La 11 aprilie 1936, într-o sâmbătă, Cevdet Dülger,[1] însărcinatul cu afaceri al Republicii Turcia la București, a cerut să fie primit la Ministerul Afacerilor Străine. Nu ceruse audiență la ministru. Nicolae Titulescu lipsea, ca de obicei, din țară ci la subsecretarul de stat Savel Rădulescu. Avea asupra lui o notă și o instrucțiune primită de la Ankara, pe care a ținut să o consemneze în adresa de însoțire: documentul trebuia predat guvernului român „în acea zi, înainte de amiază”.[2]
Precizarea orei nu era o formulă de curtoazie. Aceeași notă se preda, în acele ceasuri, la Londra, Paris, Roma, Moscova, Atena, Belgrad, Sofia, Tokio și la Secretariatul Societății Națiunilor. Turcia își sincronizase demersul la nivel de dimineață, pentru ca niciun destinatar să nu afle de la altul. Era gestul unui stat care știa exact ce efect avea să producă.
Ceea ce s-a petrecut la București în cele optsprezece zile care au urmat este consemnat în dosarul cu numărul 59 al fondului Turcia din arhiva Ministerului de Externe. Sunt, în esență, trei piese: nota turcă, o notă de serviciu românească de o singură pagină și răspunsul oficial. Împreună, ele spun o poveste.
Trebuie spus de la început ce nu conținea nota din 11 aprilie, pentru că absențele contează mai mult decât prezențele. Nu conținea o denunțare. Nu conținea un ultimatum. Nu conținea nici măcar cuvântul „revizuire”. Conținea o cerere de a începe convorbiri, formulată într-un limbaj juridic atât de prudent, încât ai fi zis că autorii ei se temeau să nu fie confundați cu altcineva.
Se temeau, într-adevăr. Cu cinci săptămâni înainte, la 7 martie 1936, trupele germane intraseră în Renania demilitarizată. Nu ceruseră nimănui voie. Europa aflase din comunicate. Orice stat care, în primăvara aceea, ar fi vrut să modifice o clauză militară dintr-un tratat de pace avea de rezolvat o problemă care nu ținea de fond, ci de reputație: cum să faci același lucru fără să semeni cu Hitler.
Miza era regimul Strâmtorilor. Prin Convenția semnată la Lausanne la 24 iulie 1923, Bosforul, Dardanelele și Marea Marmara fuseseră demilitarizate, iar supravegherea trecerii navelor fusese încredințată unei comisiuni internaționale. Turcia își recăpătase suveranitatea asupra teritoriului, dar nu și dreptul de a-l fortifica. Pentru un stat a cărui capitală economică se afla exact acolo, era o servitute acceptată într-un anumit context și tocmai despre context vorbea nota.
România la Lausanne
Un lucru care se uită ușor: nota din 11 aprilie nu a ajuns la București dintr-un gest de curtoazie față de un aliat. A ajuns pentru că România era parte la Convenția pe care Turcia voia să o schimbe. Semnase la Lausanne, în 1923, alături de Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, Bulgaria, Grecia, Rusia sovietică și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.
Poziția Turciei la conferința din 1923 fusese, de altfel, exact aceea pe care o relua în 1936. Delegatul turc, İsmet-pașa,[3] ceruse atunci garanții împotriva unui atac neprovocat, produs fie pe mare, fie pe uscat; susținuse că zona demilitarizată este mult prea extinsă; argumentase că decizia de nefortificare privează Turcia de apărare în cazul unui atac inopinat.[4] Nu obținuse mai nimic. Ceea ce statul turc a făcut treisprezece ani mai târziu nu a fost, deci, o schimbare de poziție, ci reluarea unei cereri respinse odată, într-un moment în care raportul de forțe se schimbase în favoarea ei.
Pentru România, prezența la Lausanne avusese o rațiune simplă și permanentă. Marea Neagră este o mare închisă, iar cheia ei se află la Istanbul. Orice regim al Strâmtorilor decide, în ultimă instanță, dacă grâul și petrolul plecate din Constanța ajung pe piețele lumii și dacă o flotă străină poate intra în bazinul pontic. Dependența aceasta nu se schimbase cu nimic din 1923 și nu avea să se schimbe.
Construcția juridică a notei turcești merită urmărită pas cu pas, pentru că ea nu invocă niciodată suveranitatea rănită. Invocă dispariția unei contraprestații.
În 1923, arată textul, Turcia a consimțit la clauzele restrictive într-o Europă care mergea spre dezarmare; forțele terestre, navale și aeriene erau „mult mai puțin redutabile”, iar tendința lor era de scădere.[5] În acele condiții, Ankara acceptase demilitarizarea unor Strâmtori atunci ocupate integral de forțe străine dar o acceptase, precizează nota, după ce cântărise îndelung valoarea garanțiilor minime care i se acordau.
Garanția se numea articolul 18. Prin el, semnatarii, și în orice caz patru Mari Puteri, se angajau să întreprindă în comun apărarea Strâmtorilor amenințate, adăugând acest angajament la garanția generală a articolului 10 din Pactul Societății Națiunilor.[6] Nota insistă că nu era un accesoriu decorativ: semnatarii de la Lausanne îi acordaseră o asemenea importanță, încât afirmaseră solemn că garanția „făcea parte integrantă din clauzele de demilitarizare și de libertate de trecere”.[7]
Ce se schimbase în treisprezece ani? Nota răspunde printr-o asimetrie geografică pe care merită să o reținem, pentru că ea explică de ce Bucureștiul era interesat: în Marea Neagră situația ajunsese să prezinte „un aspect liniștitor din toate punctele de vedere”, în vreme ce în Mediterana incertitudinea se instalase treptat, conferințele navale marcaseră o evoluție în sensul reînarmării, iar șantierele urmau să arunce în mări „o putere încă neatinsă”.[8] Pericolul nu venea dinspre nord. Venea dinspre sud, adică dinspre Italia, pe care nota se ferește să o numească, dar pe care nimeni nu avea nevoie să i-o numească.
Concluzia se închide ca un silogism: garanția menită să compenseze insecuritatea totală a Strâmtorilor dispărea la rândul ei, tocmai în momentul în care Puterile cele mai interesate proclamau existența unei amenințări de conflagrație generală; iar Turcia se găsea expusă, „prin punctul său cel mai vulnerabil, la cele mai grave pericole, fără nicio contrapartidă a acestei insecurități îngrijorătoare”.[9] Fără o asigurare efectivă, practică și eficace, adaugă textul, nu i s-ar fi putut impune Turciei o diminuare de suveranitate asupra unei porțiuni de teritoriu de a cărei securitate depinde securitatea întregii țări.[10]
Există în notă un pasaj tehnic pe care istoricii îl trec de obicei cu vederea și care este, poate, cel mai inteligent din tot documentul.
Convenția de la Lausanne reglementa starea de război. Prevedea ce se întâmplă când beligeranța există. Nu prevedea însă ipoteza amenințării speciale sau generale de război, și nu îi permitea Turciei să ia măsuri de apărare legitimă în acel interval. Or, arată nota, s-a demonstrat pe deplin că „faza cea mai delicată a unui pericol exterior este tocmai această fază de amenințare, starea de război putând surveni pe neașteptate și fără nicio formalitate”.[11]
Această singură lacună, spune textul, poate anula eficacitatea oricăror garanții, oricare le-ar fi valoarea.[12] Argumentul este, în fond, o observație despre natura războiului modern făcută în 1936, cu trei ani înainte ca ea să fie verificată de toată lumea. Nimeni nu mai declara războaie. Le începea.
Tăcerile documentului sunt la fel de studiate ca argumentele lui. Nu apare nicăieri Înțelegerea Balcanică. Turcia se adresează semnatarilor de la Lausanne, categorie juridică din care România, Grecia și Iugoslavia fac parte întâmplător, ca state, nu ca aliați. Nu apare nici Uniunea Sovietică deși toată construcția depinde de ea, pentru că o Turcie stăpână pe Strâmtori însemna o Mare Neagră închisă flotelor străine, adică exact ce dorea Moscova. Și nu apare Italia, deși ea este singura explicație a întregii urgențe.
Un document diplomatic bine făcut spune strict ce trebuie și lasă restul în seama celui care îl citește. Nota din 11 aprilie este un asemenea document. Problema, pentru destinatari, era că fiecare urma să completeze tăcerile în felul lui iar la București ele au fost completate în cel mai puțin flatant mod cu putință.
Finalul notei este ostentativ de corect. Guvernul Republicii are onoarea de a informa puterile care au participat la negocierile Convenției Strâmtorilor că este dispus să angajeze convorbiri, în vederea încheierii într-un termen scurt a unor acorduri destinate să reglementeze regimul Strâmtorilor în condițiile de securitate indispensabile Turciei și cu un regim liberal pentru dezvoltarea constantă a navigației comerciale între Mediterana și Marea Neagră.[13]
Turcia nu denunța. Turcia convoca. Diferența dintre a rupe un tratat și a cere renegocierea lui pare mică din exterior și este imensă din interior iar Ankara o construise cu tot dinadinsul, tocmai pentru că știa că fiecare cancelarie europeană urma să pună nota din 11 aprilie alături de comunicatul german din 7 martie și să compare.
La București, comparația s-a făcut în exact șapte zile.
Merită o clipă de atenție cine se afla, în acele zile, la conducerea diplomației românești pentru că ministrul nu era acolo.
Titulescu se afla, ca de atâtea ori, în străinătate, și avea să dea instrucțiunile importante prin telegrame expediate de la Geneva. Nota turcă a fost primită de Savel Rădulescu, subsecretar de stat, iar reacția internă a fost formulată de M. Arion. Aceasta nu este o observație de culise. Este explicația unei anumite calități a documentelor: notele redactate de aparat, în absența ministrului, spun ce se gândește efectiv într-un minister, nu ce se poate declara. Ele nu sunt scrise nici pentru posteritate, nici pentru presă. De aceea sunt mai sincere decât discursurile.
Rezultatul este că, din aprilie 1936, avem un document care exprimă poziția reală a statului român înainte ca ea să fie îmbrăcată în formule.
Cele șapte zile
Pentru România, chestiunea Strâmtorilor nu era una abstractă. Titulescu avea să găsească pentru asta, câteva luni mai târziu la Montreux, formula care i-a rămas: „Strâmtorile sunt însăși inima Turciei, dar ele sunt în același timp și plămânii României”.[14] Un stat nu poate fi indiferent la ce se întâmplă cu plămânii lui.
Numai că interesul de fond intra, în aprilie 1936, în coliziune cu un principiu. Întreaga politică externă românească interbelică se sprijinea pe o singură propoziție: tratatele nu se modifică unilateral. Pe ea se construiseră Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, întreaga carieră a lui Titulescu. Iar acum un aliat cerea modificarea unei clauze militare dintr-un tratat de pace, invocând schimbarea împrejurărilor.
Rezultatul acestei coliziuni s-a depus pe hârtie la 18 aprilie 1936, într-o notă de serviciu semnată M. Arion.[15] Ea consemnează ce i s-a spus ministrului Marii Britanii la București, cu ocazia primirii unui aide-mémoire. Cinci puncte, numerotate, seci.[16]
Întâi, că am fost surprinși, la primirea notei turcești, că chestiunea înarmării Strâmtorilor nu a fost discutată în prealabil la viitoarea Conferință a Înțelegerii Balcanice. Al doilea, că am înțeles, din convorbirile ce au avut loc la Londra, că această chestiune urma să fie pusă la ordinea de zi a viitoarei Conferințe a Înțelegerii Balcanice de la Belgrad. Al treilea, că evident există o diferență între atitudinea observată de Turcia și aceea pe care a avut-o de curând Germania și Austria. Al patrulea, că precedentul creat de Turcia ne dă totuși de gândit. Al cincilea, că suntem pe cale de a examina cu minuțiozitate nota turcească.[17]
Documentul acesta de o pagină spune mai mult decât capitole întregi de sinteză.
Un stat aliat își pune, într-un act intern, prietenul în aceeași frază cu Germania și cu Austria. Se grăbește apoi să precizeze că există o diferență, ceea ce este adevărat și corect. Și adaugă imediat, că precedentul îl neliniștește oricum. Punctul trei și punctul patru se contrazic în aparență. În realitate ele descriu exact starea de spirit a unei diplomații care înțelege distincția juridică și se teme, totuși, de efectul practic.
Teama era întemeiată. Dacă o clauză militară dintr-un tratat de pace putea fi redeschisă pentru că împrejurările se schimbaseră, atunci nimic nu mai împiedica Bulgaria să ceară același lucru pentru clauzele de la Neuilly[18] și, din aproape în aproape, Ungaria pentru Trianon. Bucureștiul nu se temea de Ankara. Se temea de argumentul pe care Ankara tocmai îl legitimase.
Primele două puncte ale notei lui Arion nu vorbesc despre fond deloc. Vorbesc despre metodă, și de acolo vine adevărata iritare. Bucureștiul înțelesese, din convorbirile de la Londra, că problema urma să fie pusă pe ordinea de zi a Consiliului Înțelegerii Balcanice de la Belgrad. Nu a fost. Turcia a preferat să se adreseze simultan tuturor semnatarilor de la Lausanne, tratându-și aliații balcanici drept destinatari între alții. Alianța fusese, în acest punct, scurtcircuitată.
Ironia este completă pentru cine cunoaște cei trei ani anteriori. În aprilie 1933, când patru Mari Puteri se așezaseră la Roma să discute soarta statelor mici fără a le invita, ministrul de Externe al Turciei transmisese la București că guvernul său „nu este nici pentru, nici în contra revizuirii tratatelor, dar este hotărât contra procedurii adoptate”, și că din acest motiv se simte solidar cu Mica Înțelegere și cu Polonia.[19] Pe acea solidaritate procedurală se construise apropierea româno-turcă. Tratatul de amiciție, neagresiune, arbitraj și conciliere semnat la Ankara la 17 octombrie 1933 fusese, în bună măsură, un răspuns comun la o umilință comună.
Trei ani mai târziu, Turcia făcea față aliaților ei exact ceea ce Marile Puteri făcuseră tuturor: decidea întâi, informa după. Nu era o trădare, era felul normal în care se poartă un stat care își consideră securitatea amenințată. Dar era, pentru București, o lecție despre cât valorează un mecanism de consultare atunci când unul dintre membri are un interes vital și urgent.
Ca să înțelegem de ce Bucureștiul a ezitat șapte zile, merită să vedem ce făceau, în același interval, ceilalți destinatari ai notei.
Uniunea Sovietică a sprijinit imediat, și fără complicații: o Turcie stăpână pe Strâmtori era exact ce dorea Moscova, pentru că închidea Marea Neagră flotelor neriverane și transforma flota sovietică în cea mai puternică din bazin. Franța a fost de acord, dar cu rezerve, temându-se ca unele state să nu folosească actul pentru a-și modifica granițele. Marea Britanie nu agrea militarizarea, iar Ankara i-a răspuns că guvernul turc are dreptul de a-și supune discuțiilor cererea, pe care o consideră chiar o dovadă prețioasă de fidelitate față de principiul că tratatele internaționale nu pot fi modificate unilateral. Italia a răspuns întâi afirmativ invitației, pentru ca Mussolini să decline în cele din urmă, considerând că militarizarea Strâmtorilor s-ar face în dauna intereselor sale în Mediterana orientală și în bazinul Mării Negre. Grecia a susținut public că fortificarea Strâmtorilor nu constituie o revizuire a tratatelor, „deoarece nu este vorba de o schimbare teritorială, ci numai de o reînarmare pentru nevoi de apărare” dar și-a menținut, în paralel, revendicarea privind fortificarea unor insule din Marea Egee, dorind ca cele două chestiuni să fie rezolvate concomitent.[20]
Și mai era Bulgaria. Sofia a răspuns afirmativ dar cu o motivație care confirma, punct cu punct, temerea românească: guvernul bulgar considera că participă la o acțiune revizionistă și dorea, pe același temei, să înlăture clauzele militare impuse la Neuilly. Mai mult, dacă la viitoarea conferință s-ar fi ajuns la o formulă de tipul închiderii Mării Negre, Bulgaria ar fi obținut un argument în plus pentru a-și cere ieșirea la Marea Egee.[21]
Prin urmare, ceea ce Arion notase la 18 aprilie ca temere abstractă se materializa deja, la câteva sute de kilometri sud de Dunăre, ca program politic. Precedentul nu „dădea de gândit”. Era deja folosit.
Răspunsul guvernului român a fost înmânat însărcinatului cu afaceri Cevdet Dülger la 29 aprilie 1936. Are mai puțin de o pagină, este redactat în franceză și are o arhitectură care merită desfăcută.[22]
După formula de confirmare a primirii urmează trei considerente, introduse fiecare prin Vu que „având în vedere că”. Primul: Turcia nu a pus niciodată și nu va pune niciodată în discuție clauzele teritoriale ale tratatelor privitoare la România.[23] Al doilea: între cele două state există tratatele de la Londra din 3 și 4 iulie 1933, care interzic pentru totdeauna agresiunea și îi dau în același timp o definiție precisă, prin reguli aflate la baza relațiilor internaționale ale ambelor. Al treilea: între ele există un sentiment de încredere „pe care nicio îndoială nu l-ar putea atinge” și o amiciție activă, în vederea menținerii păcii, creată prin Pactul Balcanic semnat la 9 februarie 1934.[24]
Abia apoi vine dispozitivul: guvernul român, luând în considerare specială împrejurările particulare care caracterizează raporturile turco-române și apreciind necesitățile securității balcanice, acceptă să înceapă, „în spiritul cel mai amical”, negocierile despre care tratează nota din 11 aprilie.[25]
Formal, acestea sunt considerente. Funcțional, sunt condiții.
România nu spune „da” pentru că argumentul turcesc despre articolul 18 ar fi irezistibil. De altfel nu îl discută deloc: nu îl citează, nu îl aprobă, nu îl combate. Spune „da” pentru că, prin însuși actul acestui răspuns, consemnează în scris și pune în circulație internațională afirmația că Turcia nu a contestat și nu va contesta niciodată clauzele teritoriale românești. Consimțământul din 29 aprilie este un schimb: sprijin la conferința care va veni, contra reafirmarea intangibilității statutului teritorial al României.
Alegerea celui de-al doilea considerent nu este nici ea întâmplătoare. Tratatele de la Londra din iulie 1933, care definesc agresorul, sunt fundamentul juridic pe care se sprijinise și tratatul bilateral din octombrie același an. Iar acel tratat conținea, la articolul 3, o excepție pe care puțini o observă: obligația de conciliere și arbitraj nu se aplica diferendelor „privitoare la statutul teritorial al părților”.[26] Cu alte cuvinte, singura chestiune care ar fi putut vreodată despărți cele două state fusese, din capul locului, scoasă din mecanismul de rezolvare pașnică. Nota din 29 aprilie 1936 vine să acopere exact acest gol, obținând pe cale politică ceea ce tratatul din 1933 lăsase deliberat neacoperit.
Este, tehnic vorbind, o operațiune elegantă. România plătea cu ceva ce oricum nu putea refuza, un refuz ar fi izolat-o între aliați și ar fi rupt Înțelegerea Balcanică în chiar anul în care avea nevoie de ea și obținea în schimb un act scris pe care îl putea invoca ulterior.
Se poate imagina și varianta contrară? Ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi răspuns negativ, sau dacă ar fi condiționat răspunsul de trecerea prealabilă prin Consiliul Înțelegerii Balcanice, așa cum credea că fusese înțelegerea de la Londra?
Răspunsul se citește din datele problemei. Turcia avea deja sprijinul Uniunii Sovietice, acordul Franței și rezistența doar parțială a Marii Britanii. Grecia și Iugoslavia nu aveau niciun motiv să se opună. Un refuz românesc nu ar fi oprit conferința; ar fi produs un singur efect, izolarea Bucureștiului în interiorul propriei alianțe, în anul în care Renania fusese remilitarizată, Italia încheia cucerirea Etiopiei, iar sistemul de securitate colectivă al Societății Națiunilor se dovedise, în chestiunea sancțiunilor, o ficțiune administrativă.
România nu avea, în aprilie 1936, luxul de a-și supăra unicul aliat care controla ieșirea ei la mare. Ceea ce putea face și a făcut era să transforme un „da” inevitabil într-un „da” cu chitanță. Diplomația statelor mici nu constă în a alege între alternative, pentru că alternative rareori există. Constă în a obține ceva în schimbul lucrului pe care oricum trebuia să îl dai.
Imaginea consacrată a poziției românești din 1936 este aceea a unui aliat loial care a sprijinit ferm teza turcească din solidaritate balcanică. Nu este falsă. Este însă incompletă până la deformare, pentru că lasă afară tocmai partea în care se vede gândire.
Rămâne, la capătul acestor șapte zile, o întrebare care nu se poate ocoli. Bucureștiul a văzut corect. A înțeles că argumentul schimbării împrejurărilor, odată acceptat pentru un aliat, va fi invocat mâine de un adversar. A consemnat asta în aprilie 1936. Și apoi a semnat.
Nu pentru că ar fi fost naiv, ci pentru că nu avea de ales. Peste patru ani, în vara lui 1940, argumentul avea să se întoarcă, nu de la Ankara, ci de la Sofia, de la Budapesta și de la Moscova, și nu sub formă de notă predată politicos înainte de amiază. Funcționarul care a scris, la 18 aprilie 1936, că „precedentul creat de Turcia ne dă totuși de gândit” nu avea cum să știe asta. Dar scria deja, cu creionul, prima frază a unei cronici pe care aveau să o încheie alții.
[1] Cevdet Dülger, însărcinat cu afaceri ad interim al Republicii Turcia la București. La 11 aprilie 1936, acesta a transmis Guvernului român Nota nr. 255 a Legației Turciei, prin care Ankara solicita oficial revizuirea regimului internațional al Strâmtorilor (Bosfor și Dardanele) stabilit prin Convenția de la Lausanne (1923), inițiativă care a condus la convocarea Conferinței și semnatului Convenției de la Montreux (20 iulie 1936).Ulterior, Dülger a ocupat importante posturi diplomatice, între care cel de consul general la Paris în anii 1939–1942, precum și funcții în Alexandria, Anvers, Jeddah și Stockholm. Memoriile și cariera sa au fost valorificate în volumul Bir Diplomatın Hayat Yolculuğu. Büyükelçi Cevdet Dülger’in Anıları ve Hayatı.
[2]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59 (Relaţii cu România, 1932-1936), nota nr. 255/32 a Legaţiei Republicii Turcia la Bucureşti, semnată de însărcinatul cu afaceri Cevdet (Djevdet) Dülger, adresată lui Savel Rădulescu, subsecretar de stat, 11 aprilie 1936, înregistrată la nr. 20 518. Cotele de filă indicate mai jos pentru piesele nepublicate sunt aproximative (cca f. 190-196) şi urmează a fi confirmate pe originalul din dosar.
[3] Mustafa İsmet İnönü (1884–1973), om politic și general turc. A fost prim-ministru al Turciei în perioadele 1923–1924, 1925–1937 și 1961–1965, precum și al doilea președinte al Republicii Turcia (1938–1950). În calitate de șef al delegației turce la Conferința de la Lausanne (1922–1923), a negociat obținerea suveranității naționale a noului stat turc. În perioada interbelică, a fost un susținător ferm al politicii de securitate regională în Balcani și al Pactului Înțelegerii Balcanice (1934), menținând o strânsă relație de colaborare diplomatică cu România. Numele de familie „İnönü” i-a fost acordat de Atatürk în 1934, în amintirea victoriilor decisive obținute împotriva trupelor grecești la Bătăliile de la İnönü (1921).
[4]Ionuţ Cojocaru, România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice, 1918-1940, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, cap. 1.4, „România şi Convenţia Strâmtorilor”.
[5]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59, nota Guvernului Republicii Turcia adresată puterilor semnatare ale Convenţiei Strâmtorilor, 11 aprilie 1936 (anexă la nota nr. 255/32).
[6]Ibidem. Este vorba de art. 18 al Convenţiei privitoare la regimul Strâmtorilor (Lausanne, 24 iulie 1923), coroborat cu art. 10 al Pactului Societăţii Naţiunilor.
[7]Ibidem.
[8]Ibidem.
[9]Ibidem.
[10]Ibidem.
[11]Ibidem.
[12]Ibidem.
[13]Ibidem.
[14]Nicolae Titulescu, Documente diplomatice; apud Ionuţ Cojocaru, România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice, 1918-1940, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, cap. 3.4.
[15] M. Arion [Mihail / Matei Arion] – diplomat de carieră în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României din perioada interbelică. A îndeplinit funcția de ministru plenipotenciar și șef al Diviziunii / Direcției Politice din MAE în anii ’30, fiind direct implicat în gestionarea corespondenței diplomatice, a dosarelor balcanice (Înțelegerea Balcanică) și a relațiilor bilaterale cu Republica Turcia, inclusiv în etapele pregătitoare ale Convenției de la Montreux din 1936.
[16]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59, notă de serviciu semnată M. Arion, 18 aprilie 1936.
[17]Ibidem. Textul este redat în ordinea şi în formularea din document, cu adaptarea minimă a punctuaţiei.
[18] Contextul creat de solicitarea Turciei din 11 aprilie 1936 privind revizuirea regimului Strâmtorilor a alimentat temerile diplomației române și ale Înțelegerii Balcanice referitoare la posibilitatea ca Bulgaria să invoce un precedent similar pentru anularea clauzelor militare restrictive impuse prin Tratatul de la Neuilly-sur-Seine (1919). Deși Sofia a urmărit îndeaproape demersul Ankarei pentru a-și legitima propriile revendicări de reînarmare și de ieșire la Marea Egee, aliații balcanici au insistat pe caracterul de excepție al cazului turc (bazat pe acordul tuturor semnatarilor de la Lausanne), respingând orice tentativă bulgară de revizuire unilaterală. Procesul de remilitarizare a Bulgariei a fost ulterior formalizat abia prin Acordul de la Salonic (31 iulie 1938).
[19]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59, telegramă cifrată nr. 688 a Legaţiei României din Ankara, 17 aprilie 1933, ora 12.34, înregistrată la nr. 20 369 din 18 aprilie 1933, f. 8. Vezi și Dumitru Preda, România – Republica Turcia. Documente diplomatice, vol. I (1923-1938), doc. nr. 83.
[20]Pentru poziţiile celorlalte capitale, Ionuţ Cojocaru, România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice, 1918-1940, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, cap. 3.4, care valorifică Cemil Koçak, Türk-Alman İlişkileri, Ankara, Basımevi, 1991, p. 357, şi Ilie Seftiuc, Iulian Cârţână, România şi problema Strâmtorilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 254 şi 257.
[21]Ionuţ Cojocaru, România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice, 1918-1940, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, cap. 3.4, după Seftiuc, Cârţână, op. cit., p. 259.
[22]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59, nota Guvernului Regal al României adresată însărcinatului cu afaceri al Republicii Turcia la Bucureşti, 29 aprilie 1936, f. 200-201. Publicată în coord.. Dumitru Preda (ed.), România – Republica Turcia. Documente diplomatice, vol. I (1923-1938), doc. nr. 141; cf. Documente Diplomatice Române, seria a II-a, vol. 18, partea I (1 ianuarie – 30 iunie 1936), doc. nr. 455.
[23]Ibidem. În original: „Vu que la Turquie n’a jamais mis, et ne mettra jamais en discussion, les clauses territoriales des traités concernant la Roumanie”.
[24]Ibidem.
[25]Ibidem: „il accepte d’entamer, dans l’esprit le plus amical, les négociations dont traite votre Note du 11 avril 1936”.
[26]AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 59, Traité d’amitié, de non-agression, d’arbitrage et de conciliation (Ankara, 17 octombrie 1933), art. 3, pct. 3.