Desfiinţarea Imperiului Otoman a fost consfiinţită prin Tratatul de la Sevres[1], din 10 august 1920. Totodată, zonele care intrau în componenţa imperiului au fost reîmpărţite. Astfel, Grecia a primit zona Mării Egee şi Tracia de est, englezii şi francezii şi-au împărţit Irakul, Arabia şi Siria. Italienii şi francezii au intrat în posesia Anatoliei de sud şi sud-est. Punctul cel mai important, dorit de puterile europene, Strâmtorile, au intrat sub controlul acestora.
Trecerea de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată de istoricii europeni[2] a fost una dintre cele mai negre din istoria lor. Turcia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat în frunte cu Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost completate şi cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie. Pe lângă aceste conflicte fiecare ţară cu statut de Mare Putere şi-a manifestat interesul şi a căutat să aducă lucrurile într-o poziţie cât mai apropiată de interesul propriu. Datorită acestor cauze, în unele momente se putea vorbi de dispariţia Turciei. Intrarea sub protecţia puterilor europene din dorinţa acestora de a-şi împărţi anumite zone în ţară s-a dezvoltat o mişcare de rezistenţă în frunte cu M. Kemal.
Datorită acestor rupturi, s-a creat o stare de nemulţumire, concretizată printr-o puternică rezistenţă în fruntea căreia s-a evidenţiat Mustafa Kemal Ataturk. În urma conflictului dintre adepţii sultanatului care își doreau continuitatea cu prețul cedării unor teritorii și chiar cu pierderea exploatării Strâmtorilor convinși că în viitor Imperiu Otoman va reveni la gloria de odinioară şi cei ce erau pentru înlocuirea acestei forme de guvernământ în frunte cu Mustafa Kemal Ataturk care observaseră din timp faptul că forma sub care funcționa administrația otomană era falimentară atât prin ideile administrației cât și prin promovarea în posturi cheie a unora din anturajul sultanatului. Câştig de cauză au avut ultimii, care, treptat, au pus bazele Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923.
Trecerea de la o formă de guvernare la alta nu s-a dovedit uşoară. Tipologia desființării imperiilor după primul război mondial atât la cel țarist ca și la cel austro-ungar lucrurile stau diferit față de cel Otoman. Sărăcia în care ajunseseră rușii în contrast cu clasa privilegiată coroborat cu războiul de uzură în care intraseră au produs schimbări pe care în primă fază rușii nu le-au regretat. În ce privește monarhia austro-ungară, aceasta a fost forțată de împrejurări să revină în matca proprie.
Turcia, frământări interne
Problemele turcilor nu se încheiaseră. După pierderea Siriei, a căzut și Macedonia. Concomitent bulgarii au capitulat, regele Ferdinand fiind primul monarh din rândul aliaților care a trebuit să capituleze și să abdice. Aceste teritorii fiind câștigate de Aliați, drumul era liber către Constantinopol. Generalul francez Franchet d`Esperey, comandantul din Macedonia își regrupa forțele către noua țintă. Flota engleză din Marea Egee efectua pregătiri asemănătoare. Mustafa Kemal, care în acea perioadă încă lupta la Aleppo, convins că trebuie întreprins ceva pentru salvarea națiunii i-a telegrafiat Sultanului. Îi cerea acestuia să efectueze schimbări majore. Printre cerințe, numirea mareșalului Izzet Pașa ca mare vizir plus un număr de bărbați care credeau că sunt competenți cu cerințele posturilor iar pentru el, ministerul de război[3].
Dorințele sale, citite de Sultan au fost satisfăcute doar pe jumătate. Sultanul a efectuat schimbările sugerate însă fără a-l numi la ministerul de război, primise însă comanda grupului de armate din Siria de nord.
Vizirul Izzet Pașa, odată numit a demarat negocieri în vederea unui armistițiu. Turcii sperau că prin încheierea unei păci separate se va putea scăpa mai ieftin. Generalul englez, Townshend a fost trimis ca intermediar la amiralul Calthrope, ancorat în rada portului Mudros în apropierea Dardanelelor. Turcia trebuia să capituleze fără condiții. Armistițiul cu englezii, încheiat la bordul vasului Agamemnon s-a produs fără consultarea francezilor. În ziua semnării armistițiului, 30 octombrie 1918, francezii treceau Marita, lângă Adrianopol și în câteva zile puteau ajunge la Constantinopol. Francezii nu erau încântați că nu se aflaseră la bordul vasului unde se semnase armistițiul, iar englezii nu ar fi fost încântați ca francezii să ajungă la porțile Constantinopolului.
Condițiile capitulării[4] nu au fost grele, cum se așteptau chiar turcii. Flota a trebuit să fie predată, însă forțele de uscat au fost tratate cu blândețe. Omisiunea britanicilor, reprezentați de amiralul Calthrope, care era expert maritim, s-a grăbit să încheie armistițiul uitând de armata de uscat. În studiul său, contele Sforza, How we lost the war with Turkey, acuza Anglia de politică la două mâini dusă de această putere: „voia să-și rezerve libertatea de decizie pentru a putea la nevoie să se servească de Turcia ca de un factor încă nu cu totul eliminat împotriva pretențiilor incomode ale Aliaților.”[5]
Generalul turc, comandatul armatelor din Siria de Nord, a trebuit să revină la Consantinopol, ca urmare a Armistițiului, urmând ca turcii să evacueze teritoriile siriene. Grecii, în cartierul Pera, Istanbul își arborau drapele și portrete cu Venizelos[6], la rândul lor englezii și francezii intraseră în Constantinopol.
Turcii se vedeau neputincioși în fața celor care îi ocupaseră, creștinii reușiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. Grecii credeau că aliații au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos să conducă Grecia de la Constantinopol, armenii[7] încurajați de ideile președintelui american W. Wilson sperau la construirea vechii Armenii iar curzii aspirau la rândul lor la independență[8]. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?
Turcia trăia cel mai greu moment istoric al său. Războaiele continue de aproape opt ani decimaseră țara, foametea, mizeria se generalizaseră. Nu apărea nici un aliat, nicio urmă de ajutor, Austro-Ungaria se destrămase, Imperiul Țarist nu mai exista, Germania nici ea nu se afla într-o stare bună. Orașe ca Damasc, Ierusalim, Bagdad, Mossul nu mai făceau acum parte din marele Imperiu. Unitatea islamică dispăruse. Provinciile din sud doreau să se constituie într-un imperiu al tuturor arabilor. Coroborat cu aceste decizii politice, strategii militari au ocupat arterele vitale, liniile de cale ferată, ieșirile la mare[9]. O decizie greșită pentru reprezentanții Marilor Puteri a fost luată prin amânarea deznodământului asupra Turciei, considerând că lucrurile în ceea ce o privește pot aștepta; problema Puterilor Centrale fiind mai arzătoare.
În țară, supărarea Sultanului pe mareșalul Izzet Pașa pe motiv că nu îi arestate pe cei responsabili, în viziunea multora – Talaat, Enver și Djemal – ci chiar le înlesnise fuga pe vapoare germane în loc să îi judece și să-i execute, l-a făcut pe mareșal să-și dea demisia. Scopul Sultanului era de a-și recâștiga bunăvoința concetățenilor prin această decizie. Mai mult, executarea celor trei nu era logică, mai ales că niciun oficial din Europa nu mai punea problema vinovaților de război. Jocurile politice au rămas a fi jucate de cele două tabere, cea a Sultanului, care îl numise la conducerea marelui Vizirat pe Tewfik Pașa, fost ambasador la Londra, dar în vârstă de 80 de ani și cea din jurul lui Mustafa Kemal care spera să construiască un cabinet național, fără partide. Generalul a reușit să-l convingă pe mareșalul Izzet Pașa să accepte funcția de vizir într-un eventual cabinet[10]. Planul generalului se baza pe voturile parlamentarilor, care dacă nu-i dădeau votul de încredere lui Tewfik, urma să-i impună Sultanului voința poporului. Având prieteni printre parlamentari se putea spera în realizarea planului. Prietenul său, Fathi Bey a discutat și l-a încredințat că intenția sa va fi realizată. De teamă că în viitor generalul va profita de Camera, au votat pentru susținerea lui Tewfik. Rămas fără ajutorul Parlamentului, singura soluție rămasă era o discuție cu Sultanul. Sultanul a profitat de acest avantaj și l-a primit pe Mustafa Kemal în timpul ceremoniilor, dorind să apară în public alături de acesta cu scopul de a arăta lumii că generalul Kemal nu este împotriva Sultanatului. După festivități, audiența care a durat peste o oră, a trezit curiozități. În fond Sultanul dorea să-l câștige și să-și asigure tronul: „m-am convins că comandanții și ofițerii din armată au mare încredere în dmv. Îmi puteți da asigurarea că din partea armatei nu se întreprinde nimic împotriva mea?” Generalul a dat asigurări că nu se organizează nimic împotriva sa: „După câte știu, nu exista în momentul de față niciun motiv pentru comandanți și ofițeri de a se ridica împotriva Tronului. Pot chiar să declar cu siguranță că Majestatea Voastră nu are a se teme de nimic”. Totuși, neliniștit, Sultanul a stăruit: „Nu vorbesc numai de azi, ci și de mâine, și… de tot viitorul. Sunteți un comandant inteligent și înțelegător. Sunt convins că vă veți servi de influența dmv. pentru a vă lămuri camarazii”[11].
Discuțiile dintre cei doi au generat suspiciuni cu atât mai mult cu cât în aceeași zi o Iradea imperială a dispus dizolvarea Camerei. Decizia de dizolvare a fost pusă pe seama discuției dintre cei doi. Mai mult, Marele vizir Tewfik a fost înlăturat iar în locul său a fost numit Mare vizir, în martie 1919 Damad Ferid, cumnatul Sultanului. Odată cu marele vizir, a venit la putere Asociația Liberală de orientare clericalo-monarhistă. Deciziile noului vizir erau autoritare, a dispus arestarea fruntașilor unioniști cu scopul de „scăpa” de opoziție. Mai mult, unul din cei arestați a fost executat pe motiv că participase la masacrarea armenilor[12]. În timp ce turcii căutau să-și asigure bunăvoința „stăpânilor străini” din India, un memoriu a fost adresat guvernului britanic, în care se arăta că îndepărtarea Sultanului Calif din Constantinopol poate avea repercursiuni defavorabile și primejdioase în lumea islamică din India. Acest semnal de alarmă s-a dovedit binevenit deoarece după Rusia, Marea Britanie era țara cu populația cea mai mare de origine islamică. Dacă Marii Britanii i se oferea un Protectorat, cercurile oficiale din spațiul islamic considerau că Imperiul se va putea menține și eventual se putea evita și cedarea unor teritorii. Sultanul Calif, credea că numai cu ajutor englez își va putea menține tronul. Vizirul, Damad Ferid considera la rândul său că protecția Angliei era singura scăpare și răul cel mai mic cu putință. Cei uniți în jurul acestei idei au pus bazele „Ligii prietenilor Angliei” susținută de guvernul turc și sponsorizată de englezi. Șeful acestei Ligi a fost numit Said Mollah, ziarist și subsecretar de Stat.[13]
Însă turcii cât și o parte a puterilor interesate în zonă nu priveau cu ochi buni transformarea statului într-un „nou Egipt”. Partea naționalistă a reușit să atragă atenția asupra semnificației protectoratului englez și fiindcă Statele Unite se erijaseră în sprijinirea popoarelor până la autodeterminare, ideea a surâs turcilor. Dacă nu se putea evita Protectoratul, atunci era preferabil cel al SUA, care nu erau la fel de interesate în zonă ca puterile europene. Ideea protectoratului american a fost luată în calcul și la Paris. Cum națiunile implicate în zonă, conform principiului enunțat de W. Wilson, de autoderminare a statelor naționale și armenii doreau același lucru ca și turcii: stat independent. Cum SUA păreau să fie de acord cu constituirea statului armean, iar guvernul Damad Ferid era gata să se resemneze în schimbul rămânerii cu Constantinopolul și Strâmtorile. Cum o înțelegere între cele două popoare era ceva imposibil, o nouă mișcare turcă a luat naștere în Răsărit.
În tot acest timp, Mustafa Kemal, analiza, discuta, calcula și își etala ideile numai celor apropiați. Pentru viitorul șef de stat Protectoratul era sinonim cu mărturisirea turcilor că nu mai sunt în stare să trăiască prin propriile forțe. Mai mult, Imperiul era mort fără nicio speranță de revenire, ideea universală a Islamului devenise iluzie, iar Sultanul și Califul erau considerate umbre ale trecutului. În opinia generalului Kemal trecutul era iremediabil pierdut[14] iar agățarea de această iluzie era o cale de pieire. Concluzia în opinia viitorului lider era: „ puterile occidentale proclamaseră principiul naționalităților ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine: Turcia turcilor ca și America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor și pentru popor; și în această Turcie nouă ce și-o crea națiunea însăși, trebuia să-i revie ei suveranitatea deplină”[15]. În această Turcie Sultanul și Califul nu mai aveau loc.
În aceste vremuri grele, în opinia celor din jurul lui Mustafa Kemal izvorâse gândul că Turcia ar trebui să copieze modelul politic existent în statele reprezentate ca Mari Puteri. Însă a exprima această idee în public însemna sinucidere. Societatea turcă considera Sultanatul cu reprezentantul său Sultanul, care avea atât rol de conducător al statului cât și conducător religios, ca umbră a lui Allah pe pământ, ceea ce îl făcea intangibil în ochii populației. Societatea respecta funcția nu omul, ceea ce a rămas înrădăcinat până în zilele noastre. Cum un mahomedan nu putea concepe planul generalului, care acționa, fără a declara, în vederea realizarii unui stat laic, național, singurul care își dăduse seama era chiar Sultanul, care vedea ca mișcarea începută de acesta se îndrepta contra Dinastiei.
Generalul M. Kemal era conștient că realizarea Turciei independente însemna un conflict cu Marile Puteri sau în caz fericit numai cu una. Însă într-o țară istovită de atâtea conflicte, cum putea concepe poporul o luptă pe care în cele din urmă chiar și Germania fusese învinsă? Abil tactician, a prevăzut că nu numai Turcia este istovită, mai mult decât ea Marea Britanie și Franța erau mult mai obosite de război iar popoarele lor nu vor porni într-un nou război pur imperialist, chiar dacă guvernele lor ar fi cerut-o[16].
Planurile sale, nu au fost spuse nici colaboratorilor apropiați, însă susținea, cu fapte că la Constantinopol guvernul nu era liber să ia decizii independente iar Sultanul devenise prizonierul învingătorilor. Susținea acesta că centrul de gravitate al voinței naționale trebuie transferat în interiorul țării. Scopul era ca poporul să știe că apariția unei mișcări în Anatolia avea ca scop sprijinirea și salvarea Tronului, iar orice mișcare ostilă Antantei trebuia evitată. Generalul a reușit să evite ajutorul vreunei grupări, dorind ca mișcarea să pornească de la popor în totalitate.
Propunerile acestea păreau naturale. Ideea rezistenței izvorâtă în Anatolia care în cele din urmă putea să-l salveze pe Sultan era ceva ce se subînțelegea. Ofițerii prin firea lor nu pot privi fără a lua atitudine. Din acest motiv nu au analizat prea mult ideile expuse cu privire la consecințele acestei mișcări ci erau încântați că puteau fi activi, chiar de a interveni. Mai mult, pentru aplicarea planului său Mustafa Kemal a solicitat un post de comandant, care nu i s-a dat pe motiv că toate sunt ocupate.
Cu toate că nu-i plăcea noul guvern, Mustafa Kemal, a declarat într-un manifest țării în care afirma că, Comitetul executiv al naționaliștilor recunoaște guvernul Ali Riza și-l va sprijini prin toate mijloacele. Mai mult, a trimis Sultanului o scrisoare în care-i mulțumea în numele națiunii deoarece a binevoit a concedia cabinetul Damad Ferid. Sultanul a tăcut, nemulțumit deoarece expresia “în numele națiunii” era folosită exclusiv de către acesta, el fiind reprezentantul națiunii. Încă odată Sultanul-Calif, nu avea cum să riposteze.
În aparență lucrurile s-au linistit. Legăturile cu Constantinopolul au fost reluate, Comitetul din Sivas a promis că nu o sa se amestece în administrația internă. Generalii, care se împăcaseră greu cu starea de ilegalitate au răsuflat ușurați. Însă generalul nu renunța la planul său. Deși Comitetul Reprezentativ din Sivas recunoscuse noul guvern și i se subordona în aparență, aceștia nu s-au retras, au păstrat dominația în Anatolia, fiind un fel de Stat în Stat, un al doilea guvern. Scopul fiind întemeierea Republicii, președintele Comitetului Reprezentativ nu putea renunța la conducerea așa zisei mișcări populare. Astfel a căutat pretexte pentru amânarea dizolvarii acesteia. Motivația era că noul guvern trebuia să dovedească prin fapte că merită încrederea acordată. Scopul era însă obținerea unei majorități în alegerile pentru Cameră. Situația internă nu arăta semne de optimism. Domnia dublă în țară nu putea duce decât la fricțiuni, la neîntelegeri. Ordinele plecate din capitala țării nu erau executate, funcționarii guvernului nu puteau lua în primire directivele iar guvernul nu avea nicio putere asupra armatei. Fără a întreprinde și susține cauza naționalistă, cei din capitală au început să simpatizeze mișcarea naționalistă anatoliană. Îndârjirea împotriva străinilor a început să crească în intensitate. Samavolniciile, stângăciile și aroganța conducătorilor au contribuit din plin la această stare. Cum opinia publică favoriza reprezentanții Sivas-ului, guvernul central era nevoit să se înțeleagă cu ei. În acest sens, ministrul marinei, Salih Pașa, prieten al naționaliștilor a fost desemnat să discute cu ei în scopul formării unui program comun. Întrunirea a avut loc la Amassia, 18 octombrie 1919. Principiul suprem asumat de cele două grupări a fost intangibilitatea Sultanatului și Califatului. Succesul întrunirii a fost reprezentat de acceptarea guvernului de la Constantinopol de a adopta rezoluțiile de la Erzurum și Sivas care se declarau pentru independență deplină și rezistență împotriva oricărei cedări teritoriale.[17] Desființarea Comitetului Reprezentativ a rămas în suspensie, o decizie finală urmând să fie luată după întrunirea noii Camere. Decizia de a muta capitala statului în interiorul său a fost motivată de situatia în care se afla Constantinopolul, ocupat de Aliați. Împotrivirea tuturor, chiar și a colaboratorilor săi l-au făcut pe general sa renunțe momentan la această decizie.
Convins că independența statului nu se poate obține prin tocmeală, că cine s-a instalat în țară nu pleacă cu vorbe bune, Mustafa Kemal era probabil singurul care și-a dat seama că turcii nu pot deveni liberi decât printr-o victorie armată. Este de la sine înțeles că ar fi preferat altă cale, dacă era posibil. Mizând pe această idee a demarat procesul de constituire a unei noi armate pe baza celei vechi. În loc să demobilizeze armata, cum era stipulat în armistițiu, regimentele au fost completate, în loc de a concedia ofițeri au fost reactivați, cei concediați au fost rechemați în armată, armele au fost strânse, reparate și reîmpărțite. S-au constituit formațiuni de voluntari, care în loc să fie reduse din cauza războaielor prelungite s-au strâns aderenți peste așteptări. Surprinzător, aceste birouri de recrutare activau chiar sub ochii puterilor de ocupație.
În plan extern, înalții comisari au constatat că în Sivas răsărise o nouă forță, sau partid cum bănuiau. Cum aceștia deveniseră factorul decisiv în Turcia, când guvernul colabora cu ei, autoritățile de ocupație au căutat să demareze raporturi cu mișcarea naționalistă cu scopul ca în cazul în care mișcarea naționalistă sau șeful său va deveni un factor de decizie, Marile Puteri să își mențină scopurile sau să și le sporească. Deplasați la Sivas, au rămas profund impresionați de generalul turc, diferit în genere, după spusele acestora de modul de comportament oriental. Dispus la discuții, viitorul președinte al Turciei a conchis: “Puteți lua toată Arabia și Siria dar de Turcia să nu vă atingeți. Noi nu cerem decât ceea ce i se cuvine de drept fiecărui popor: un Stat liber înlăuntrul hotarelor noastre naționale, nimic mai mult, dar nici nimic mai puțin”[18]. Surprinși de tupeul acestuia pe considerentul că un învins nu putea vorbi așa, l-au catalogat comportament de vizionar. Treptat, învingătorii au observat că în capitala statului atmosfera era în schimbare iar la baza ei nu era un partid care vroia sa ajungă la putere ci o mișcare generală. Planul dibaci al generalului Mustafa Kemal a reusit, la 29 octombrie 1923 luand fiinta de jure statul turc. Desigur trecerea de la Imperiu la Republică a fost un proces complex care a continuat printr-o serie de reforme si după 29 octombrie.
[1] Sugestive în acest sens sunt lucrările lui Heny Kissinger Diplomația și a lui Jean Baptist Duroselle, Istoria relațiilor internaționale 1919 – 1947, vol.I, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, Viorica Moisuc cu Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea. Ed. Fundația România de Mâine, București, Ediția a III-a, 2007. Dintre autorii turci care au tratat această temă enumerăm: Mustafa Budak I. dunya savasi sonrasi yeni ulusrarsasi duzen kurma surecinde Osmanli Devletinin tavri: Paris baris konferansinda sunulan 23 haziran 1919 tarihli muhtira, Yayin Evi Bilim ve Sanat Vakfi, Istanbul, 1999 (Poziția statului otoman după primul război mondial în curentul de formare a noii ordini: Comunicatul prezentat pe 23 iulie 1919 la Paris), Taner Baytok, Ingiliz belgeleriyle Sevr`den Lozan`a: dunden bugune degisen ne var? Y.E. Dogan Kitap. Istanbul, 2007 (Ce s-a schimbat de ieri până azi, de la Sevres la Losanne – documente britanice), Fahri Belen 20 yuzyilda Osmanli Devleti, Remzi Kitap Evi, Istanbul, 1973 (Statul otoman în secolul al XX-lea); Osman Olcay Sevres Andlaşmasına doğru: çeşitli konferans ve toplantıların tutanakları ve bunlara ilişkin belgeler Y.E Ankara Üniversitesi Siyasal Bilgiler Fakültesi, Ankara, 1980 (Spre înțelegerea Sevres: documente diferite de la conferințe și întâlniri); Cahit Kayra Sevr dosyasi Y.E. Buke, Istanbul, 2004 (Dosarul Sevres); Esin Yurdasev, İstanbuldan Lozana İngilterenin Boğazlar Politikası 1915-1923, Türk Tarih Kurumu Yayınları, Ankara, 2007 (Politica Angliei asupra Strâmtorilor de la Istanbul la Lausanne 1915 – 1923)
[2] Dintre istoricii europeni care au tratat această temă amintim: Bernard Lewis The Emergence of Modern Turkey Oxford University, London 1968, Harry Howard The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966. Dintre istoricii turci enumerăm: Serif Mardin Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, Ankara, 1981 (Turcia și Ataturk în perioada republicană); Salahi R. Sonyel Türk Kurtuluş Savaşı ve Dış Politika Y.E. Turk Tarih Kurumu, Ankara, 1986 (Războiul de independență turc și politica externă) și Büyük Millet Meclisinin Açılışından Lozan Antlaşmasına Kadar, TTK, Ankara, 1986 (Marea Adunare Națională de la deschidere până la Tratatul de la Lausanne); Dogan Avcioglu Milli Kurtulus Tarihi, cilt 1 Y.E. Istanbul Matbaasi, Istanbul, 1974. (Istoria de eliberare națională)
[3] D.v. Mikusch Gazi Mustafa Kemal 1880 – 1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, f.a.d p. 146
[4] Nu s-a recurs la dezarmarea și dizolvarea imediată a armatelor și nici la predarea materialului de război, cum se obișnuiește. S-a afirmat că armata turcă trebuie demobilizată cât mai repede cu excepția trupelor necesare pentru paza frontierelor și menținerea ordinii în țară.
[5] Count Sforza How we lost the war with Turkey, The Contemporary Review, Noiembrie, 1927, London
[6] Avocat cretan, a reușit să-l răstoarne pe regele Constantin, cumnatul împăratului Germaniei și să angajeze țara într-o alianță cu Antanta.
[7] Pentru detalii vezi: Dr. Docent Azmi Suslu Ruslara Gore Ermenilerin Turklere Yaptiklari Mezalim, Baski Eve Turk Inkilap Tarihi Enstitusu, Ankara, 1987, (Dr. Docent Azmi Suslu Masacrele comise de către armeni împotriva turcilor conform rușilor, Editura Institutul de Istorie al Revoluției Turce, Ankara, 1987
[8] D.v.Mikusch.. p. 149
[9] Ibidem, p. 150
[10] Ibidem, p. 151
[11] D.v.Mikusch, op. cit. pp. 152-153
[12] Ibidem p. 154
[13] Ibidem, p. 156
[14] Metin Heper, Turkiye`de Devlet Gelenegi ( Viitorul statului Turc) Editura Dougbati, 2006, p. 109
[15] D.v. Mikusch…p.158
[16] Ibidem, p. 159
[17] Ibidem, p. 192
[18] Ibidem, p.194