"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2019 / 18 iulie

De la lovitura de stat la rachetele S-400


Este Turcia, membru NATO amenințată din punct de vedere al securității? Există dubii ca în  cazul unei amenințări aliații din NATO nu și-ar respecta obligațiile? Sau este o decizie de schimbare a direcției diplomatice și militare a Turciei? Dincolo de motive, realitatea este evidentă. Pentru prima dată în istoria NATO, un stat membru a cumpărat armament din Rusia.

De ce?

Pentru că Federația Rusă este aliatul de încredere al Ankarei în acest moment. O astfel de apropiere a mai existat. Ignorate la Tratatele de Pace de la Paris, la 16 martie 1921 Rusia sovietică prin Lenin și Turcia lui Mustafa Kemal, semnează la Moscova un tratat de prietenie prin care este stabilită frontiera turco-sovietică din Transcaucazia. Cu aceste tratate încep practic relațiile (sub o nouă formulă) dintre cele două state. Neconsolidat, statul turc, prin conducătorii săi manifesta interes deosebit față de Uniunea Sovietică.  Fiind cel mai puternic vecin al său, Turcia a căutat soluții pentru a coopera benefic cu sovieticii. Pe parcursul perioadei interbelice a ”ascultat” de prietenul rus. Spre exemplu, Turcia nu a semnat Pactul Balcanic (1934) înainte de a avea permisiunea Moscovei.

viaprotothema.gr_

La trei ani de la evenimente, în Turcia și în toate ambasadele sale se sărbătorește Ziua Democrației și Unității Naționale. Ce pot înțelege oficialitățile care trec pragul ambasadelor turcești? Că ziua în care s-a tras cu tancurile, elicopterele și avioanele pe străzile din Turcia este ziua democrației? Că până atunci nu era democrație? Că președintele turc a instaurat democrația? Că ”democrația turcească” diferă de celelalte democrații? Sau că unitatea națională înseamnă răbdarea societății turce în preocuparea oficialilor de a rezolva problemele economice? Sau poate Unitatea Națională înseamnă ședința de peste trei ore a președintelui turc de ieri cu cei care coordonează mass-media, în pregătirea evenimentelor de azi?

Marea sărbătoare o sa ajungă și la cel mai îndepărtat turc, și în cel mai mic sat. Toți trebuie să afle faptele de vitejie ale președintelui turc care s-a luptat nu doar cu Gülen ci și cu Statele Unite și cu pasivitatea U.E si cu toți care îl doreau plecat. Ca punct de plecare, nimeni nu neagă lovitura de stat! Ori când toți gândesc unitar…cei care ar îndrăzni să o nege, ar fi considerați teroriști.

 Pe 14 iulie 2016 mă aflam la Istanbul, cum des obișnuiam să merg în Turcia. Cei obișnuiți cu locurile nu aveau cum să nu observe că la ambele maluri ale podului peste Bosfor denumit de atunci Podul Eroilor 15 iulie, erau așezate două vase militare. Așezat la o terasă de lângă un picior al podului (partea europeană) atât eu cât și cei cu care am discutat ne-am exprimat nedumerirea cu privire la aceste vase militare care stăteau acum într-o zonă turistică.

Aveam să înțeleg câteva ore mai târziu, când toate televiziunile de știri din lume anunțau ”revoluția” sau ”lovitura de stat” turcă. Ajuns în România, cu câteva ore înaintea izbucnirii evenimentelor, am regretat că destinul nu m-a pus în cadrul acestui important eveniment istoric.

Cum azi se împlinesc 3 ani de la acel ”15 iulie” mă voi referi la Turcia. Cum era și cum este această țară și care sunt previziunile în viitorul apropiat. Chiar dacă i-am cunoscut pe amândoi lideri de-a lungul timpului, voi încerca să nu-i aduc în discuție pe Recep Tayyip Erdoğan și Fethullah Gülen, de data aceasta, ci ne vom uita la consecințele și schimbările prin care a trecut Turcia.

Turcia este un stat care se află în grupul G20. Ankara este o putere regională. Ceea ce se întâmplă în Turcia nu poate să nu producă reverberații în regiunea din proximitatea sa.

Printre primele decizii luate după 15 iulie a fost adoptarea unui decret de adoptare a stării de urgență. Pe baza acestui decret statul a putut aresta fără probe orice persoană pe care o considera suspicioasă. Tot pe baza acestui decret a închis presa considerată critică cu partidul de guvernământ, AKP.

După ce aceste decrete au început să-și dovedească eficiența s-a trecut la schimbarea Constituției pentru a fi optimizată cu toate puterile în dreptul președintelui. Vechea Constituție limita mandatele de prim ministru la trei. Cum fostul președinte, actualul președinte se afla la al III-lea, doar nu era să se retragă ”după ce a acumulat atâta experiență”  cum declara.

Evident, referendumul a trecut sau a fost trecut, depinde din ce partea privim acest mare pas despre schimbările politice de primă importanță. După alegerea președintelui, după concentrarea tuturor prerogativelor în mâinile sale, putem spune că Turcia a intrat abrupt într-un sistem autoritar. Spre exemplu, există în constituție un articol cu privire la faptul că cei care aduc insulte președintelui, plătesc penal. Cum descrierea insultei este descrisă ambiguu, au existat cazuri în care cei care au postat anumite idei pe Twitter sau Facebook au fost chemați în judecată și condamnați. Sau, spre exemplu, în mărinimia Sa, președintele a iertat în anumite cazuri, jurnaliștii ”rătăciți” la un moment dat.

Concentrarea puterilor în mâinile unui singur om poate fi interpretată dual. O parte dintre alegători apreciază acest fapt prin celeritatea deciziilor și simplificarea procesului administrativ. Spre exemplu, într-o perioadă scurtă s-au construit în Turcia tunele pe sub Bosfor, cel mai mare aeroport din lume (încă în construcție) sau podul Körfez de aproape 3 km lungime sau spitale de o mărime impresionantă. Tot la proiecte se mai are în vedere construirea unui canal care să facă legătura între cele două mări, Marea Neagră și Marea Marmara.

De partea cealaltă, cei care consideră că democrația costă, că drepturile omului sunt mult mai importante în comparație cu orice construcție din lume. De cei care suferă că nu au dreptul la a se exprima, de a scrie despre licitațiile hotărâte de sus sau de cei care se simt captivi într-un stat care nu le dă dreptul la muncă sau cel de a părăsi țara.

Suspiciunile investitorilor au dus Turcia, în aproape 3 ani de la ”lovitura de stat”, în recesiune economică și creșterea impresionantă a șomajului coroborată cu ideologizarea învățământului.

Naționalismul turc foarte activ a devenit efervescent când din lipsa altor factori a fost folosit ca ideologie de guvernul turc pentru a liniști masele. Așa s-a ajuns la conflicte regionale precum intrarea în Siria a armatei turce pentru a lua statuia lui Suleyman Șah sau tensiuni cu Libia, Israelul, Grecia, Egipt, Cipru sau menținerea relațiilor înghețate cu Armenia și apropierea de Iran, un stat cu care Turcia a avut mai tot timpul relații complicate.

Din punct de vedere diplomatic, Turcia a devenit agresivă. Agresivitatea diplomatică poate fi demonstrată prin căutarea unor motive care să explice schimbările Turciei cu 180 grade. Tensiunile Ankarei cu U.E. sau Statele Unite, cu NATO erau necesare pentru a explica turcilor de rând de ce NATO nu mai este o Alianță care le oferă încredere și este necesar ca Turcia pentru a-și asigura securitatea este imperios necesar să cumpere rachete S-400 de la ruși.

De ce are nevoie Rusia de rachete S-400? De cine se simte amenințată? De ce a creat această breșă în sistemul NATO sunt întrebări fără răspuns ale Ankarei. Ideea președintelui cum că Turcia este o țară suverană și poate cumpăra orice de unde dorește coroborat cu ideea că sistemul ONU este învechit iar sistemul membrilor consiliului de securitate ar trebui schimbat pentru a recunoaște dreptul tuturor statelor la egalitate sunt idei ce prind în Turcia. Și nu numai!

La trei ani de la cea mai fierbinte vară a Turciei, statul sărbătorește democrația și unitatea poporului! Așa cum președintele turc declara că ”lovitura de stat i-a venit ca o mănușă” noi putem conchide că dacă nu era acest 15 iulie, Erdoğan ar fi fost istorie!

Cum un stat se poate analiza după factori precum libertatea presei sau indicii economici, putem spune că în cei trei ani de la acel 15 iulie, Turcia a coborât dramatic.

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT