Se poate afirma că, din seria izvoarelor externe ale istoriei poporului român, documentele şi cronicile turco-osmane au rămas, până în prezent, cel mai puţin valorificate, faţă de numărul lor impresionant de mare în raport cu relaţiile dintre Imperiu şi români. Fie că vorbim de Ţările Române, Moldova sau Transilvania, influenţa otomană asupra spaţiului românesc a fost covârşitoare.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Otoman cedează Imperiului Ţarist teritoriul dintre Prut si Nistru. La 22 noiembrie 1806 izbucnea război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române.
Poarta acuza la 8 ianuarie 1807 Imperiul Ţarist că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene. În context mai larg, la începutul conflictului ruso-otoman, relaţiile franco-ruse la 1806 erau tensionate, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestora în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi.
La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov,iar la 2 octombrie ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor, la Slobozia. După conflict au început tratativele de pace, tratatul fiind semnat la Bucureşti, Hanul lui Manuc, în mai 1812.
Documentul, tradus pentru prima data de Mustafa A. Mehmet, publicat în Documente turceşti privind istoria României, vol III, Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1986, completat cu copia în osmanlă după tratatul original, publicată în Analele Academiei Oamenilor de Ştiinţă, este de o deosebită importanţă.
Acest document lămureşte acţiunile militare şi diplomatice ale celor două părţi. Din corespondenţele şi rapoartele amintite rezultă cu claritate cât de mult atârna viitorul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de fapt, soarta poporului român, pentru încheierea păcii între cele două imperii aflate atunci în război.
Din analiza documentului se observă importanţa pe care Poarta o acorda în perioada respectivă, raporturilor franco-ruse, pentru a-şi susţine interesele sale imediate faţă de cererile Imperiului Ţarist. Tocmai acest fapt a dus la o politică de tergiversare a convorbirilor de pace, pentru a determina Imperiul Ţarist să cedeze cât mai mult la masa tratativelor, prin ceea ce obţinuse pe calea armelor, atât în Orient, cât şi, mai ales, în Balcani, înşişi împuterniciţii ţarului aminteau din când în când delegaţilor otomani, în timpul convorbirilor, că Poarta proceda astfel având în vedere strâmtorarea Imperiului Ţarist în faţa lui Napoleon, care se pregătea să pornească o campanie împotriva ruşilor. Rezultatele acestei tactici otomane s-au concretizat în clauzele păcii de la Bucureşti (29 mai 1812), linia de frontieră stabilindu-se, în cele din urmă, pe Prut după ce fuseseră purtate discuţii îndelungate şi controversate despre hotarul pe Dunăre, apoi pe Milcov sau pe Siret.
Amintim că hotarul Moldovei fusese stabilit prin pacea de la Luck, (1711) un tratat de alianţă între Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei şi Petru cel Mare, prin care era garantată domnia ereditară a lui Dimitrie Cantemir, graniţa Moldovei pe Nistru şi dreptul de azil în Rusia, în caz de nevoie, pentru domn.
Cu toate că astfel de informaţii pot fi culese şi din alte izvoare, documentele turceşti, îşi păstrează importanţa lor, în primul rând, prin faptul că oglindesc raporturile româno-turceşti din interiorul lor, iar în ceea ce priveşte mersul tratativelor de pace ruso-turce, cele mai multe documente reprezintă procesele verbale ale diferitelor convorbiri, de la Giurgiu şi de la Bucureşti, cu toate propunerile şi contrapropunerile prezentate de o parte sau alta, până ce s-a ajuns la definitivarea articolelor tratatului de pace din 1812, aşa cum le cunoaştem astăzi.
Din lectura acestor documente se poate deduce că tratativele s-au desfăşurat în condiţii extrem de dificile, fiecare parte menţinându-se, pe cât se putea, pe poziţia sa, pentru a obţine cât mai multe avantaje politice, de moment sau de perspectivă. De aceea nu o dată ele au fost pe punctul de a fi întrerupte, pentru a se relua războiul. Cu toate acestea, de fiecare dată s-a găsit şi o cale de ieşire din impasul în care intrau convorbirile.
Cert este însă faptul că delegaţia otomană a căutat să exploateze cât mai mult încordarea raporturilor franco-ruse evitând, totodată sa se angajeze oficial într-o alianţă fie cu Rusia fie cu Franţa, cu toate insistenţele acestora care se străduiau să se folosească de factorul otoman pentru a-şi asigura dinainte succesul într-un eventual conflict militar. Aceste aspecte, de asemenea, pot fi desprinse din contextul tratatului semnat la Hanul lui Manuc.
Documentele cu privire la Pacea de la Bucureşti, se află în arhiva Republicii Turcia, Direcţia Arhivelor Otomane de pe lângă Consiliul de Miniştrii, cota A-DVNSNMH-d. Tot în arhivele de la Istanbul se păstrează si procesul verbal, substanţial, în număr de 52 de pagini, întocmit de unul dintre negociatorii otomani.