Astăzi se împlinesc 94 de ani de la fondarea Republicii Turcia. Chiar dacă în această perioadă Turcia trece prin momente nefericite, statul turc este unul care a oferit stabilitate și a amortizat mult timp relațiile dintre lumea creștină şi cea musulmană. Cum azi este o zi de sărbătoare, am considerat oportun să detaliem o mică parte din procedeul prin care Mustafa Kemal a reuşit să desfiinţeze Imperiul Otoman şi să înfiinţeze Republica Turcia.
Succesul de la Tratatele de Pace de la Lausanne nu mai putea fi contestat. Mustafa Kemal aştepta să treacă la partea a doua a planului sau infinit mai greu de realizat decât episodul Lausanne și anume trecerea poporului turc din evul mediu în timpul modern și crearea unui Stat modern. Cu alte cuvinte trebuia proclamată Republica. Este interesant jocul politic intern dintre Rauf Bei, șeful cabinetului turc care și-a dat demisia cu scopul de a deveni un lider al opoziției. Pretextul demisiei a fost o neînțelegere între acesta și negociatorul de la Lausanne. Sugestiv este ultimul dialog dintre șeful guvernului și președintele Adunării Naționale, la prezentarea demisiei, Rauf Bei, încurajându-l: “Demisionând din președinția cabinetului, vă rog stăruitor să consolidați și să întăriți cea mai înaltă funcție în Stat”.
Răspunsul lui M. Kemal a fost prompt: “Vă dau cuvântul meu ca voi face ceea ce spuneți”[1]. Rauf Bei credea că Mustafa Kemal dorea să-și aroge funcția de Calif în schimb adversarul său se gândea la cum să proclame Republica și cum să obțină funcția de Președinte al Statului. În locul lui Rauf Bei l-a numit pe Fethi Bei, însă cum adversarii săi obținuseră locuri în Parlament au căutat să-și asigure influența la Camera si in guvern. Prin aceasta modalitate, Rauf Bei, absent a fost ales vicepreședinte al Adunării Naționale împotriva voinței lui Mustafa Kemal. Tot în acest sens, ministerul de interne a fost încredințat tot unei persoane din opoziție*. Abilitatea generalului a fost din nou hotărâtoare.
Acesta l-a îndemnat pe Fethi Bei să se retragă cu tot cabinetul în vederea unei modificări a legii pentru numirea miniștrilor motivând că numirea arbitrară de către Adunarea Națională primejduia unitatea guvernului și îi paraliza acțiunea. În acest sens i-a convins pe miniștrii să demisioneze, iar aceştia la rândul lor au promis că vor refuza o noua realegere din partea Adunării Naționale. După demisie, Adunarea Națională trebuia să realeagă un nou cabinet însă așa cum calculase generalul aceasta nu a fost în stare să formeze un nou guvern. S-a lovit de refuzul celor din cabinetul anterior printre care se aflau și cele mai de seama personalități din Ankara. Cum o a doua echipă la fel de bună nu exista, prin oamenii săi Mustafa Kemal a avut grija să sporească zăpăceala din cadrul Adunării Naționale. Momentul nu era ales întâmplător, deoarece adversarii săi cei mai importanți nu se aflau în Ankara. Majoritatea bănuiau intențiile liderului însă nu se așteptau ca acestea să se întâmple prea curând. În stilul propriu, Mustafa Kemal și-a invitat prietenii cei mai apropiați la Çiankaya (sediul președenției) la masa. Printre invitați erau Ismet Paşa, Fethi Bei, Kiasım Pașa (viitor președinte al Adunării Naționale), Kemalledin Sami Pașa (viitor ambasador la Berlin) și alți câțiva deputați. Mesajul a fost scurt: “Mâine proclamăm Republica”[2]. Apoi s-a trecut la efectuarea unui plan în acest scop. După ce fiecare și-a primit rolul, Mustafa Kemal împreună cu Ismet Paşa au rămas să discute proiectul de lege necesar.
Dimineața de 29 octombrie a început cu o ședință a Partidului Popular în lipsa lui Mustafa Kemal. Fethi Bei, al doilea șef al partidului a propus o noua listă ministerială alcătuită în așa fel încât să fie respinsă. Conform celor stabilite cu o seara înainte discuția a continuat intenționat într-o anumită direcție și s-a lansat ideea că numai Șeful ar putea să înlăture dificultățile. Kemalledin Sami Pașa a propus ca Mustafa Kemal, ca președinte al partidului să fie însărcinat pentru a rezolva criza. Așteptând la Çankaya chemarea liderilor partidului acesta și-a făcut intrarea în scenă. Odată ce a apărut a cerut o oră de răgaz pentru a reflecta în privința noului cabinet. În jurul orei două acesta a declarat scurt: “Răul de care suferim stă în sistem. V-ați convins desigur cu toții că nu se poate forma un cabinet dacă toată lumea poate să participe la alegere. Prin urmare, sistemul trebuie modificat”[3].
În continuarea celor declarate a scos proiectul de lege elaborat în ajun, i-a dat citire și l-a supus la vot. Dintr-o criză provocată de el acum se prezenta cu o modificare fundamentală a Constituției: forma Statului este Republica, în fruntea ei se afla Președintele Statului, ales de Adunarea Națională pe timp de patru ani (realegerea e admisibilă). Președintele Republicii alege primul ministru care își alege cabinetul, iar acesta trebuie validat de Adunarea Națională. Stratagema surprinderii reușise. După câteva discuții pe marginea acestora pentru a păstra aparența unor dezbateri libere proiectul a fost adoptat de partid. După încheierea ședinței de partid s-a deschis aceea a Adunării Naționale. În jurul orei 18:00 legea a fost trimisă în mod reglementar unei comisii pentru deliberare. Această comisie a adăugat o singură frază: “Religia statului turc este Islamul” așa cum era stipulat și în Constituția din 1876. Fraza a fost ștearsă din Constituția din 1928.
Revenind la ziua de 29 octombrie 1923, proiectul Constituției a fost supus Adunării în ședință plenară. S-a citit de trei ori iar la 20:30 legea a fost votata urmată la un sfert de oră mai târziu de alegerea în funcția de Președinte al Statului a lui Mustafa Kemal. Rezultatul a fost anunțat imediat telegrafic în toată țara iar la miezul nopții 101 de bubuituri de tun au vestit pretutindeni introducerea Republicii ca formă de guvernare[4].
Transformarea statului în Republică condus de un Președinte a adus în discuție și noțiunea Califatului. Pentru turcul simplu Califul rămânea Șeful real al Statului mai ales că cel care deținea funcția de Calif era moștenitorul legal al tronului. Atenția președintelui era firesc îndreptată către aceasta chestiune deoarece un post istoric plin de însemnătate reprezenta o primejdie constantă pentru un stat democratic.
Pe de alta parte, Califul rămânea suprema speranță pentru cei care nu erau de acord cu Republica și cu autoritatea crescândă a lui Mustafa Kemal. Principalii adversari ai lui Mustafa Kemal, Rauf Bei, Adnan Bei, Refet Pașa, Kiasim Karabekir, Fuad Pașa au susținut fățiș Constantinopolul în lupta supremă cu Ankara. De altfel s-au grăbit să-l viziteze pe Calif și să-l informeze de devotamentul lor. Presa din Constantinopol i-a susținut și a început să demareze o campanie împotriva Republicii. Apelul lui Ağa Khan* citat de presa din Constantinopol, către Ismet Pașa devenit președintele consiliului de miniștrii explica necesitatea păstrării Califatului. Situația era oarecum în dezechilibru dacă îi analizam pe cei doi conducători de grupuri. Mustafa Kemal era interesat direct în destabilizarea și desființarea a tot ceea ce ținea de monarhie, Sultanat și Califat în timp ce Abdul Medjid, Califul, un prinț simpatic, cu o cultură deosebită, manierat cu înclinații pentru pictură era mai mult interesat de cărți și de artă decât de putere si domnie. Mai mult, ultimul Sultan, Vahideddin îi fusese ostil din cauza admirației pentru rebelii din Ankara[5]. Din aceasta cauza Mustafa Kemal își vedea limitate posibilitățile în ceea ce îl privește; nu i se putea reproșa că ar fi întreprins ceva contra Republicii.
În fapt, prințul Calif a fost o victima a situației sale, a incompatibilității dintre titlu și funcția sa și noua orânduire a statului. Generalul și-a dat seama că era imperios necesar să întreprindă ceva pentru înlăturarea sa deoarece curentul monarhisto-religios tindea să devina unul amenințător. Acest curent era explicabil prin faptul ca prințul Calif și funcția deținută avea un caracter supranațional. Conform teologiei islamice: “mantia Profetului nu are voie să o poarte decât acela care poate să apere poporul Profetului în toate părțile lumii”.[6] Evident, în această perioada Califul nu se găsea în posibilitatea de a-i ocroti pe toți musulmanii însă musulmanii din întreaga lume se simțeau datori de a-și ocroti Califul. Aceasta situație se afla în contradicție cu aspirațiile Turciei noi care se declara acum Stat național și care în acele momente renunțase la toate teritoriile cu populație neturcă și nu mai avea pretenția de a fi considerată puterea conducătoare a Islamului. În acest sens, Mustafa Kemal afirma: “Poporul Turciei noi nu mai are niciun motiv sa se gândească la altceva decât la existența și la prosperitatea ei. Ea nu mai are nimic de oferit celorlalți”[7].
În aparenta, desființare a Califatului a fost motivată prin lipsa de fonduri. Scrisoarea Califului către guvern în care cerea un spor al fondurilor și condamna totodată ignorarea cu care îl trata cabinetul ia oferit un prilej lui Mustafa Kemal de a-i transmite un mesaj edificator: “strălucirea venerabilă pe care străvechiul Califat o mai avea in ochii credincioșilor îl lasă cu totul rece. Cererea ca guvernul și organele oficiale să întrețină legături cu Califatul constituie o încălcare flagrantă a independenței Republicii. Funcția de Calif nu are niciun rost și nicio rațiune de a fi atât din punct de vedere material cât și politic. Obligații pe care i le impun funcția nu exista. Pentru întreținerea Califului trebuie să ajungă o subvenție mai mica decât cea a Președintelui Republicii. Fast și pompa sunt deplasate. Aparatul administrativ trebuie revizuit. Faptul că are <prim șambelani> și <prim secretari> întreține în închipuirea Califului iluzia puterii”[8].
În stilul propriu, Mustafa Kemal după răspunsul dat Califului în ianuarie 1924 a așteptat ca vacanța Adunării Naționale să se termine. În discursul său de deschidere al Parlamentului a acuzat în termeni foarte duri reprezentanții clerului.
Mai mult,
s-a folosit de ocazie pentru a proceda la o secularizare radicala a Statului și la completa sa despărțire de Biserică. Practic, în câteva zile s-a înfăptuit ceea ce în Europa durase sute de ani. Legile elaborate de Mustafa Kemal au fost discutate la 2 martie în cadrul partidului iar la 3 martie supuse Adunării Naționale și adoptate în cadrul unei ședințe maraton la 6:30 dimineața după dezbateri care au ținut mai mult de o noapte. Esența legii era: “Califatul se desființează. Tuturor membrilor masculini si feminini ai Casei Imperiale (inclusiv Califul) le este interzisa pentru totdeauna șederea in Turcia. Ei trebuie să părăsească teritoriul Republicii în termen de zece zile.
Toate funcțiile publice ale clerului se desființează, averea Bisericii se confiscă de Stat. Toate școlile conduse până acum de preoți, trec sub administrația ministerului instrucțiunii publice”[9]. Cei afectați de lege s-au conformat și au părăsit țara. La 4 martie Abdul Medjid a părăsit Constantinopolul. În câteva zile, cu Orient Expresul în jur de treizeci de prinți se îndreptau către Europa pentru a întări rândurile împăraților și regilor care trăiesc în exil.
[1] D.v. Micusch Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Craiova, Editura Scrisul Românesc. p. 294
* Conform legii in vigoare, pentru a-i restrânge puterile președintelui Adunării Naționale, miniștrii erau aleși direct de către Adunarea Națională.
[2] Ibidem, p. 296
[3] Ibidem, p. 297
[4] Idem
* Șeful spiritual al Indienilor musulmani
[5] Ibidem, p. 298
[6] Ibidem, p. 299
[7] Idem
[8] op.cit. pp. 299-300
[9] Idem