Proclamarea Republicii Turcia în 1923 și adoptarea Protocolului de amnistie din cadrul Tratatului de la Lausanne au lăsat în afara noii ordini politice de la Ankara o categorie aparte de indezirabili: „Cei 150” (Yüzellilikler). Această listă neagră cuprindea membri ai familiei imperiale otomane, foști miniștri, înalți ofițeri, jurnaliști de renume și lideri militari acuzați de colaboraționism cu forțele de ocupație aliate sau de opoziție armată față de Mișcarea Națională condusă de Mustafa Kemal Atatürk.
Un dosar declasificat din Arhivele Republicane ale Turciei (Cumhuriyet Arşivi, BCA, Fond 30-10-0-0, Kutu 106, Dosya 693, Gömlek 5), datat 8 iunie 1927, oferă o perspectivă detaliată asupra încercărilor de reorganizare a acestor exilați pe teritoriul României și al Greciei, avându-i în prim-plan pe generalul Kiraz Hamdi Pașa, generalul Mehmed Vehib Pașa și cercurile cercheze conduse de Çerkes Reșid.
- Bucureștiul ca nod conspirativ: Hotel Boulevard și Comitetul de Inițiativă
După pierderea bazei de putere din Anatolia și Istanbul, România și în special comunitatea musulmană și turco-tătară din Dobrogea, alături de rețelele urbane din București a devenit unul dintre refugiile predilecte pentru numeroase figuri marcante ale vechiului regim otoman.
Documentul din 8 iunie 1927, redactat de Direcția Generală a Siguranței (Emniyet-i Umumiye Müdiriyeti) din cadrul Ministerului de Interne de la Ankara și adresat Cabinetului Prim-ministrului (Başvekâlet), consemnează crearea unui Comitet de Inițiativă (Heyet-i Müteşebbise) pe pământ românesc.
Raportul precizează că la conducerea acestei structuri se aflau:
- Kiraz Hamdi Pașa (general de divizie otoman, fost aghiotant regal și comandant militar de rang înalt);
- Mehmed Vehib Pașa (fost comandant al Armatei a III-a otomane în Primul Război Mondial);
- Ahmet Rıfat Bey (fiul fostului Mare Vizir Halil Rıfat Pașa).
Sediul neoficial de contact și corespondență din capitala României era stabilit la renumitul Hotel Boulevard din București, unde soseau scrisorile și rapoartele trimise pe numele lui Ahmet Rıfat. Din acest punct, prin filiere conspirative și servicii de poste restante deschise la Constanța, se ținea legătura cu nucleele din Grecia (Atena), Siria, Irak și marile capitale europene.
- Profilul lui Kiraz Hamdi Pașa și logica „Celor 150”
Includerea lui Kiraz Hamdi Pașa pe lista Yüzellilikler nu a fost întâmplătoare. Făcând parte din eșalonul militar fidel Palatului și guvernului imperial din Istanbul în anii tulburi 1918–1922, el a refuzat să recunoască autoritatea Marii Adunări Naționale de la Ankara.
Aflat în exil în România, Hamdi Pașa a încercat să depășească statutul de simplu refugiat politic și să devină un catalizator al rezistenței monarhiste. Alături de Vehib Pașa, el a inițiat o amplă campanie de consultare a tuturor facțiunilor anti-kemaliste din diaspora, difuzând o declarație-manifest (beyanname) și un chestionar politic structurat pe trei direcții fundamentale:
- Forma viitoare de guvernământ: Opțiunea fermă pentru reinstaurarea monarhiei constituționale (meşrutiyet), bazată pe dinastia otomană (Âl-i Osman) și păstrarea Califatului, considerând că regimul instituit la Ankara a deviat spre o „dictatură personală”;
- Autoritatea militară și politică: Clarificarea rolului generalului Vehib Pașa și a comandamentului comun;
- Internaționalizarea cauzei: Transmiterea unor memorii către Societatea Națiunilor (Cemiyet-i Akvam) și marile puteri europene, precum și coordonarea filialelor din Orientul Mijlociu (Siria, Irak, Iran).
- Corespondența interceptată: Çerkes Reșid și tensiunile din rândul opoziției
Eficiența serviciilor de informații turcești este demonstrată de anexele raportului, care conțin transcrieri fidele ale scrisorilor schimbate între Çerkes Reșid (fratele celebrului lider militar Çerkes Ethem, amândoi incluși pe lista celor 150) și fiul său, Arslan, aflat la Atena.
Din aceste documente reiese scepticismul dar și interesul liderilor cerchezi față de acțiunile comitetului din România:
- Reșid analizează manifestul primit de la București și își avertizează fiul să fie prudent în privința persoanelor care semnează apelurile, întrebându-se dacă comitetul lui Hamdi Pașa și Vehib Pașa are o susținere reală sau riscă să fie o capcană a agenților Ankarei.
- Scrisorile arată mecanismul logistic al rețelei: folosirea numelor de cod, trimiterea banilor și a instrucțiunilor prin cutii poștale neutre din Dobrogea (Constanța) și căutarea sprijinului financiar în rândul comunităților de emigranți.
- Semnificația istorică: Iluzia restaurației și supravegherea kemalistă
Documentul din iunie 1927 surprinde un moment critic în istoria exilului otoman post-imperial:
- Capacitatea de monitorizare a tânărului stat republican: Deși se aflau la sute de kilometri distanță, în România sau Grecia, opozanții regimului kemalist erau strict supravegheați de atașații militari și agenții de siguranță turci, care interceptau corespondența înainte ca planurile să poată fi puse în aplicare.
- Rolul României: Datorită apropierii geografice, neutralității binevoitoare a autorităților române și prezenței istorice a comunităților musulmane în Dobrogea, România interbelică a funcționat ca un veritabil refugiu și coridor de tranzit pentru elitele otomane învinse.
- Fragmentarea „Celor 150”: Deși uniți de statutul de proscriși și de ostilitatea față de Mustafa Kemal, lideri precum Kiraz Hamdi Pașa, Vehib Pașa sau frații Çerkes nu au reușit niciodată să creeze un front comun omogen și eficient, inițiativele lor rămânând captive într-un război al manifestelor, memoriilor diplomatice și scrisorilor conspirative.
Acest dosar de arhivă confirmă că Hotelul Boulevard din București și portul Constanța au fost, în primăvara anului 1927, martorii unora dintre ultimele zvâcniri organizate ale vechii elite otomane de a contesta Republica Turcia din exil.