 de miliarde pe care ni se spune să le cheltuim. Dar bisturiul materialist trebuie să taie în ambele sensuri: aceeași suspiciune pe care o purtăm Bruxelles-ului și Washingtonului o datorăm Moscovei și autoarei înseși.
Dincolo de ce se scrie și se spune, situația de azi ne pune o singură întrebare, veche de un secol: rămânem miza de pe masa altcuiva, sau devenim jucători? Imperiile forjează lanțuri, asta știm de la 1900 încoace. Ceea ce o națiune trebuie să hotărască e dacă ține ciocanul ori stă întinsă pe nicovală. Iar lanțul, ca întotdeauna, nu se rupe cu indignare, ci cu luciditate: aceea de a numi interesul care e al nostru.
[1]Annie Lacroix-Riz, Originile subjugării europene (1900–1960). Franța sub influență germană și americană, trad. Ana-Magdalena Petraru și Valentin Trifescu, Suceava, Alexandria Publishing House, 2025 (ed. franceză: Aux origines du carcan européen, 1900–1960, Paris, Delga, 2014), Introducere, pp. 9–16.
[2]Ibidem, pp. 15–16: critica metodei științelor politice și a surselor de mâna a doua, opusă lecturii izvoarelor originale; teza «europenistă» a lui Pierre Gerbet (La construction de l’Europe, 1983).
[3]Ibidem, pp. 61–113: cartelurile franco-germane din industria chimică și grea în anii 1920, apoi era cartelului oțelului.
[4]Kees Van der Pijl, The Making of an Atlantic Ruling Class, Londra, Verso, 2012 (ed. I, 1984), apud Lacroix-Riz, op. cit., p. 252.
[5]Lacroix-Riz, op. cit., p. 252: Europa socială ca mașină de război a profitului monopolist împotriva salariului; concurența liberă și nefalsificată din proiectul de constituție europeană (2005) drept paravan semantic al asaltului asupra salariilor.
[6]Ibidem, pp. 243–244: Hans-Günther Sohl, membru NSDAP din 1933, în fruntea Vereinigte Stahlwerke reconcentrat; grupurile Thyssen și Krupp își refac capacitățile din 1944.
[7]Ibidem, pp. 241–242: ordinele de la Washington, care făcuseră atât de mult pentru a reda Reich-ului întâietatea în Europa; David Bruce, observator american pe lângă CECO și CEA, cu funcții de conducere în CIA.
[8]Ibidem, p. 241: avertismentul lui André François-Poncet: în ziua în care industria franceză nu va mai fi o contrapondere pentru zona Ruhr, toată Europa occidentală va veni la Düsseldorf să se prezinte la ordine.
[9]Ibidem, p. 246: exigența importului de cărbune american, prezentă din 1945 și întărită în epoca Planului Marshall, a agravat structural criza și a dus la închiderea minelor europene.
[10]Consiliul UE, Where does the EU’s gas come from?, consilium.europa.eu (actualizat 2026): ponderea gazului rusesc prin conductă a scăzut de la cca 40% (2021) la cca 6% (2025), SUA devenind cel mai mare furnizor de GNL, cu aproape 58% din importurile de GNL ale UE; interdicția totală a gazului rusesc este programată până în 2027–2028. Cf. și IEEFA, EU Gas Flows Tracker.
[11]Declarația Ursulei von der Leyen (noiembrie 2024), potrivit căreia GNL-ul american ar fi mai ieftin pentru noi, apud As Europe turns away from Russian gas, the US is ready to cash in, offshore-technology.com, decembrie 2025.
[12]Clingendael, Europe’s Selective Blindness on Gas, ianuarie 2026, și IEEFA (2025–2026): Europa a înlocuit o dependență geopolitică, gazul rusesc cu alta, GNL-ul american, mai scump și mai volatil, SUA urmând să asigure circa două treimi din importurile europene de GNL în 2026.
[13]Germany’s Deindustrialization (germanyinsolvencies.com, 2026) și GIS Reports (2026): producția industrială germană se află cu cca 10% sub nivelul din 2018, după patru ani consecutivi de contracție, iar producția energointensivă cu cca 15% sub nivelul din februarie 2022. Prețul electricității industriale: cca 0,25 €/kWh în Germania față de cca 0,08 €/kWh în SUA.
[14]Analize 2025–2026: ThyssenKrupp – emblema industriei grele germane, moștenitoarea directă a Konzern-ului descris de Lacroix-Riz – la limita insolvenței; BASF relochează capacități în China; Volkswagen închide uzine în Germania.
[15]Lacroix-Riz, op. cit., pp. 245–246, 249–250: crizele ciclice ale capitalismului și războaiele periferice, continue din anii 1990, conduse de imperialismul american dominant în căutarea unei reîmpărțiri de la distrugerea Iugoslaviei la Ucraina.
[16] Roman Stanisław Dmowski (1864–1939) – om politic, diplomat și publicist polonez, principal ideolog al Democrației Naționale (Endecja) și una dintre figurile importante ale luptei pentru refacerea statului polonez. În timpul Primului Război Mondial s-a orientat spre Antantă, iar din 1917 a condus Comitetul Național Polonez de la Paris. A reprezentat Polonia la Conferința de Pace și, alături de Ignacy Jan Paderewski, a semnat Tratatul de la Versailles (1919). Adversar al lui Józef Piłsudski, susținea un stat național polonez cât mai omogen, concepțiile sale naționaliste și antisemite rămânând controversate.
[17]Ibidem, pp. 250–251: Ucraina ca miză economică ruso-germano-americană încă dinaintea lui 1914; citatul din Roman Dmowski, Viitorul Poloniei (1930), și trimiterea la Lenin.
[18]Ibidem, p. 13, unde autoarea vorbește despre «foametea din Ucraina» (1932–1933) punând cuvântul între ghilimele – o formulare care relativizează Holodomorul și marchează limita ideologică a demersului.
[19]Lacroix-Riz, op. cit., Anexă, pp. 253–257: telegrama nr. 1450–1467 a lui Armand Bérard, Bonn, 18 februarie 1952, adresată ministrului Robert Schuman.
[20]Comisia Europeană, planul ReArm Europe / Readiness 2030 (4 martie 2025): mobilizarea a până la 800 de miliarde de euro, inclusiv instrumentul SAFE (150 mld. €). La summitul NATO de la Haga (iunie 2025), aliații au adoptat ținta de 5% din PIB până în 2035 (3,5% apărare de bază + 1,5% securitate extinsă).
[21]SIPRI (aprilie 2026): cheltuielile militare europene au crescut cu 14% în 2025 (864 mld. dolari), Germania cu 24% (114 mld. dolari), atingând 2,3% din PIB pentru prima dată din 1990; datele NATO indică o creștere de circa 20% în termeni reali a cheltuielilor aliaților europeni în 2025.