Scriam la sfârșitul verii un articol cu titlul de mai sus. Ascultați monologul Stelei Popescu. Gândiți-vă că ne (vă) privește pe toți. Lipsa reacției ne-a adus aici.
Despre Educație spuneam:
România este țara în care Educația a devenit speranță. Speranța părinților căre își duc copii la școală iar ei acolo ar trebui să învețe! Să dobândească, să se dezvolte. Doar că șansa este providențială. Șansa unui dascăl dedicat, a unui om, a unui pedagog. Acești dascăli sunt astăzi din ce în ce mai puțini.
Și cu siguranță se vor împuțina atâta timp cât Bacalaureatul a devenit cel mai important examen din viața atâtor viitori absolvenți de studii denumite superioare. Astăzi majoritatea Universităților își deschid ușile pentru cei care au trecut examenul de Bacalaureat, indiferent de notă sau de chemarea pentru viitoarea profesie. Tot astăzi mulți dintre studenți aleg facultățile care sunt mai aproape de casele lor. Iar aceste facultăți sunt alese pentru o mare parte dintre ei ca și cum ai alege un produs de la Supermarket.
Sistemul nostru de educație nu răspunde necesităților practice actuale. Suntem țara cu Universități în aproape toate județele ceea ce duce la o diluare progresivă a sistemului. Universități care produc studenți, majoritatea rătăciți iar aceștia devin profesorul, judecătorul sau medicul de mâine. Progresul vine din cercetare, din concurență, din dezbateri! Câți dintre cei care devin absolvenți își găsesc un loc de muncă în domeniul respectiv.