În 2009, guvernul Erdoğan a încheiat o înțelegere cu ”teroriștii”. La Oslo conform mass-media turcă s-au întâlnit reprezentanții securității și reprezentanții PKK. Chiar dacă actualul președinte neagă discuțiile, cu siguranță serviciile nu au mers la o întâlnire așa importantă fără acordul premierului turc. Kurzii au postat pe Youtube discuțiile mai târziu. Reprezentanții statului turc s-au așezat la aceeași masă cu reprezentanții PKK, cu cei care luptau pentru crezul lor, înființarea statului kurd, cu bombe, cu mine, cu diferit armament.
Scopul PKK este înființarea statului kurd. Cum acest lucru este imposibil luptă prin metode teroriste. Această modalitate continuă să se aibă repercursiuni asupra populației civile cât și a polițiștilor sau cadrelor militare. După legitimarea acestora, căci nu poți face o înțelegere cu teroriștii decât acceptându-le condițiile sau măcar o parte a acestora, Erdoğan a ieșit către presă plin de încredere și a promis că nu vor mai fi atentate. În fond, cam asta este modalitatea în care Erdoğan înțelege să rezolve problemele grave cu care se confruntă Turcia. În anul 2013, actualul președinte turc s-a confruntat cu cele mai aprige proteste. La acele proteste din vara lui 2013 nu a ezitat să folosească forța brută. Aflat la Istanbul, o lună mai târziu, cazat la un hotel cu vedere către piața Taksim, am observat coloane întregi ale forțelor de ordine echipate în echipament de luptă, mașini cu tunuri de apă și tot arsenalul forțelor de ordine gata de atac. Printre aceste echipaje situate la intrările în piață circulau „liber” atât turiștii, cât și turcii care se aflau în zonă.
Unul dintre „inamicii” Turciei lui Erdoğan a fost și continuă să fie statul Israel. După incidentul de la Davos când în fața zecilor de camere tv l-a catalogat pe Shimon Peres și statul Israel criminal, tensiunile escaladează, iar în 2010, are loc incidentul cu nava Marmara, plină cu ajutoare umanitare, susținută de mai multe state pentru a merge către palestinienii din Fâșia Gaza. Fără a ține cont de avertismentul statului Israel, nava a intrat în apele sale iar bilanțul a fost de 9 morți (turci) și 30 de răniți.
Politica anti Israel i-a adus numai beneficii. Popularitatea lui Erdoğan a crescut simțitor, turcii l-au apreciat iar Erdoğan s-a văzut mai mult decât un lider al unui stat cum este Turcia. Deja Europa era prea mică iar Turcia nu trebuie să stea după ceea ce fac și zic cei din Bruxelles. Neootomanismul a devenit politică de stat, extinderea către zona controlată de fostul Imperiu Otoman a devenit clară prin deschiderea a peste 40 de consulate, ambasade și institute culturale. De atunci și până azi politica guvernului de la Ankara a oscilat între redresarea internă și ameliorarea relațiilor cu vecinii.
Doar că Erdoğan avea metode diferite în comparație cu Statele Unite sau Occidentul. Dorința de a juca un rol primordial în state ca Egipt, Libia, Siria, Tunisia nu a fost de ajuns. Consistența promisiunilor trebuia susținută și faptic. După eșecul implicării în Egipt, răbdarea diplomației sale și-a arătat carențele. Dorința de a interveni armat în Siria, Libia, ca membru NATO nu a fost bine văzută de către „frații săi” musulmani. Din acele momente deviza „zero probleme cu vecinii” s-a năruit iar colaborarea dintre statele din spațiul islamic a devenit mult mai dificilă. „Modelul Turciei” promovat de Ankara era privit cu dispreț de „frații” arabi iar Iranul nu putea concepe o zonă cu Turcia având rolul determinant.
PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan a lăsat în urma sa peste 40 000 de victime din 1984. După unele surse numărul morților s-ar apropia de 100 000. Dincolo de rolul de victimă jucat cu abilitate de politicienii turci, un fapt rămâne. Turcia lasă impresia că își păstrează și întreține inamicul. De atâția ani guvernele condamnă PKK-ul dar nu iau măsurile drastice de a nimici această mișcare. Chiar acum când scriu aceste rânduri un val de atentate sunt anunțate de media turcă: la Șirnak 1 polițist și 3 civili au fost omorâți, în a II-a explozie 3 polițiști și un cadru militar, în cartierul Sultanbeyli din Istanbul un ofițer de poliție a căzut victimă acelorași atentatori. Tot azi Consulatul Statelor Unite a fost ținta unui atac. Desigur aceste știri sunt anormale dar pentru cei care citesc media turcă ele apar des. Cum de este posibil ca într-un stat membru NATO, într-un stat putere regională, într-un stat cu tehnică militară de ultimă generație să se poată întâmpla atâtea atentate?
În plan intern, vinovatul de serviciu este Fethullah Gulen și mișcarea Hizmet. După înregistrările apărute în presă pe 17 decembrie 2013 în care mai mulți miniștrii cât și copii lor au fost arestați pentru luare de mită, trafic de influență și diferite sume cu bani găsite la persoane din anturajul actualului președinte, Fethullah Gulen a fost acuzat că i-a înscenat aceste fapte cu ajutorul CIA-ului. Au urmat mitinguri de amploare, promisiuni de închidere a acestei mișcări, turnee în multe state, chiar și în România cu dorința de a închide școlile aparținând acestei mișcări. De asemenea mulți ziariști au fost închiși pentru că și-au permis să critice regimul de la Ankara.
17 decembrie 2013 rămâne în istoria Turciei data de la care apogeul liderului turc scade. Ultimele alegeri au reflectat clar acest lucru. Nu numai că scăderea este semnificativă cât și faptul că partidul legal al kurzilor HDP a intrat pentru prima dată în Parlament.
Fuat Avni numele sub care apar știri din anturajul lui Erdoğan (identitatea nu-i este cunoscută – unii cred că este un grup opozant din servicii) scria pe Twitter la 15 mai ce avea să se întâmple luna aceasta:
- Erdoğan preferă să stea în umbră. În cazul în care va avea loc un conflict armat vinovat va fi Ahmet Davutoğlu.
- Erdoğan este neliniștit de grupul care se conturează în jurul lui Ahmet Davutoğlu și de ședințele care se fac. Are impresia că pierde controlul.
- Chiar dacă l-a însărcinat pe Ala cu pregătirea legii securității interne se pare că nici Ahmet Fidan nu mai este de încredere. Are încredere doar în membrii familiei.
- Legile fricii făcute de frică îi pregătesc sfârșitul. Ura îl va face să nu vadă clar.
Desigur aceste idei pot fi speculative. Cert este că Turcia s-a îndepărtat de traseul democratic iar Erdoğan se străduiește să redevină liderul popular de odinioară. Acuzat atât în presa europeană cât și de kurzi că susține Statul Islamic acesta răspunde, după ce la Suruc au murit într-un atentat cu bombă 30 de oameni, cu atacarea Statului Islamic cât și a kurzilor din zonă. Statele Unite au susținut Turcia, mai mult au trimis în ajutorul lor 6 avioane de luptă ce se află la Incirlik, baza NATO din Turcia.
Cu un guvern provizoriu, fără speranțe în privința conturării unei coaliții care să formeze unul nou, cu probabilitea din ce în ce mai mare de a se merge din nou la noi alegeri, fac din Turcia un stat vulnerabil. Iar actualului președinte îi oferă o nouă oportunitate.
Cu siguranță aceste atacuri ale Ankarei vor crea repercursiuni iar rebelii kurzi vor depune eforturi pentru a pregăti viitoare atentate. Întrebarea care se pune este dacă Ankara va duce un război până la nimicirea totală a adversarului sau doar unul temporar cum se întâmplă din 1984?