Ce spunea Grigore Antipa în 1918 despre statul care trebuie să se organizeze singur  și de ce România de azi tratează aderarea la UE ca pe un substitut de strategie economică, nu ca pe o unealtă a ei?

În mai 1918, cu Bucureștiul sub ocupație și Vechiul Regat sfâșiat de trei ani de război, naturalistul Grigore Antipa, savantul cel mai respectat al țării în materie de gospodărire a bogățiilor naturale publica o broșură de cincisprezece pagini care nu vorbea nici despre pești, nici despre pescării, nici despre Delta Dunării, domeniile care îi aduseseră faima. Vorbea despre datorii, despre producție și despre o instituție care nu exista încă: un stat major al economiei naționale. Broșura se numea „Necesitatea înființării unei organizații a economiei naționale”. 108 ani mai târziu, acel stat major tot nu există. În locul lui avem o convingere rar rostită explicit, dar larg împărtășită în discursul public și politic: că ne salvează Uniunea Europeană.

Grigore Antipa nu era economist de profesie. Era zoolog și oceanograf, membru al Academiei Române, organizatorul pescăriilor statului și autorul unor lucrări fundamentale despre Delta Dunării și Marea Neagră. Tocmai de aceea textul din 1918 impresionează: nu e discursul unui politician care caută sprijin electoral, nici pledoaria unui bancher pentru interesele propriei bresle, ci diagnosticul unui om de știință obișnuit să gândească în sisteme: populații, resurse, fluxuri, echilibre, aplicat, de această dată, statului român însuși. Era vremea când academicienii veneau în spațiul public cu propuneri, cu analize, cu idei, cu argumente. Cu alte cuvinte, gândeau pentru țara lor!

Contextul în care scria era unul de-a dreptul sumbru. România ieșea dintr-un război care îi devastase capacitatea de producție: o mare parte din pădurile Carpaților fuseseră tăiate sau erau în continuare jefuite de nevoile armatei de ocupație, pescăriile Dobrogei erau pierdute, fabricile și atelierele industriale erau în cea mai mare parte distruse, iar animalele de tracțiune lipseau aproape complet, așa încât muncile agricole și transporturile abia se mai puteau face. Populația scăzuse cu cel puțin 700.000 de suflete, „în majoritate brațe tinere și viguroase bărbătești”, cum scria Antipa. Iar statul acumulase o datorie publică de aproximativ 10 miliarde de lei, adică o anuitate de 600 de milioane cu 120 de milioane mai mult decât totalitatea veniturilor țării din vremuri normale.

Ce face însă textul lui Antipa memorabil nu e catalogul dezastrului, ci mișcarea imediat următoare: în loc să se oprească la jale, el identifică o fereastră de oportunitate reală, măsurabilă. Conjunctura economică postbelică urma să aducă, pentru vreo zece ani, prețuri mondiale foarte ridicate la produsele agricole și la materiile prime pe care România le avea din abundență: cereale, vin, fructe, produse animaliere, lemn. Prin convenția economică încheiată cu Puterile Centrale, prețurile la cereale urmau să crească substanțial, iar Antipa calcula că numai din exportul de cereale statul putea obține, „de la început”, un venit anual de aproximativ 310 milioane de lei, plus alte 100 de milioane din Basarabia la care se adăugau vinul, fructele, produsele lactate și „tot felul de alte produse care înainte nu aveau aproape nicio valoare și pentru care astăzi se oferă prețuri foarte mari”.

Punctul lui central e acesta: conjunctura favorabilă nu ține decât circa zece ani. Dacă țara nu ia măsurile cuvenite la timp, avertiza el, „criza financiară și economică va reapărea din nou și de astă dată chiar mult mai greu de rezolvat decât acuma, când avem șansele unui debușeu atât de sigur și cu prețuri atât de mari”. Cu alte cuvinte: banii buni de azi nu sunt o soluție, sunt un capital de pornire. Datoria țării, spunea el, e să folosească acest deceniu de prețuri bune nu pentru a consuma, ci pentru a organiza și dezvolta atât de mult puterea de producție a tuturor ramurilor economice, încât, atunci când conjunctura favorabilă se va termina, avuția națională să fi crescut structural, iar sarcina datoriei publice să apese tot mai puțin asupra țării.

Soluția: un stat major economic, nu un minister în plus

Antipa nu cerea, în esență, mai mulți bani și nici măcar mai multe legi. Cerea o instituție. Diagnostica limpede de ce ministerele existente, „pe căile greoaie” ale birocrației lor, nu puteau duce la bun sfârșit o asemenea muncă: războiul învățase lumea, scria el, „că nu prin birocratismul lipsit de libertate, de inițiativă și de execuție și la noi infectat prin influențele dezastruoase ale politicei se poate ajunge la asemenea rezultate”. Dar respingea, în aceeași măsură, și varianta opusă, să lase chestiunea pe mâna băncilor și a întreprinderilor private, care „urmăresc numai interesele lor particulare” și ar putea transforma țara „într-o colonie care lucrează pentru ele”. Interesul general, spunea el, e prea mare pentru ca statul să poată lăsa asemenea chestiuni pe mâini particulare.

Soluția pe care o propunea era o cale de mijloc instituțională: „o administrațiune specială a economiei naționale”, alăturată direct Președinției Consiliului de Miniștri, deci în centrul de decizie al statului, nu îngropată într-un minister sectorial, înzestrată cu libertate de inițiativă și cu puteri largi de execuție. În ea urma să fie concentrat „un întreg stat de specialiști în toate ramurile de activitate economică națională”, aduși inclusiv din străinătate acolo unde lipseau competențele interne, cu misiunea explicită de a organiza producția, a pune în valoare bogățiile latente ale țării, a organiza și regla exportul, a regla importul și a consolida situația financiară a statului. Ca model funcțional cita instituții similare deja create de statele beligerante pentru exact acest tip de urgență: Reichswirtschaftsamt-ul de la Berlin și Wirtschaftsstab-ul din teritoriile ocupate, organizații pe care chiar Germania le numise, spunea Antipa, „Stat Major Economic”.

„Statul trebuie dar să țină tot în mâna sa și să-l dirige, iar dela Bănci să adopte cel mult metoda lor mai culantă, lăsând celor ce-i dau direcția, toată inițiativa, putința de a dezvolta o activitate continuă fără amestecul politicei și altor influențe vătămătoare și scutindu-i de formalitățile greoaie ale birocrației ministerelor.”

Anticipând obiecțiile, Antipa le înșiruie și le răspunde una câte una, într-o secțiune care rămâne surprinzător de actuală: o structură ad-hoc e necesară pentru că situația extraordinară cere o viteză de lucru cu totul diferită de cea a ministerelor obișnuite, forțarea producției naționale are nevoie de o stabilitate „pe care o știm din experiență nu e realizabilă în ministerele noastre supuse veșnicelor schimbări și influențelor politice”, datoria publică enormă cere ca străinătatea să capete încredere în vitalitatea economică a țării, iar o instituție stabilă, capabilă de muncă continuă, va contribui simțitor la restabilirea creditului extern, Puterile Centrale, cărora România le datora aprovizionarea, aveau nevoie de un interlocutor unic și serios, iar seriozitatea organizării interne avea să determine direct bunăvoința lor comercială și politică, nu vor exista conflicte de atribuții cu ministerele, pentru că directorii diferitelor departamente vor face parte de drept din comisiile tehnice ale noii administrații, iar aplicarea convențiilor economice cere „o reprezentanță unitară din partea noastră”, imposibil de realizat printr-un monopol al exportului condus de mai multe mâini deodată. Textul se încheie fără ambiguitate: crearea unei asemenea instituții „se impune ca o instituție salvatoare”.

108 ani mai târziu: aceeași întrebare, alt răspuns

Dacă recitim astăzi textul lui Antipa și punem, în locul anului 1918, anul 2026, întrebarea centrală rămâne identică: are România o instituție care să gândească, să coordoneze și să execute o strategie de dezvoltare a economiei naționale, cu autoritate reală asupra ramurilor de producție, degrevată de ritmul și de logica electorală a ministerelor?

Răspunsul, spus fără menajamente, este nu. Nu există niciun echivalent al „statului major economic” pe care Antipa îl cerea alăturat Președinției Consiliului de Miniștri. În locul lui, avem un peisaj instituțional fragmentat: Ministerul Economiei, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, Ministerul Energiei, Ministerul Agriculturii, fiecare cu propriul mandat, propriile strategii pe hârtie și propriul ritm politic și, peste tot acest peisaj, o singură idee-forță, rar formulată explicit, dar prezentă în aproape orice discuție despre viitorul economic al țării: suntem în Uniunea Europeană, deci vom fi bine.

E o idee comodă tocmai pentru că înlocuiește o instituție cu o credință. Antipa cerea ca statul să demonstreze, prin organizare proprie, seriozitate  pentru ca abia apoi să merite și să obțină încrederea și sprijinul extern, fie el german sau internațional. Azi raportul s-a inversat: apartenența la UE e tratată ca o formă de asigurare automată, care funcționează independent de cât de bine sau de prost își organizează statul român propria capacitate de producție. Fondurile europene nu sunt privite ca ceea ce erau cerealele scumpe pentru Antipa un capital de pornire, o conjunctură favorabilă și trecătoare, de folosit pentru a construi ceva ce rămâne după ce conjunctura trece, ci ca un flux care se presupune că va continua la nesfârșit și care scutește statul de a-și mai pune singur întrebarea grea: cum arată, structural, economia românească peste zece ani?

Datele economice din ultimul an confirmă, aproape punct cu punct, tiparul pe care Antipa îl descria drept periculos. România a încheiat 2025 cu un deficit comercial de aproape 30 de miliarde de euro și cu cel mai mare deficit de cont curent din întreaga Uniune Europeană, tot în jurul a 30 de miliarde de euro, în creștere față de anul anterior. Deficitul bugetar a rămas, chiar și după cea mai amplă corecție fiscală din UE, la 7,9–8,4% din PIB, de departe cel mai mare din blocul comunitar. Cu alte cuvinte: în anul 2025, România a produs structural mai puțin decât consumă, a exportat mai puțin decât importă și a cheltuit statul mai mult decât încasează, exact tabloul pe care Antipa îl vedea ca fiind evitabil dacă țara și-ar fi folosit conjunctura favorabilă pentru a-și spori, „considerabil”, avuția și producția proprie, nu doar consumul finanțat din exterior.

Iar în privința instrumentului pe care ni-l dorim salvator, fondurile europene, în special PNRR, execuția arată exact genul de incoerență instituțională pe care Antipa o diagnostica la ministerele din 1918. La începutul lui 2026, gradul de absorbție al PNRR se situa în jurul a 60%, cu avertismente explicite din partea Băncii Naționale că, în „anul critic 2026”, o parte însemnată din bani rămâne „încă în aer”, iar ratarea atragerii lor riscă să agraveze suplimentar deficitul bugetar. Nu e o defecțiune tehnică izolată, e simptomul unei țări care nu are, așa cum avertiza Antipa, o structură capabilă de „muncă continuă și consecventă”, ferită de „veșnicele schimbări și influențele politice” ale administrației ordinare, ci gestionează un program de anvergură istorică prin exact același aparat birocratic fragmentat pe care Antipa îl considera, acum un secol, incapabil de asemenea performanță.

Mai grav: fereastra de oportunitate se apropie vizibil de sfârșit, la fel cum prevestea și Antipa pentru deceniul lui. PNRR-ul are termen de finalizare în 2026, iar negocierile pentru cadrul financiar multianual al UE pentru 2028–2034 vin deja cu semnale de reducere a alocărilor pentru politica de coeziune, motiv pentru care România s-a alăturat, alături de alte cincisprezece state, unei declarații comune prin care cere alocări mai mari și avertizează că politica de coeziune „nu ar trebui transformată într-un instrument sistematic de criză”. Cu alte cuvinte, exact scenariul pe care Antipa îl descria drept catastrofal, sfârșitul ferestrei favorabile prinzând țara cu producția proprie nedezvoltată se profilează din nou, de data aceasta nu peste zece ani, ci în doar câțiva.

Nu lipsesc, e drept, documentele. România are, formal, o Strategie Industrială, variante succesive pentru 2023–2027 și 2024–2030 există în circulație publică. Diferența față de propunerea lui Antipa e însă exact aceea pe care el o sublinia ca fiind esențială: o strategie scrisă de un minister, care rămâne subordonată ritmului politic și capacității administrative a acelui minister, nu este o instituție cu „libertate de inițiativă” și „puteri largi de execuție”, alăturată centrului de decizie al guvernului și ferită de schimbările de miniștri. Antipa nu cerea un document strategic, avea nevoie de un organism care să transforme strategia în producție reală, an de an, indiferent cine câștigă următoarele alegeri. Un asemenea organism, cu autoritate reală de coordonare peste toate ramurile economice și cu o echipă stabilă de specialiști, România de azi nu îl are iar strategiile pe hârtie, oricât de bine scrise, nu îl înlocuiesc.

Oamenii pierduți, atunci și acum

Chiar și paralela demografică din textul lui Antipa are un ecou tulburător astăzi. El deplângea pierderea a 700.000 de suflete, „în majoritate brațe tinere și vigoroase”, ca pe o rană directă adusă capacității de producție a țării. Un secol mai târziu, estimările plasează numărul românilor plecați la muncă în străinătate în jurul a 4 – 5 milioane, de zeci de ori mai mult decât pierderea pe care Antipa o considera dramatică pentru avuția națională. Diferența esențială e că plecarea de azi nu e provocată de un război, ci, în bună măsură, tocmai de absența unei economii naționale suficient de organizate și de productive încât să ofere acasă ceea ce oferă piețele occidentale. Iar remitențele pe care diaspora le trimite în țară, zeci de miliarde de euro în ultimul deceniu joacă, structural, un rol similar cu cel pe care conjunctura de prețuri îl juca pentru Antipa: un flux extern generos, care amortizează criza pe termen scurt, dar care nu construiește, de unul singur, capacitatea de producție internă de care țara are nevoie pe termen lung.

Diferența dintre 1918 și 2026 nu e, așadar, una de gravitate a situației, România de azi e, în orice comparație rezonabilă, mult mai bogată, mai stabilă și mai sigură decât cea ieșită din Primul Război Mondial. Diferența e una de atitudine instituțională. Antipa privea conjunctura favorabilă ca pe o resursă de folosit activ, cu program, cu control continuu al efectelor și cu o instituție dedicată acestui scop unic. România de azi tinde să privească apartenența la UE ca pe o stare de fapt care lucrează singură în favoarea ei, indiferent de câtă capacitate proprie de organizare economică își construiește sau nu își construiește statul român între timp. Una este o strategie, cealaltă este un act de credință.

Nu e o critică adusă aderării la UE ca atare, fondurile europene, piața unică și investițiile străine atrase de apartenența la blocul comunitar sunt, fără îndoială, un beneficiu real și una dintre puținele conjuncturi cu adevărat favorabile pe care România le-a avut la dispoziție în ultimele trei decenii. Critica privește exact ceea ce privea și Antipa acum 108 ani: diferența dintre a folosi o conjunctură favorabilă ca instrument al unei strategii naționale proprii și a o trata ca substitut al acelei strategii. Prima presupune o instituție cu autoritate, cu specialiști, cu continuitate dincolo de cicluri electorale, exact ca cea pe care Antipa o cerea alăturată Președinției Consiliului de Miniștri. A doua presupune doar așteptare și, cum avertiza chiar el, o așteptare pasivă în fața unei ferestre care, mai devreme sau mai târziu, se închide.

Când s-a apropiat sfârșitul deceniului favorabil pe care îl descria, Antipa nu a cerut mai mult timp de la Puterile Centrale, a cerut ca țara să se organizeze cât mai era timp. Astăzi, cu PNRR-ul care se apropie de termen și cu un buget european 2028–2034 care se anunță mai zgârcit cu politica de coeziune, întrebarea pe care Antipa o punea Bucureștiului din 1918 rămâne, cuvânt cu cuvânt, valabilă pentru Bucureștiul din 2026: cine va fi, în România, „statul major economic” care să transforme conjunctura favorabilă de azi în avuție națională durabilă  și ce se întâmplă cu țara în ziua în care conjunctura se termină, iar acest stat major tot nu există?

 

Citatele și datele din 1918 provin din: Gr. Antipa, „Necesitatea înființării unei organizații a economiei naționale”, Atelierele „Poporul”, București, 1918