Strâmtorile dispută geostrategică în echilibrul Marilor Puteri

Ataşez  mai jos studiul susţinut în cadrul primei conferinţe organizate de către Universitatea Europei de Sud Est Lumina, Mediterranean Model and the  Extended Region of the Black Sea în iunie 2012. Studiile susţinute au fost publicate sub forma titlului conferinţei partajate în categoriile: Political, Economical and Cultural Confluences. Volumul coordonat de către Sabin Drăgulin şi Florin Mitrea a apărut la Editura Ars Docendi 2013 în colaborare cu Universitatea Lumina şi Institutul Italian de Studii Filosofice din Napoli. Studiul  Studiul se găseşte pe pp. 21-31.

Situated in a zone with highly strategic interests, the Straits have represented in time an important asset for those who possessed them and a permanent object of the Great Powers’ desire to control them. The Turkish Republic has sought, as only natural, to consolidate her control of the Straits at the Lausanne Conference. As to the Straits, the treaty stipulates that: “its purpose is to ensure the opening and to grant the passage liberty through the Straits of all peoples’ commercial transactions”. Turkey and implicitly the USSR, as main forces at the Black Sea, alongside with the neighbouring states, agree to assign the elaboration of the final statute of the Black Sea and the Straits to a subsequent conference composed of the delegates of the neighbouring states, “excluding the possibility that the ensuing decisions jeopardize Turkey’s absolute sovereignty and security”.

 

Cuvinte cheie: Straits, Lausanne, Black Sea, Montreux,

Date despre autori: Am absolvit Facultatea de Istorie Bucureşti, 2005, studiile de masterat în cadrul programului Istoria Contemporană a României în secolul XX, 2007 şi am obţinut titlul de doctor în istorie, 2011, cu teza România şi Turcia, actori importanţi în sistemul de relaţii balcanice 1918-1940 în cadrul aceleiaşi Facultăţi. Preocupările mele s-au axat pe cercetarea spaţiului balcanic, pe relaţiile României cu Turcia, pe cercetarea cauzelor şi efectelor trecerii de la Imperiu la Republică a turcilor cât şi pe rolul avut de Mustafa Kemal Ataturk în reconfigurarea acestui spaţiu.  Pe lângă activitatea didactică, lector univ. dr. la Universitatea Europei de Sud Est Lumina, sunt secretar general al Asociaţiei de prietenie româno-turcă şi  directorul Centrului pentru Studii Sud Est Europene si Orientale din cadrul Universităţii Lumina.

 

Scurt istoric

Spaţiul cuprins între Gibraltar şi Dardanele a fost controlat de la Constantinopol vreme îndelungată. Imperiul Otoman a dominat lumea arabă cât şi spaţiul balcanic mai mult de o jumătate de mileniu. Larga autonomie care au acordat-o statelor din aria sa de influenţă a făcut ca acceptarea suzeranităţii de către acestea să explice această îndelungată perioadă. După unii analişti decăderea Imperiului se poate găsi în administraţia defectuoasă din ultima sa perioadă şi anume faptul că nu a căutat să facă faţă noilor metode de strategie şi tehnică militară. Mai mult, în loc să se axeze pe promovarea unor pârghii care să sporească nivelul economic asupra cetăţenilor săi a căutat să se extindă spre occident. Campaniile susţinute cu eforturi îndelungi atât economic cât şi ca forţă militară se pot explica în decăderea treptată a acestui imperiu odată tricontinental. Din punct de vedere geostrategic zona sa de influenţă interesa totodată atât Imperiul Ţarist cât şi puterile occidentale ca Marea Britanie şi Franţa.

Desfiinţarea Imperiului Otoman a fost consfiinţită prin Tratatul de la Sevres[1], din 10 august 1920. Totodată, zonele care intrau în componenţa Imperiului au fost reîmpărţite. Astfel, Grecia a primit zona Mării Egee şi Tracia de est, englezii şi francezii şi-au împărţit Irakul, Arabia şi Siria. Italienii şi francezii au intrat în posesia Anatoliei de sud şi sud-est. Punctul cel mai important, dorit de puterile europene, Strâmtorile, au intrat sub controlul acestora.

În Balcani, statele din sudul Dunării s-au înțeles și au încheiat o alianță războinică împotriva otomanilor. Scopul era acela de a izgoni Turcia din Europa. La stăruințele lui Venizelos, Liga Balcanică, a susținut declarația principelui Muntenegrului care a declarat război Sultanului și Califului, fiind urmat de regii Serbiei, Bulgariei și Greciei[2]. Marile Puteri analizau atent acest conflict însă declarau la unison că nu vor permite o schimbare a statu-quolui indiferent de consecințe. Șansa turcilor a fost că în tabăra adversă nu se afla nici un geniu militar, ci numai o coaliție de dominatori care se bănuiau reciproc și își invidiau succesele unul altuia. Mai mult, când grecii și sârbii și-au asigurat prada, au lăsat pe bulgari să sângereze singuri în fața liniilor de la Ciatalgea. Marile Puteri, după ce au văzut în ce direcție se îndreaptau lucrurile au intervenit funcție de interesele proprii. Rusia și-a amintit că ține de datoria sa morală de a face pace în regiune pe considerentul că decât un stat balcanic, mai bine Turcia să fie cea care deține Strâmtorile. Cabinetele europene au mijlocit un armistițiu, iar sub protectoratul Londrei au început negocierile. La Londra, statele participante cereau Turciei cedarea tuturor teritoriilor balcanice în afara unui colțișor la Nord de capitală, precum și insulele din fața Dardanelelor. În Europa, Turcia nu mai deținea decât Constantinopolul și Strâmtorile. Cum la Constantinopol, pierderea Adrianopolului era de neînchipuit, iar Divanul a hotărât să accepte cerințele de la Londra, la 23 ianuarie a avut loc răsturnarea guvernului printr-o lovitură de stat. Istoricii turci susțin că guvernul trebuia răsturnat după ce răspunsul definitiv ar fi fost expediat la Londra și astfel pacea ar fi fost încheiată formal. În acest mod, s-a putut arunca asupra adversarilor politici vina înfrângerii. Noului guvern ia revenit sarcina să anuleze decizia de a semna pacea și de a continua lupta.

Turcii au continuat războiul, obținând câteva victorii semnificative. Comunicarea nu era punctul forte al aliaților balcanici. Sârbii au fost dezamagiți că nu au primit ieșire la mare în dauna independenței Albaniei musulmane. Grecia se considera nemulțumită în favoarea Bulgariei. În iulie 1913, la numai câteva luni după pacea de la Londra, în Balcani a izbucnit din nou lupta. Serbia și Grecia au atacat Bulgaria; România și-a trimis trupele contra Sofiei. În acest conflict între creștini, turcii, fără a ține cont de Marile Puteri, au zdrobit rezistența slabă a bulgarilor, iar la 23 iulie 1913, aniversarea revoluției june turce, au recâștigat Adrianopolul. Prin pacea de la București turcii au rămas cu Adrianopolul, grecii au primit partea cea mai mare din Macedonia în dauna bulgarilor, iar sârbii au rămas și de această dată fără acces la mare[3]. Hotarele stabilite la București în 1913 nu au fost respectate mult timp.

Turcii, cât și o parte a puterilor interesate în zonă nu priveau cu ochi buni transformarea statului într-un „nou Egipt”. Partea naționalistă a reușit să atragă atenția asupra semnificației protectoratului englez și fiindcă Statele Unite se erijaseră în sprijinirea popoarelor până la autodeterminare, ideea a surâs turcilor. Dacă nu se putea evita Protectoratul, atunci era preferabil cel al SUA, care nu erau la fel de interesate în zonă ca puterile europene. Ideea protectoratului american a fost luată în calcul și la Paris. Conform principiului enunțat de W. Wilson, armenii doreau același lucru ca și turcii: stat independent. Cum SUA păreau să fie de acord cu constituirea statului armean, iar guvernul Damad Ferid era gata să se resemneze în schimbul rămânerii cu Constantinopolul și Strâmtorile. Deoarece o înțelegere între cele două popoare era ceva imposibil, o nouă mișcare turcă a luat naștere în Răsărit.

Puţin înainte, Marea Britanie şi Franţa încheiaseră un nou acord asupra împărţirii mandatelor în Orient. Conform acestui acord, Franţa şi-a atribuit Siria arabă şi Cilicia turcă. Marea Britanie primea tot restul Arabiei cu tot cu regiunile petrolifere din zona Mossul. În concordanţă cu acordul, englezii s-au retras din Cilicia, făcând schimb cu francezii. Londra renunţase la pretenţiile asupra Turciei mai puţin Strâmtorile şi Constantinopolul. Şi-a retras şi trupele de ocupaţie din Anatolia mai puţin ofiţerii de control pentru supravegherea căii ferate. Francezii, din lipsă de trupe s-au folosit de armenii izgoniţi. O greşeală a francezilor care a reaprins iritarea turcă, liniştită în perioada engleză. Mustafa Kemal printr-o proclamaţie a criticat dur puterile Aliate iar apoi a trecut la fapte. A intrat în Cilicia şi a atacat trupele franceze cu ajutorul localnicilor[4]. Dintr-o luptă de bande se transformase într-un război. Ştirea a produs stupoare la Paris. Când în sfârşit Aliaţii se înţeleseseră, un general le-a stricat planurile. Cazul acestui general trebuia rezolvat.

În timp ce jocurile pentru Cameră se aşezau, de la Paris Aliaţii au comunicat guvernului turc, pe cale oficială că Strâmtorile şi Constantinopolul trebuiau să rămână sub controlul Sultanului. Din partea europenilor era mai mult o soluţie de impas decât un act binevoitor deoarece niciuna dintre puteri nu era de acord ca o altă putere să dispună de poziţia dominantă.

Cum au perceput turcii această notă oficială? Parlamentul a considerat faptul un succes al politicii naţionale. S-a grăbit să-l destituie pe ministrul de război Djemal Paşa la cererea Înalţilor Comisari, dar au amânat şi destituirea marelui vizir Ali Riza Paşa. Abil, Mustafa Kemal s-a folosit de oamenii săi de la Cameră pentru a dezvălui un conflict deschis cu scopul de a muta reprezentanţa naţională în interiorul ţării. Înarmările şi pregătirile de război continuau într-un ritm sporit, eforturile fiind sprijinite şi de autorităţile militare din Constantinopol. Se cunoaşte cazul transportului unui depozit întreg de arme din peninsula Gallipoli în Asia Minoră pentru echiparea armatei Wrangel, trimisă a lupta contra bolşevicilor. Acest transport nu a fost oprit cu toate că a trecut pe sub ochii Înalţilor Reprezentanţi.[5]

Considerându-se câştigători, Aliaţii nu au luat în calcul răzvrătirile din sud-estul îndepărtat al Turciei. Bandele din jurul Smirnei îşi continuau războiul de gherilă, francezii pierdeau sat după sat, ulterior oraşul Maras a fost câştigat, iar în cele din urmă francezii s-au văzut nevoiţi să renunţe şi la Şanliurfa. Cilicia a redevenit din nou liberă. Din cercetări reiese că turcii le-au făgăduit retragerea liberă însă pe drum au fost atacaţi, masacraţi sau luaţi prizonieri. Fără speranţă la început în ce priveşte rezistenţa naţională, cei din Constantinopol, Parlamentul au prins curaj. L-au forţat să abdice pe marele vizir Ali Riza şi l-au pus în locul său pe Salih Paşa fostul ministru al marinei. Naţionaliştii începuseră să-şi consolideze speranţele.

Desfiinţarea Sultanatului. Momentul Lausanne – Punct de plecare al statului turc

După încheierea armistiţiului au urmat negocieri de pace. Aliaţii au trimis invitaţii la conferinţa de la Lausanne[6]. În ce priveşte Turcia, Aliaţii au invitat atât reprezentanţii Ankarei cât şi reprezentanţi ai guvernului Sultanului. Nu este clar ce a urmărit Marea Britanie cu această dublă invitaţie însă Mustafa Kemal a profitat din plin de această ocazie. La urma urmei trebuia clarificată situaţia raporturilor dintre Ankara şi Constantinopol. Această decizie, lăsată intenţionat în suspensie de către Mustafa Kemal, ajunsese într-un moment în care trebuia să ia o hotărâre. Toţi reprezentanţii Adunării Naţionale erau de acord că raporturile dintre cele două oraşe trebuie clarificate însă nu vedeau o soluţie. A se gândi la desfiinţarea Sultanatului era ceva inimaginabil. După modele ştiute s-a lansat ipoteza de retragere a guvernului din Constantinopol, încorporarea Sultanatului în noua Constituţie sub forma unei monarhii constituţionale; Sultanul ca element de stabilitate şi şef reprezentativ, Mustafa Kemal ca prim ministru pe viaţă (formă adoptată în Italia de Mussolini). Şeful statului turc nu era de acord cu soluţia constituţională pe motiv că ar fi închis definitiv calea spre Republică. La fel cum a procedat până acum, generalul Kemal a lăsat deputaţii să discute între ei, să se întărâte contra Sultanului şi miniştrilor lui catalogaţi “unelte docile ale străinilor şi trădători ai poporului”, apoi a pus câţiva partizani să introducă o moţiune denumită: “Suveranitatea a trecut de acum în toată întinderea ei asupra Naţiunii; în consecinţă, Sultanatul se desfiiţează, însă Califatul se menţine”[7]. Se urmărea prin această decizie împărţirea puterilor care erau doar teoretice. Musulmanul nu cunoştea deosebirea dintre Şeful spiritual şi temporar. Pentru ei, Sultanul şi Califul erau două forme ale aceleeaşi puteri, un fel de dualitate inseparabilă. Califul nu avea funcţii religioase, era un domnitor lumesc ca şi Sultanul. Planul lui Mustafa Kemal era de a-i lăsa casei imperiale a Osmanilor demnitatea Califatului care crea aparenţa unui şef monarhic dar cu toate posibilităţile deschise pe viitor. Pusă în faţa propunerii, Adunarea Naţională nu a ştiut cum să procedeze. După dezbateri aprinse, Mustafa Kemal a luat cuvântul: “Suveranitatea nu se transmite, ci se cucereşte. Mai înainte a cucerit-o Casa Osman; azi a cucerit-o Naţiunea. Este vorba numai de a recunoaşte un fapt existent. Dacă comisia şi Adunarea Naţională l-ar recunoaşte, ar face, după părerea mea, un lucru cât se poate de oportun. În caz contrar, realitatea tot se va impune în forma dorită. Dar atunci se prea poate, domnilor ca să se taie câteva capete”[8]. Limbajul folosit era asemăntor cu cel al revoluţiei franceze. Proiectul de lege a creat multe nemulţumiri, dar a fost rapid introdus pe ordinea de zi. În plin vacarm în care nimeni nu mai stătea în bănci, toţi protestau şi se arătau indignaţi, preşedintele a decretat: “adoptat în unanimitate”.După o domnie de şapte sute de ani s-a pus capăt prin această “ceremonie” dinastiei Osman. În urma acestei decizii, Tewfik Paşa, ultimul mare vizir, mareşalul Izzet Paşa şi ceilalţi miniştrii s-au retras. Sultanul Waheddedin agăţat de tronul său nu concepea să abdice aşa cum era sfătuit însă după decizia Adunării Naţionale care hotărâse să-l trimită în faţa unui tribunal cu acuzaţia de înaltă trădare a cerut protecţie englezilor. În dimineaţa de 17 noiembrie, ultimul Sultan împreună cu fiul său s-a urcat pe vasul britanic “Malaya” şi a fugit. După o scurtă şedere în Malta şi după refuzul regelui Huseyin din Mecca de a-l primi, a locuit la San Remo unde a decedat în vila sa câţiva ani mai târziu. Funcţia de Calif, a fost dată de către Adunarea Naţională, vărului sau Abdul Medjid. Generalul mai urcase o treaptă. Urma o alta la fel de importantă: Lausanne.

Din comisia trimisă la Lausanne făceau parte Ismet Pasa, Dr. Riza Nur (ministrul sănătăţii), Hasan Saka, fost ministru de finanţe, 21 de consilieri, 2 ofiţeri de presă, un secretar general, un traducător şi 8 secretari[9].

Înainte de a pleca la Lausanne, într-o şedinţă rapidă, guvernul a stabilit 14 puncte care trebuiesc stabilite în cadrul negocierilor:

1. Frontiera de Est, nici vorbă de patria armenilor, dacă se aduce vorba se întrerup discuțiile
2. Granița cu Irak – se vor cere provinciile Suleymanie, Kirkuk și Mosul. În cazul altor situații se vor cere clarificări de la guvern.
3. Granița cu Siria – se va încerca îndreptarea graniței și vor fi următoarele repere: Re`si Ibnihani, Harim, Muslimie, Meskene, pe linia Eufratului, Derizor, deșert și sudul provinciei Mosul.
4. Insulele: în funcție de situație, insulele apropiate vor fi cerute – dacă nu se poate va fi întrabată Ankara.
5. Tracia (zona cu grecii) – se va încerca obținerea graniței din 1914.
6. Pentru Tracia de vest se va cere plebiscit.
7. Peninsula Galiopoli și Strâmtorile – nu vor fi acceptate forțe militare străine, dacă din această cauză vor fi întrerupte discuțiile, Ankara va fi informată.
8. Capitulațiile –  nu vor fi acceptate, dacă trebuie întrerupte convorbirile se va face.
9. Minoritățile – principiul schimbului.
10. Datoriile otomane – vor fi împărțite între țările din fostul Imperiu. Va fi anulată administrația străină asupra finanțelor otomane.
11. Nu se pune problema limitării forțelor armate și navale.
12. Instituțiile străine vor respecta legislația Turciei.
13. Pentru țările înființate după destrămarea Imperiului este valabil principiul plebiscitului.
14. Comunitatea musulmană și drepturile fundațiilor pioase: vor fi valabile vechile înțelegeri[10].

Dintre acestea, la două dintre puncte, problema armeană și capitulațiile aveau mandat să întrerupă discuțiile. Pentru turci erau necesare convorbirile cu Ankara și pe parcursul negocierilor. Mustafa Pașa dorea stabilirea unor granițe care puteau fi (apărabile) protejate în caz de atac. Cu toate că erau cifrate, englezii recepționau majoritatea informațiilor însă din cauza sistemului birocratic londonez informațiile ajungeau târziu la lordul Curzon[11].

Un alt fel de negociere

Ministrul turc de externe a plecat cu trenul la Lausanne. Din Bulgaria a călătorit împreună cu Aleksandar Stamboliyski, depsre care mărturisește: ”am văzut un prim ministru înfricoșat când vorbea cu mine se uita în stânga și-n dreapta să nu ne vadă sau audă nimeni”. Ajuns la Lausanne, Inonu îi mărturisea oficialului bulgar: “toată propaganda împotriva Turciei s-a făcut din Elveția”. Iritat de atmosfera nu foarte prietenoasă deoarece nu găsise pe nimeni acolo, afirma: „și-au bătut joc de noi pentru că ne-au chemat cu o săptămână mai devreme”[12]. În timpul acesta de o săptămână, ministrul de externe turc detaliază în memoriile sale – a acceptat invitația francezilor și împreună cu ambasadorul turc la Paris s-au deplasat în capitala Franței unde s-au întâlnit cu primul ministru Raymond Poincaré. Din punctul de vedere al lui Ismet Inonu nu mai existau divergențe semnificative între ei și francezi: “terminasem războiul cu francezii, am delimitat frontiera cu Siria și am discutat probleme de comerț, cumpărasem automobile de la ei în timpul războiului. L-am întrebat dacă o să fie pace, la care mi-a răspuns categoric că da. Poincare mi-a răspuns: condițiile de pace sunt favorabile, toată lumea dorește și este hotărâtă să facă pace”. Dorind să afle cât mai mult din planurile franceze, Ismet Pașa a declarat franc: „trebuie să plecați din Istanbul și Strâmtori, este o problemă serioasă pentru noi”. Oficialul francez în fața acestei cereri a răspuns simplu: da. Neavând ce pierde, turcii au fost hotărâți să rămână categorici în privința teritoriului lor și să nu accepte nicio putere străină în țară: “după ce se semnează tratatul de pace am convenit că forțele Aliate și administrația din Istanbul să elibereze orașul. Am explicat că nu vom accepta pe nimeni, nici o comisie, nici o forță în cel mai mic colț al țării, nu acceptăm nici o amenințare militară.” Tot din memoriile sale aflăm că Poincare i-a mărturisit că francezii nu mai au în vedere planuri de ocupație asupra Turciei[13].

Douăprezece state s-au adunat la Lausanne pentru a discuta despre problemele Orientului. E drept, pe foarte puțini îi interesau direct problemele Turciei, cât primordial era interesul particular în ceea ce privește Strâmtorile. O parte dintre puteri erau interesate să existe o Turciei independentă deoarece în acest fel scădeau puterile maritime ale Marii Britanii. O reușită a turcilor era ca la Lausanne lumea asista la o pace care nu se dicta ci se negocia. Puterile învingătoare, cum erau denumite în Europa, în orient nu se mai puteau numi astfel, nu doriseră sub nici o formă negocieri la Lausanne.

Lucrările Conferinței au fost deschise la 20 noiembrie 1922 în prezența lui Poincare și a lui Mussolini. A doua zi, după plecarea liderilor, lordul Curzon a fost cel care a condus lucrările Conferinței în calitate de președinte. Ideea de la care a plecat ministrul de Externe britanic era că tratatul de la Sevres trebuia să stea la baza negocierilor. La aceste principii enunțate de ministrul englez, Ismet Inonu, general dar și ministrul de externe turc, șeful delegației turce nu a dat nicio importanță intențiilor engleze; mai mult, a pus o condiție și anume negocieri pe picior de egalitate sau deloc[14]. Este de la sine înțeles câtă uimire și stupoare a provocat declarația turcilor, însă europenii nu puteau trânti ușa în nas reprezentanților Ankarei în primele zile. Turcii știau exact ce vroiau, puterile aliate mai puțin. Se poate afirma că acesta era singurul avantaj pe care-l avea Ismet Pașa. Prietenii săi ruși, Cicerin și Worowski (ultimul, victima unui atentat în timpul conferinței) prin atitudinea gălăgioasă, conform memoriilor sale, mai mult îl încurcau decât îl ajutau. Relațiile speciale dintre Ankara și Moscova au ieșit în evidență și la Lausanne când primul delegat sovietic, Gheorghi Cicerin a propus la 4 decembrie 1922: „interzicerea sau mai bine zis, închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război atât în timp de pace, cât și în timp de război, afară de vasele de război turce; deplina suveranitate și independență a Turciei în Strâmtori cu dreptul de a fortifica și arma coastele, de a poseda o flotă de război, mine, aviație militară și orice alte mijloace ale tehnicii moderne de război”[15]. Dacă punctul de vedere sovietic ar fi prins contur, siguranța celorlalte state suverane, în special a României ar fi fost periclitată deoarece închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război în timp de pace și război tindea la transformarea Mării Negre într-un lac rusesc.

Marea Britanie își asigurase o poziție bună. Franța observând aceasta începuse să se căiască de prietenia arătată turcilor și încerca să se întoarcă în brațele aliatului britanic. În acest sens, Poincaré a proclamat frontul unit al aliaților care pentru turci semnifica renegarea acordului de la Ankara. Însă de asta dată unirea invocată de francezi era adevărată. Franța cedase pasul Marii Britanii, mai ales că acțiunea de la Ruhr era la ușă. În Turcia, Mustafa Kemal încetase marșul asupra Constantinopolului declarându-se gata să negocieze pacea, încrezându-se în sprijinul Franței. Din păcate pentru turci, acest sprijin a căzut grație diplomației abile a Angliei. Între aceste coordonate, conferința s-a transformat într-un duel între lordul Curzon și Ismet Pașa, dus pe parcursul a câtorva luni. La atitudinea omologului englez, Ismet Pașa[16] auzea numai ceea ce vroia să audă (declarase că are un handicap și nu aude cu o ureche), trăgea de timp și nu ceda o iotă. Vizibil enervat, ministrul de externe englez afirma: “turcul acesta se tocmește ca la un târg de covoare”[17]. În fond nici Londra nu a cedat din pozițiile care i se păreau importante. Oalele sparte din Lausanne le-a plătit Franța.

O problemă de care turcii vroiau să scape era lichidarea moștenirii rămase de la Imperiul Otoman. Trebuiau reglate socoteli de secole, mormane de hârtii pe care nimeni nu le mai recunoștea. Între acestea se regăseau capitulațiile, situația privilegiată pe care Sultanii de odinioară o acordaseră supușilor neturci. Străinii împreună cu instituțiile și întreprinderile lor comerciale nu erau supuși jurisdicției Turciei, nu plăteau impozite și se bucurau, afară de aceasta, de privilegii economice mari încât comerțul autohtonilor nu putea concura cu aceștia. Tot la acest capitol mai era și problema “Dette publique” (administrația internațională a datoriilor publice contractate de vechii Sultani), Banca Otomană, Regia Tutunurilor alături de alte concesiuni și ipoteci la care în mare parte era interesat capitalul francez. Ankara a ripostat pe motiv că aceste capitulații însemnau o restricție însemnată a drepturilor sale de suveranitate incompatibilă cu independența ce o revendica, cerând înlăturarea lor imediată. Lordul Curzon, în calitate de președinte al Conferinței nu s-a lăsat emoționat și a motivat că Turcia nu avea o jurisdicție modernă, nu avea drept comercial, nu avea nici alte coduri. Delegatul turc a cerut timp în care a promis că în curând le va avea. Mai mult, a dat exemplul Japoniei care a scăpat de capitulații după o perioadă de tranziție de 20 de ani. În concluzia acestui subiect, generalul turc a conchis că Turcia preferă să lupte mai departe decât să admită restrângerea drepturilor fundamentale ale Națiunii[18]. După trei luni fără niciun rezultat, lord Curzon a încercat un ultim atu și a procedat ca și cumpărătorul de la bazar. A declarat că nu poate da mai mult și a plecat supărat din prăvălia conferinței. În gară, supărat, a așteptat ca omologul său turc să vină după el și să accepte. Cum acesta nu a venit, diplomatul englez a trebuit să plece fără niciun rezultat. Conferința a fost întreruptă la începutul lunii februarie 1923. Rămasă singură, delegația turcă a plecat și ea din Lausanne.

În țară lucrurile se precipitau. Atacul reușit contra monarhiei, înlăturarea Sultanatului și lăsarea Califatului fără vreo putere efectivă a alarmat cercuri largi din țară. Pe lângă opoziția din jurul lui Rauf Bei care credea într-o monarhie constituțională s-au adăugat toți cetățenii ce erau legați de Islam și de tradiția acestei religii. În spatele acestora se aflau imamii (preoții). Zvonurile acestora era că Mustafa Kemal, căsătorit între timp, avea intenția să devină Sultan-Calif iar în felul acesta să întemeieze o dinastie a Kemalizilor. Persia reprezenta un exemplu în jurul acestei idei. Constantinopolul, eliberat de presiunea ocupației a căutat prin reprezentanții săi, aristrocrația, nobilimea, să-și reia locul în capitala proprie. În opțiunea lor acolo se găseau mărturiile unui mare trecut, acolo se afla mantia Profetului, era reședința Califului. În contrapondere, Adunarea Națională declarase Ankara ca sediu al guvernului ceea ce semnifică primul pas spre capitala statului turc. S-au dus lupte între cele două tabere. În secret opoziția de la Ankara îi susținea pe cei din capitala istorică. Chiar și Rauf Bei, primul ministru îi susținea pe cei din opoziție însă poziția sa îl făcea să o facă în secret. Printre argumentele opoziției se aflau reproșurile adresate lui Ismet Pașa, indirect lui Mustafa Kemal. Acestea erau în legătură cu ruperea negocierilor de pace, perspectiva amenințătoare a continuării războiului, decepția de la Lausanne (așa cum o cataloga opoziția) au creat o nemulțumire vie și violentă în primăvara lui 1923 în Adunarea Națională. Opoziția nici nu putea spera la ceva mai bun. Rândurile partizanilor lui Mustafa Kemal se răriseră după înlăturarea Sultanului, politica sa de la Lausanne era catalogată ca un eșec de proporții. Mai mult, i se reproșa ca marșul asupra Constantinopolului fusese stopat de către el care promisese: “cu ajutor francez vom dobândi pacea. Am cuvântul ei”[19].

Cum situația conferinței de la Lausanne era în impas, în secret, Mustafa Kemal a căutat să se înțeleagă în secret cu Londra. Pentru turci, Marea Britanie nu mai era de temut (mai curând Rusia Sovietică) iar pentru englezi în cele din urmă se puteau împăca cu o Turcie naționalistă în Asia Minoră, detașată de Islam. Totuși prețul negocierilor secrete a fost aflat mai târziu. Turcia a trebuit să renunțe la Mossul.Cum atacurile se întețiseră în Adunarea Națională împotriva șefului dar și a colaboratorilor săi, Mustafa Kemal a luat în calcul dizolvarea acesteia. Era o măsură legală de care putea dispune șeful Adunării Naționale. În seara zilei de 1 aprilie 1923, Mustafa Kemal i-a convocat pe miniștrii și pe șefii de partide cu care a pregătit cele necesare. A doua zi a fost introdusă moțiunea: dizolvarea și alegeri noi. Moțiunea a fost votată la 2 aprilie. Astfel a luat sfârșit prima Adunare Națională a Turciei noi, întrunită în permanență de la 1920.

Dacă adversarii speraseră să se întărească prin alegeri aceștia au trăit o decepție. Mustafa Kemal își luase măsurile necesare, știa că parlamentarismul în Turcia era în general o plantă străină. Știa de asemenea că turcului în general îi este greu să se pronunțe cu da sau nu cu toate că are capul plin de idei. În condițiile date, generalul Kemal hotărăște să întemeieze un partid, Partidul Popular. A mizat pe discuția cu oamenii, astfel că demarat o campanie în care a cutreierat țara, făcea un fel de propagandă modernă, vorbea oamenilor de programul noului partid care conținea tot ceea ce făcuse dar nimic din ceea ce va face. Această propagandă modernă era cu totul nouă pentru anatolieni, obișnuiți până atunci ca în afară de strângerea birurilor cei din fruntea țării să nu se preocupe de ei. M. Kemal vorbea în formule generale despre suveranitatea exclusivă a poporului și despre evoluția în sens național. Motivația sa: “Eram de părere că nu ar fi oportun să furnizez ignoranților și reacționarilor mijlocul pentru a otrăvi națiunea întreagă, introducând aceste chestiuni (reformele) prea devreme în program. Căci eram absolut sigur că la timpul potrivit aceste probleme vor putea fi rezolvate și că în cele din urmă poporul avea să fie mulțumit de ceea ce s-a făcut”[20]. Trecerea sub tăcere a adevăratelor țeluri a avut și dezavantajele sale care a permis adversarilor să-și însușească programul Partidului Popular și să intre astfel în Parlament. La alegeri au obținut mandate numai candidații noului Partid Popular. Era o situație similară ca cea a junilor turci cu deosebirea esențială că în fruntea actualei organizații parlamentare nu se afla un comitet ca atunci, ci un singur conducător, Mustafa Kemal.

Între timp, la Lausanne s-au reluat lucrările conferinței la 9 aprilie 1923. În locul lordului Curzon a venit din partea Angliei, Sir Horace Rumbold, fost înalt comisar britanic la Constantinopol, semn că se schimbase ceva în politica engleză. Totuși, a durat mai mult de 3 luni până să se ajungă la semnarea tratatului. Rezistența majoră, de această dată era din partea Franței. Pentru Franța era evident că acțiunea de la Ruhr nu avea sorți de izbândă, speranțele în frontiera Rinului erau spulberate și ele, iar în plan economic devalorizarea mărcii germane produceau temeri întemeiate la Paris că s-ar putea să piardă și reparațiile de război. În acest sens, francezii sperau să recupereze cel puțin banii plasați în Turcia, să salveze ceea ce se mai putea salva din acele capitaluri însemnate.

O problemă mai puțin abordată, insula Adakale, aparţinând României – uitată de la Congresul de la Berlin din 1878 în opinia ministrului de externe turc a fost pusă pe tapet de un delegat turc care și-a amintit de ea. Cu toate că era greu de controlat, turcii au dorit să o aducă sub controlul lor. ”Mi-au fost făcute reproșuri de către delegația proprie că nu trebuie să ne împiedicăm de Adakale la Conferința de Pace pe motiv că în primă fază a Conferinței nu am pomenit de această insulă și nu este corect acum să fac revendicari ulterioare. Problema Adakale am enunțat-o în a II-a parte a Conferinței însă cei din echipa mea, Mustafa Resid Pașa, m-a sfătuit că nu e logic să vorbesc despre această problemă mai ales dacă nu am ridicat-o în prima parte”[21]. Cum din analiza noastră doar în documentele turce se regăsește acest punct de vedere se poate crede că „problema Adakale” a fost ridicată doar pentru a irita oponența turcă la Conferință. Departe de granițele revendicate de turci era imposibil ca această insulă să-i revină Turciei.

O altă problemă care a stârnit stupoare printre reprezentanții țărilor prezente la Lausanne a fost afirmația lui Inonu: „noi dorim să scoatem Patriarhia din Istanbul. Patriarhia a fost centrul tuturor acțiunilor întreprinse împotriva turcilor. Patriarhia a fost un obstacol în fața prieteniei dintre turci și greci. Subiectul a adus problema între turci și creștinism”[22]. Obiceiurile și tradiția de sute de ani reprezentate de Patriarhia care se găsea in fosta capitală a Imperiului nu era un obiect de negociere în opinia creștinilor. Mai mult, dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Constantinopol, reprezentanții Marilor Puteri ar fi fost priviți ca atentatori la unitatea creștinească.

Ministrul Ismet Pașa relatează subiectul în memorile sale: „Într-o dimineață a venit la mine dr. Rîza Nur și mi-a spus că s-a întâlnit cu Nicholson, secretarul lordului Curzon și au discutat îndelung. Nicholson: discuțiile legate de subiectul Patriarhiei ne lasă pe noi în fața creștinătății fără niciun comentariu, ne rănesc. Opinia publică engleză este ca un leu rănit. În continuu aceste presiuni vor face dureri. Acest animal (opinia publică) bătut, lovit, rănit, împuns într-un sfârșit se va trezi. Când se va trezi nu va mai vedea nimic și nu știm ce va face: De ce faceți așa?” Rîza Nur (omul de încredere al lui Ismet Pașa, membru al delegației turce la Lausanne) după ce a ascultat, a transferat problema la Ismet Inonu: „Asta e problema lui Ismet Pașa. Noi nu ne amestecăm”  La rândul său, după ce i-a fost relatată discuția, Inonu a afirmat că se simte ca și cum i-ar fi căzut camera în cap. În discuțiile din timpul Conferinței, când s-a discutat de situația armenilor și crearea unei comisii Rîza Nur a fost afectat și a dorit să se retragă. Evident, pentru europeni problema Patriarhiei era mult mai importantă decât situația armenilor. Iritat de afirmațiile delegatului său acesta încearcă să remedieze situația: “Ce-ai făcut? Toată lupta pe care am dat-o pentru Patriarhie a ajuns un zero. Tu ești reprezentantul meu aici! Înseamnă că problema Patriarhiei nu este reprezentantă de voi. Nu este politica guvernului, este o dorință personală a lui Ismet Pașa. De-aia se chinuie. Vorbele tale sunt precum o plângere, nu puteți să mă influențați deloc. Ce importanță mai are lupta negociatorului șef dacă nu are sprijin din partea guvernului, prietenilor și a opiniei publice. Ai făcut foarte rău. L-am trimis dupa Curzon care a acceptat să discutăm imediat. Când m-a vazut, m-a primit cu bucurie. Până să vorbim mi-a spus: mi-ai adus un cadou. Eu mirat, ce cadou, am venit să vorbesc cu tine! Azi e ziua mea de naștere, a replicat Curzon. Am vorbit despre problema Patriarhiei de la Istanbul”.

În opinia lordului Curzon, Patriarhia nu are nicio legătură cu treburile lumești. Nu se va amesteca în nicio problemă. De ce vrei să trimiți Patriarhia din Istanbul? Am venit la punctul final, nu există niciun ordin din partea guvernului, nici prietenii tăi nu știu, este numai dorința ta. De unde ai scos problema asta? Dimineața a vorbit secretarul meu și mi-a adus răspunsul ăsta.

–           Inonu: I-am spus că a fost înțeles greșit.

–           Curzon: Nu te mai chinui, nu se mai repară.

–           Inonu: După câteva zile am închis subiectul iar Patriarhia rămâne la noi[23].

Din analiza noastră reiese că Mustafa Kemal nu dorea să atenteze la independența Patriarhiei însă s-a folosit de importanța acesteia în negocierile de la Lausanne. Orgolios, Venizelos s-ar fi bucurat dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, oferindu-se să-i ofere  loc la muntele Athos.[24]

Acesta a fost nevoit să se mulțumească cu o indemnizație mică, dar a pierdut în același timp ceea ce era mai important pentru viitor și anume toată autoritatea culturală și economică de care se bucurase în Orientul apropiat[25]. În după amiza zilei de 24 iulie 1923 clopotele Catedralei din Lausanne au vestit lumii că se încheiaseră tratativele de pace. S-a pus astfel capăt unui armistițiu de cinci ani, o durată fără precedent în istorie. Protocolului final i s-au anexat optsprezece convenții speciale și șase documente, ceea ce exprima de la sine noțiunile stufoase ce trebuiseră reglate din moștenirea Imperiului Otoman. În ce privește Turcia, păstra în general frontierele ce și le cucerise cu armele așa cum erau revendicate și în pactul național. Mossulul, cu bogatele terenuri petrolifere, a rămas în suspensie. Marea Britanie și-a rezervat un acord direct cu Turcia în privința acestei chestiuni.

Strâmtorile, cel mai delicat punct pentru majoritatea participanților a fost și el rezolvat conform dorințelor britanice. Turcia a considerat să opteze pentru Marea Britanie fără a ține seama de aliatul rus. În acordul Moscova-Ankara se stabilise în mod expres ca problema Strâmtorilor să fie reglată numai printr-o conferință specială a statelor limitrofe. În fond aceasta era propunerea sovieticilor pe considerentul că doar țările riverane Mării Negre au dreptul să hotărască în privința Strâmtorilor. La Lausanne, Turciei i s-a atribuit cu mici restricții ca zonă neutralizată suveranitatea asupra Constantinopolului și regiunii costiere în schimb turcii au lăsat trecerea liberă pentru vasele de comerț dar și de război ( cu anumite specificații). Firesc, această orientare spre Occident a Turciei în problema Strâmtorilor a avut ca urmare o răcire a relațiilor cu Moscova. Cu toate acestea, rușii nu renunțaseră la scopul lor în ceea ce privește Strâmtorile. Astfel, Cicerin, odată ce a avut prilejul a intervenit pentru a reînnoda firele cu Ankara. Prilejul a fost oferit de problema Mossul. La 17 septembrie 1925 s-a semnat un pact de amiciție și neutralitate ruso-turc. Turcia a avut câștig de cauză și în cazul capitulațiilor[26]. Acestea alături de concesiunile încheiate de Imperiul Otoman au fost desființate în tratatul de la Lausanne fără perioada de tranziție. Despre limitarea forțelor armatei turce, prevazută în Tratatul de la Sevres nu s-a mai pus problema. O altă problemă enunțată înainte de Lausanne, minoritățile creștine nu au mai jucat vreun rol. În problema greco-turcă s-a făcut un schimb de populație prin care 2 milioane de oameni și-au părăsit domiciliul. În concluzie, Lausanne a devenit actul eliberator al Turciei noi, prevăzut cu pecetile a douăsprezece puteri. Istoricii au observat că pentru prima dată Europa modernă suferise o înfrângere în Asia. Expansiunea Occidentului spre Orient a fost oprită în pragul continentului asiatic.

Convenţia asupra Strâmtorilor, discutată şi adoptată  în paralel cu tratatul de pace cu Turcia de la Lausanne[27], a vizat libertatea completă de navigaţie pentru toate vasele comerciale prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele; se avea în vedere aplicarea unor limite în ceea ce priveşte tonajul asupra vaselor militare neriverane. Demilitarizarea malurilor era completată cu instituirea unei Comisii Internaţionale a Strâmtorilor.[28]

Turcia nu a fost de acord cu aceste propuneri, considerând Comisia ca neconformă cu prerogativele suveranităţii sale. Totodată aprecia că drepturile suverane ale statului turc erau lezate prin cererea de a demilitariza  malurile Strâmtorilor, care au fost garantate de Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia.

La Conferinţa de la Lausanne, Turcia a fost reprezentată de către Ismet Pașa. Oficialul turc a propus: acordarea de garanţii contra unui atac neprovocat, produs fie pe mare, fie pe uscat, securitatea Srâmtorilor, a Constantinopolului şi a Mării Marmara, limitarea forţelor navale care ar fi intrat în Marea Neagră pentru a nu reprezenta un pericol în zona dintre Bosfor şi Dardanele pe de o parte şi Marea Neagră pe de altă parte, libertatea neîngrădită de navigaţie pentru navele comerciale pe timp de pace şi de război, acestea ar fi trebuit supuse controlului. În ceea ce priveşte latura militară a reglementarilor, delegatul turc considera decizia de nefortificare a Strâmtorilor că priva Turcia de apărare în cazul unui atac inopinat. În opinia guvernului turc, zona demilitarizată era mult prea extinsă, de aceea susţinea necesitatea de a menţine arsenale la Constantinopol şi în Strâmtori, asigurarea deplasărilor de trupe de pe ţărmul european pe ţărmul asiatic şi invers, acordarea unui minimum de mijloace de apărare pentru peninsula Galipoli şi recunoaşterea suveranităţii Turciei asupra insulelor Imbros, Tenedos, Samotrake, iar insulei Lemnos să i se cunoască autonomia.[29]

Statele învingătoare din primul război mondial au încercat să limiteze influenţa rusească asupra Strâmtorilor şi Mării Negre, însă nu şi-au atins în totalitate scopul. De cealaltă parte, Turcia şi Rusia s-au susţinut reciproc în “problema Lausanne”[30].

În ceea ce priveşte delegaţia României, când a plecat la Lausanne, avea trei scopuri şi anume stabilirea unei păci trainice în Orient, să obţină între Turcia şi Bulgaria o zonă demilitarizată şi stabilirea unui regim al Strâmtorilor, care să asigure pe cât posibil libertatea lor. Prin acestea se urmărea o dezvoltare a intereselor politice şi economice ale României în zonă.[31]

În cadrul lucrărilor care au dat forma finală a Tratatului de la Lausanne, s-a ţinut cont de principiul naţionalităţilor. Turcia păstra în Europa toate ţinuturile până la Mariţa cu Adrianopol şi cu Karagatciul, Grecia rămâne stăpână în Tracia Occidentală, renunţă la Smirna şi la orice dominaţie în Asia Mică.

O altă decizie care s-a luat a fost crearea unei zone demilitarizate între Turcia şi Bulgaria. Această zonă s-a întins şi asupra graniţei dintre Grecia şi Turcia, astfel încât de la Marea Neagră până la Marea Egee, Turcia este despărţită de vecinii ei print-o regiune supusă unui regim de demobilizare.[32]

Referitor la Strâmtori, s-a hotărât ca acestea să fie libere atât în timp de pace cât şi în timp de război. Din expunerea lui I.G. Duca reiese că la Lausanne s-au găsit faţă în faţă două concepţii: pe de o parte concepţia Rusiei Sovietice, care coincide cu aceea a Rusiei ţariste, închiderea Strâmtorilor şi a transformarea Mării Negre într-o mare închisă, şi concepţia intereselor generale, adică concepţia libertăţii Strâmtorilor, care să garanteze nu numai interesele comerciale ale tuturor ţărilor în timp de pace, dar chiar şi în timp de război să ofere posibilităţi riveranilor.

Cum era de aşteptat cea din urma variantă a avut câştig de cauză, deoarece prima concepţie scotea în evidenţă interesul unui singur stat, pe când cealaltă concepţie arată interesul comun al riveranilor. În cele din urma, după anumite ezitări Rusia Sovietică şi-a pus semnătura pe această convenţie.

Convenţia de la Lausanne, în forma ei de atunci, a fost privită cu satisfacţie în Turcia. Practic s-a încercat scoaterea Strâmtorilor de sub influenţa unei Puteri şi punerea lor sub controlul tuturor puterilor interesante. La Lausanne învingătorii de la 1918, au încercat să impună voinţa lor unei Turcii care la 1923 nu mai era învinsă, deoarece reuşise să devină şi ea învingătoare.

Pentru România, Convenţia, în forma ei finală a devenit benefică, deoarece punctul său de vedere a fost adoptat, iar interesul de a avea calea deschisă prin strâmtori a fost aprobat

După îndelungi tatonări, la 24 iulie 1923 s-a semnat Convenţia Strâmtorilor. Aceasta prevedea:

1. Libertate deplină de navigaţie pentru toate navele comerciale şi de război, sub orice pavilion, cu orice încărcătură, în timp de pace; condiţiile rămâneau aceleaşi în timp de război dacă Turcia rămânea neutră.

2. În timp de război, dacă Turcia era beligerantă, ea nu avea dreptul să oprească trecerea prin Strâmtori a navelor statelor neutre.

3. Navele de război puteau trece liber prin Strâmtori, atât ziua, cât şi noaptea, indiferent de pavilion, dar nici o Putere nu avea voie să trimită în Marea Neagră nave de război care să depăşească, în ceea ce priveşte capacitatea, flota celei mai puternice ţări riverane.

4. Submarinele traversau Strâmtorile plutind la suprafaţă.

5. Navele de război nu aveau dreptul de staţionare în Strâmtori.

6. Demilitarizarea Strâmtorilor şi constituirea Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor – formată din reprezentanţi ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Bulgariei, României, Greciei, Iugoslaviei şi Rusiei sovietice – care supraveghea îndeplinirea prevederilor Convenţiei. Această comisie se afla sub controlul Societăţii Naţiunilor.[33]

Eşecul planurilor de dezarmare iniţiate după primul război mondial, incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a opri statele revizioniste să acapareze teritorii, de a organiza un sistem de securitate colectivă, sunt factori care au dus la rediscutarea Conferinţei de la Lausanne, deoarece ce se stabilise în iulie 1923 nu mai corespundea nici pentru Turcia nici pentru ţările riverane. La dezbaterile privind chestiunea Strâmtorilor, au apărut două puncte de vedere, cel al Turciei, care coincidea cu cel al Uniunii Sovietice şi cel susţinut de Marea Britanie. Turcia dorea militarizarea Strâmtorilor pentru a avea garanţia securităţii proprii, în schimb ce Uniunea Sovietică urmărea să facă din Marea Neagră un lac rusesc prin restrângerea sau anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor. De cealaltă parte, Marea Britanie interesată de protejarea liniilor sale de comunicaţie maritimă a dorit să păstreze o formă oarecare de control internaţional prin menţinerea Strâmtorilor.

În final s-a adoptat punctul de vedere al Turciei căreia i s-a recunoscut dreptul de a reînarma zonele ce fuseseră demilitarizate la Lausanne.  În fond, era o necesitate cât şi un fapt firesc.