La 27 noiembrie 2015 istoricul Ioan Scurtu a împlinit 75 de ani. Cu această ocazie, colegii i-au pregătit un volum omagial cu titlul O viață în slujba istoriei. Ioan Scurtu la 75 de ani. Volumul a apărut la Editura Ștefadina, și are 640 pagini. Despre profesorul Scurtu am scris următoarele:
La 75 de ani de la nașterea profesorului Ioan Scurtu, considerăm că se impune apariția unui volum omagial prin care pasionații de istorie să citească câteva pagini despre activitatea celui mai activ istoric contemporan. Atât ca om cât și ca profesor. Și pot afla de la cei care îl cunosc, cei care au putut colabora cu omul sau profesorul Ioan Scurtu de-a lungul vremii, impresii despre istoricul aniversat.
L-am cunoscut pe profesorul Scurtu în 2002, în primul semestru din anul doi. Pasionat de istoria contemporană, aveam un un mic regret pentru că timp de un an de zile audiasem doar cursuri de istorie antică și medievală. Începusem să mă indoiesc de alegerea făcută. Așezat în ultima bancă, nu mi-am ridicat privirea la intrarea profesorului. După primele cuvinte eram captivat de modalitatea ortoepică cu care ne prezenta evenimentele cât și de plăcerea cu care preda. Parcă ar fi fost parte la eveniment. Cei care au avut șansa să-l aibă profesor cunosc acest talent.
Cursurile profesorului nu se cadrează în cele clasice. Este profesorul care nu folosește celebrele power point-uri, care predă un eveniment ca pe o poveste, care explică evenimentele și prin prisma personajelor istorice care fac obiectul lecției. Iar glumele epocii sunt și ele relatate. Detaliile sunt atuurile domniei sale. Așa am aflat și am putut înțelege perioada interbelică mult mai bine decât celelalte perioade audiate.
În urma cursurilor profesorului studenții rămân uimiți de câte pot afla într-un timp foarte scurt. Curiozitatea din timpul cursului, despre care acum, după ce pot spune că am ajuns să-l cunosc mai bine pe profesorul Scurtu, este sădită intenționat studentului. Pentru a-l determina să cerceteze, să caute. Eu pot spune că talentul său pedagogic este atât de mare încât cursurile domniei sale se rețin. Fără notițe, fără schițe. Pur și simplu studenții înțeleg.
Constatăm în această perioadă că învățământul trece prin clipe grele. Poate cele mai grele. Calitatea educației este atât de slabă încât cei cu reale calități pentru a deveni dascăli merg către alte domenii. Generația de astăzi nu are, nu este învățată să aibă un scop. Nu are modele. Desigur că fără o direcție nimeni nu poate găsi o destinație. Fără un model, fără susținere, fără coordonare scopul unui tânăr devine greu de atins.
Pe parcursul anului II, semestrul I profesorul Scurtu a devenit modelul meu iar scopul meu a fost acela de a deveni profesor. Devenisem hotărât. Găsisem un profesor, unul care venea cu drag la facultate, căruia îi plăcea să interacționeze cu studenții, caruia îi plăcea ceea ce face. Mi-am dat seama că nimic nu poate fi mai plăcut decât atunci când faci ceea ce-ți place. Din păcate acest entuziasm nu l-am mai regăsit la alți profesori. Pentru mine devenise etalonul cu care analizam profesorii. De ce unii dintre profesori citesc din notițile proprii sau din diferite cărți și nu țin un curs interactiv, de ce alții nu acceptă și întrebări sau alte opinii, etc.
Am mers la toate cursurile sale, atât la Academia de Poliție, cât și la Facultatea de Istorie a Universității Spiru Haret dar și cea a Universității București. Eram fascinat de modalitatea adresării și comunicării cu studenți. Cum poate vorbi atât de simplu, de direct și speram că, poate la un moment dat să pot să mă exprim și eu ca dumnealui. Nu mergeam la cursuri pentru a prelua informația, deja însușită, ci pentru a mă putea apropia de acest model pedagogic. Mi-am dat seama de seriozitatea cu care-și trata cursurile și dintr-un exemplu, poate nesemnificativ. Dacă era sunat în timpul cursului, era perioada când era Consilier Prezidențial, din grabă pentru a opri telefonul, îi scotea bateria.
De pe băncile facultății nu știam cine este Ioan Scurtu. Și culmea, eram pe vremea când Google nu era atât de prezent în viața noastră pentru a putea afla. Dar am mers la bibliotecă, la anticariat și am gasit multe dintre cărțile domniei sale. Treptat am observat autoritatea domniei sale în domeniu. O persoană care trăiește cu o pasiune atât de mare pentru istorie încât pot spune că s-a născut practic pentru a fi istoric. Dacă e să ne raportăm la activitatea științifică, profesorul Scurtu are zeci de cărți publicate. Și înainte de 1990.
A fost primul istoric care în perioada regimului comunist a reușit să publice o carte despre activitatea altui partid politic, respectiv Partidul Național Țărănesc. Pot spune că nu l-am auzit niciodată la cursurile domniei sale să ne trimită către librărie pentru a-i cumpăra cărțile. Pentru mine ca student pot spune că dezbaterile de la Fundația Titulescu au fost de un real folos. Am aflat de participările domniei sale la diferite lansări de carte, unde mi-am văzut profesorul într-o altă postură. În primul rând apreciat de majoritatea istoricilor, politicienilor cât și diplomaților. Dacă existau istorici care aveau vreo dilemă, așteptau să-l consulte pe Scurtu. Cu ceea ce aflam la cursuri și cu dezbaterile de la Fundație, unde un alt istoric George Potra avea cel puțin două evenimente săptămânal, toate despre istoria contemporană, am reuşit să-mi cunosc foarte bine profesorii.
Preocupat pentru adevărul istoric, adept al studiului pe documente, pasionat pentru a cunoște și contextul istoric – profesorul Scurtu are un stil aparte. Multe dintre deprinderile sale mi le-am însușit, altele nu am reușit încă. Profesorul Scurtu nu are timp de pierdut. Este singura persoană care este preocupată de a fructifica timpul la maxim. Mi-a relatat programul domniei sale. Se trezește foarte de dimineață, 4:30 pentru ca de la 5:00 să stea cel puțin 3 ore la birou. Timp pe care îl folosește pentru a scrie. Apoi își planifică timpul pentru activități curente. Așa se pot explica zecile de cărți, volume, studii publicate.
Foarte puțini istorici se preocupă de domeniul activității proprii. Mulți tratează subiecte din diferite epoci istorice. Nu și profesorul Scurtu, toată activitatea sa științifică se regăsește în studiul perioadei moderne. Este imposibil astăzi, ca tinerii cercetători ai epocii respective să poată face o cercetare serioasă fără să folosească studiile domniei sale. Câți pot studia istoria monarhiei din România fără a cerceta cărțile profesorului, sau perioada interbelică?
Pasionat de secolul XX, am ales să mă specializez în studiul istoriei contemporane sub coordonarea profesorului Scurtu. Țin minte și astăzi însemnările domniei sale, atent la detalii, practic mi-a înroșit paginile lucrării de licență. Spre surprinderea mea, mărturisesc pentru prima dată, că din acele corecturi am învățat foarte multe. Cum trebuie scrisă o frază, cum trebuie așezate cuvintele, cum trebuie simplificate ideile.
La master l-am întâlnit din nou. Era singurul profesor care-și făcea cursurile cu adevărat. În caz că avea vreun eveniment programat, ne anunța cu suficient timp înainte că nu va veni în ziua respectivă. Tot dumnealui, deschis pentru a lucra cu studenții, ne-a anunțat că este Directorul Institutului Revoluției Române iar cei care dorim să lucrăm ca cercetători în cadrul noului institut ne așteaptă.
Am mers la sediul Institutului. M-a surprins din nou modestia sa prin faptul că mie, un masterand, mi-a prezentat ambele clădiri. Cu subsol cu tot, fiecare cameră, fiecare departament, ce atribuții are, după care m-a întrebat dacă îmi convine sediul noului birou unde aveam să stau. Aici am avut posibilitatea să cunosc istorici, cu bune și cu rele, tot aici am avut posibilitatea să interacționez cu revoluționarii, cei care făcuseră, așa cum bănuim, istoria. Noi trebuia să ne păstrăm pe linia noastră obiectivă. Tot aici, am luat contact cu modalitatea de lucru a profesorului. Timpul trebuia fructificat, ședințele cât mai scurte, ședințe săptămânale ale Consiliului Științific trebuiau tratate cu seriozitate cât și abilitatea domniei sale de a evita pe cât de mult discuțiile cu revoluționarii convinși de deținerea adevărului suprem.
Istoric printre istorici, profesorul, pedagogul, cercetătorul Ioan Scurtu rămâne un exemplu pentru colegii generației sale cât și pentru generațiile tinere din care fac și eu parte. Pe lângă cariera didactică de excepție, profesorul Scurtu a ocupat funcții importante – inspector general, expert în cadrul Ministerului Educației, directorul Arhivelor Naționale, directorul Institutului de Istorie Nicolae Iorga, Directorul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. De asemenea a ocupat funcţia de Copreşedinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, cu scopul restabilirii adevărului istoric şi recuperării tezaurului românesc. Eforturile acestei comisii şi parcursul acestora sunt detaliate într-un volum dedicat acestui eveniment.
Am avut privilegiul de a primii sfaturile domniei sale atât în cadrul școlii doctorale (2007 – 2010), cât și în cadrul Universității Spiru Haret, unde devenisem asistent. De asememea, am participat la diverse conferințe împreună. Am organizat diferite conferințe. Atât în țară cât și în afară.
Pentru mine Ioan Scurtu este profesorul, cercetătorul, istoricul complet. Ceea ce am remarcat la domnia sa este curiozitatea. Într-un carnet – agendă își notează diferite lucruri care i se par interesante. Curiozitatea de a afla, înțelege, știi și plăcerea cu care transmite sau povestește rezultatele cercetărilor sale sau întâmplările cu diferitele personalități întâlnite te fac să-ți dai seama că pasiunea pentru istorie este aparte.
Capitolul Mărturii și Considerații, pp 91-94.