Odată cu realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, sistemul electoral s-a schimbat, clasa politică fiind nevoită să se adapteze noilor prevederi cu privire la sistemul alegerilor electorale. Astfel politicienii erau nevoiţi să meargă la sate să-şi desfăşoare campania, în primul rând pentru a lua contact direct cu alegătorul, pentru a putea să-l influenţeze în decizia de a vota cu partidul său. Dacă la oraş marea majoritate era hotărâtă cu cine să voteze, la sate omul putea fi influenţat de persoana care venea pentru a-l sfătui şi în funcţie de promisiunile care mai de care în care se întreceau cei care candidau.
După acordarea votului universal, numărul alegătorilor a ajuns la câteva milioane; un candidat era ales de 50 000 de cetăţeni, în marea lor majoritate ţărani, deoarece formau aproximativ 80 % din totalul populaţiei României, care trăiau în mediul rural.[1]
În aceste condiţii, lupta electorală şi-a mutat centrul de greutate de la oraşe la sate; de aceea cel care dorea să obţină un loc în Parlament era nevoit să facă lungi şi obositoare turnee electorale, să viziteze trei-patru sate pe zi, să ţină chiar şi 10-15 discursuri pentru a capta bunavoinţa cetăţenilor şi a le obţine voturile.
Partidul aflat la putere (cel care organiza alegerile), nu se putea baza numai pe aparatul de stat, ci trebuia să desfăşoare o campanie electorală cât mai intensă şi plină de promisiuni.
În cei 22 ani ai perioadei interbelice s-au succedat la conducerea României nu mai puţin de 33 de guverne, ceea ce înseamnă o medie de opt luni.
În această perioadă doar două guverne (liberale), s-au menţinut timp de patru ani fiecare, fapt care arată că frecvenţa schimbărilor a fost mult mai mare . Au existat opt guverne cu o durată de 1-2 luni: Coandă, Vaitoianu, Take Ionescu, Vaida (1932), Tătărescu (1937), Goga, Miron Cristea (1938), Tătărescu (1940), şi şase guverne de câteva zile sau săptămâni: B Stirbey, Gh. Gh. Mironescu (1930), Duca, dr. Angelescu, Argeşanu, Argetoianu.
În timpul primei campanii electorale organizate după război pe baza sufragiului universal, care a durat aproape un an, la 2 martie 1919, prefecţilor de judeţ din Vechiul Regat şi Basarabia le-a fost trimisă o ordonanţă semnată de către comandantul Corpului III Armată, general de divizie Stratilescu, „Dat fiind situaţia şi cerinţele actuale electorale, întrunirile pentru acest scop sunt tolerate numai în oraşele mai mari desemnate de Domnii Prefecţi ai judeţelor respective. Organizatorii unor asemenea întruniri vor avea răspunderea în cazul când atinge chestiuni cari ar putea da loc, direct sau indirect la răzvrătire contra Siguranţei Statului sau cari ameninţă ordinea publică. Pentru organizarea întrunirilor politice nu mai este nevoie de o prealabilă autorizaţie a Comandamentelor cum prevede punctual 2 din ordonanţa numărul 1, ci numai o declaraţie scrisă înmânată Domnului Prefect al judeţului, prin care comitetul organizator confirma cunoştinţa prezentei ordonanţe şi asumarea răspunderei”.
Schimbările de guverne au fost marcate de dizolvarea parlamentului, atunci când noul parlament nu aparţinea aceluiaşi partid, cu toate că parlamentarii erau aleşi conform Constituţiei pe o perioadă de 4 ani – în realitate durata mandatului a fost în medie de un an şi opt luni. Astfel în intervalul 1922 – 1937, pe băncile Adunării Deputaţilor şi Senatului s-au perindat 4353 de persoane[2].
Una dintre problemele democraţiei româneşti interbelice, care favorizează şi producerea unor abuzuri, era lipsa oricărei preocupări pentru educarea alegătorului. Clasa politică, Societatea Civilă, Presa nu acordau interes acestei probleme, ceea ce menţinea starea de necunoaştere a alegătorului.
Au avut loc alegeri parlamentare în: noiembrie 1919, martie 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iunie 1932, noiembrie 1933, decembrie 1937.
Pe parcursul a 19 ani de regim democratic au avut loc 10 alegeri parlamentare. La acestea se adaugă şi cele din iunie 1939, desfăşurate sub regimul unui singur partid, Frontul Renaşterii Naţionale. În 1919, în România aveau drept de vot şi de a fi aleşi toţi bărbaţii, cetăţenii români în vârstă de 21 ani pentru Adunarea Deputaţilor, şi 40 pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile şi militarii. Erau excluşi de la dreptul de a alege sau de a fi aleşi cei puşi sub interdicţie sau consiliu judiciar, precum şi cei în stare de faliment, cei condamnaţi pentru crime sau alte pedepse prevăzute de Codul Penal. Fiecare judeţ forma o circumscripţie elctorală. Se alegea un deputat la 30000 locuitori şi la o fracţiune superioară numărului de 20000 (la 51000 de locuitori se alegeau doi deputaţi). Un senator era desemnat de 70000 locuitori şi la o fracţiune de peste 47000 (la 117000 locuitori se alegeau 2 senatori). În aprilie 1920, aceste prevederi s-au modificat: un deputat la 50000 locuitori şi la o fracţiune de peste 30000 locuitori; un senator la 100000 locuitori şi la o fracţiune suplimentară numărului de 60000 locuitori[3].
Pentru a putea fi ales în Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei din 1923, se cerea a fi cetăţean român, a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice, a avea vârsta de 25 ani împliniţi, a avea domiciliul în România.
Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Prima categorie erau aleşi de cetăţenii români care aveau varsta de 40 ani împliniţi, precum şi de membrii consiliilor judeţene şi de membrii consiliilor comunale şi urbane (câte unul pentru fiecare judeţ, de membrii Camerelor de Comerţ, de Industrie, de Muncă şi de Agricultură, câte unul din fiecare circumscripţie şi pentru fiecare categorie, de fiecare Universitate câte un senator, ales prin votul profesorilor.
Membrii de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situaţii deţinute în stat şi în Biserică: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, el având drept de vot deliberativ de la vârsta de 25 ani împliniţi, mitropolitul ţării, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, dacă au fost aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de 20000 de credincioşi, precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat; preşedintele Academiei Române.
Mandatul acestor senatori înceta odată cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, întrucât aveau o vechime de patru ani în această funcţie; foştii miniştrii având o vechime de cel putin şase ani; foştii preşedinţi ai Corpurilor legislative care au exercitat această demnitate cel puţin în cursul a opt sesiuni ordinare, foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislature independent de durata lor, foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat această funcţie sau pe cea de preşedinte la Casaţie cinci ani; generalii în rezervă şi în retragere; cei care au exercitat comanda unei armate în faţa inamicului, ca titular, timp de cel puţin trei luni; cei care au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major sau de inspector general de armată, în timp de pace, cel puţin patru ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au declarat Unirea cu România.
Legea electorală din 27 martie 1926 a crescut numărul senatorilor de drept, adăugând şi pe preşedintele Consiliului Dirigent din Ardeal.
După cum spuneam, educaţia a jucat un rol important, politicienii, atât cei „vechi” cât şi cei „noi”, au acordat prea puţină atenţie educării politice a electoratului.
Această problemă era foarte importantă, mai ales că jumătate din cei care primiseră drept de vot nu ştiau să scrie, nici să citească.
Fuseseră ţinuţi departe de treburile publice, nu aveau o minimă experienţă politică.
Pentru succesul în alegeri conta mult personalitatea şi imaginea liderilor politici. Aceştia işi constituiseră fiefuri electorale: Iuliu Maniu –Ardeal; I.I.C. Brătianu – Argeş; C. Stere şi I. Inculet – Basarabia; I.G. Duca – Vâlcea; Nicolae Iorga – Prahova; A.C. Cuza – Iaşi şi Fălticeni; I. Nistor – Bucovina.
Un mare succes de imagine a avut Alexandru Averescu care după terminarea primului război, în special printre ţărani, devenise un mit.
O constantă a vieţii electorale interbelice a constituit-o migraţia dintr-un partid în altul, în căutarea unui loc eligibil pe liste sau dobândirii unui mandat de parlamentar.
„Lupta” scria la 28 noiembrie 1928: „asistăm la un spectacol imoral, ruşinos. La căderea unui guvern, anume elemente părăsesc partidul debarcat de la putere şi trec în tabăra partidului chemat la urnă, cu bagajul credinţelor lor, asemenea ţiganilor ce se muta cu şatra.”
În 1920, prefectul de Bazargic, a părăsit Partidul Conservator Democrat, zicându-le pe faţă: << Ce vreţi? Nu vreau să mor sărac! >>. În două luni de zile a realizat o sumă de 600.000 lei. A vrut să vândă un scaun de deputat pentru 200.000 lei.
Potrivit constituţiei şi practicilor tradiţionale, desfăşurarea unei crize de guvern implica următoarele momente mai imporante: demisia oficială a vechiului parlament, audienţe separate la Palat ale şefilor partidelor politice, câteodată şi ale unor personalităţi, pentru „consultări”, insărcinarea de către rege a unuia dintre oamenii poltici cu mandatul de a constitui un nou cabinet, investirea noului guvern în componenţa propusă de prim ministrul desemnat anterior. După instituire, guvernul respectiv era obligat să organizeze în scurt timp posibil alegeri generale pentru Cameră şi Senat.
Scopul domnului Argetoianu, credincios tradiţiilor nepotolitei boierimi oltene, gata oricând de frământări şi de harţe: odată pe câmpiile de luptă unde Domnii se înfruntau cu pretendenţii apoi în fundul ietacilor fanariote, meştere în prefaceri şi răsturnări era obţinerea puterii pentru alţii pe alături, pentru domnia sa în primul rând. Îmbătătorea putere din care se desface o singură şi imensă satisfacţie, aceea de a-ţi simţi toată lumea supt picioare, atribuindu-ţi dreptul de a face cu dânsa tot ceea ce vrei. O întreagă clasă poiltică, aşa de activă încât nu o dată a fost nenorocirea ţării, lucra din adâncimile vremurilor asupra unui suflet ca al său, în care atâtea puteri şi atâtea rezerve, deşi mai puţine decât îi plăcea să şi le atribuie cine le posedă.
Aceasta era părerea lui Nicolae Iorga în 1924 despre Constantin Argetoianu ca în 1931 – 1932, să facă parte din acelaşi guvern.
Mecanismul democratic stabilit prin Constituţie s-a dovedit a fi extrem de dificil, deoarece şi după 1918 s-a menţinut vechea practică ca regele să numească guvernul, după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri parlamentare, astfel inversându-se rolurile dintre puterea executivă şi cea legislativă. Rezultatul era că nu guvernul era expresia parlamentului, ci executivul era cel care făcea parlamentul.
Principala tehnică utilizată în campania electorală a fost demagogia, promisiuni fără acoperire, care erau date uitării imediat după alegeri. O altă caracteristică a vieţii electorale din România a fost denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi ca „hoţi”, „bandiţi”, „criminali”, etc.
În contextul perioadei respective, spectacolul politic la care asistau alegătorii nu făcea decât să deruteze şi mai mult populaţia. Nu mai ştiau pe cine să creadă şi pe cine să voteze. Deoarece prezentarea la vot era obligatorie, în caz de absenţă prevăzându-se amenzi drastice, mulţi alegători puneau ştampila pe lista nr. 1, care de regulă era aceea a partidului aflat la putere. Astfel se realiza o „zestre guvernamentală”, care uneori ajungea până la 30% din totalul voturilor.
În 1919 numărul celor care au votat a fost foarte mare (autorităţile fiind asaltate de cereri de anulare a sancţiunlor pecuniare). Prim preşedintele tribunalului Teleorman explică într-o scrisoare adresată Ministrului de Justiţie şi trimisă spre rezolvare Comisiei Centrale Electorale, pricinile pentru care mare parte dintre alegători nu au vot.
„În judeţul Teleorman au fost înscrişi în listele electorale pentru adunarea deputaţilor un număr de 55.353 alegători; dintre aceştia nu s-au prezentat la vot decât 36.135, rămânând deci un număr de 19.218 care ar urma să fie trimişi în judecată pentru delictul de refuz de votare, exceptându-se bineînţeles aceea care ar putea invoca o scuză legitimă de împiedicare.
În ceea ce priveşte Senatul, din totalul de 26.486 înscrişi, au votat numai 22.115, astfel încât cei care alcătuiesc diferenţa de 4.371 ar urma ca de asemeni să fie daţi în judecată.” Procentele celor cu drept de vot variază între 12.53% în 1919 (din 15.287.528 locuitori) şi 24.06% în 1937 (din 19.319.330). România anilor 1930 se situa printre ţările europene cu un procentaj mediul al ştiutorilor de carte: 57.1%.
Nivelul scăzut al educaţiei politice şi necunoaşterea mecanismelor democraţiei electorale sunt ilustrate şi de marile fluctuaţii ale voturilor obţinute de principalele formaţiuni politice la scurte intervale de timp.
P.N.L.: 6.8% voturi în 1920, 60.3% în 1922, 7.3% în 1926, 61.7% în 1927. Partidul Poporului: 42.4% în 1920, 6.5% în 1922, 52% în 1926 şi 1.9% în 1927. P.N.T.: 22.09% în 1927, 77.76% în 1928, şi 15% în 1931.
În octombrie 1933, I.G. Duca, şeful liberalilor bătrâni formează noul guvern. A fost cea mai uluitoare surpriză din câte s-au ivit sub restauraţie. I.G. Duca a condus şi a plătit campania de 4 ani şi jumătate împotriva lui Carol, atât în ţară cât şi peste hotare. În ziua când acesta a sosit [Carol al II lea n.a.], I.G. Duca a făcut la clubul partidului declaraţia că mai bine îşi taie mâinile decât să colaboreze cu aventurierul. Cine realiza acum sinistrul miracol al transformării caracterelor şi cine îndoia mândrele coloane vertebrale în curbe până la pământ? Elena Lupescu! Un sârb pripăşit prin România, şi abia devenit cetăţean, Richard Franasovici, a îmblânzit pe zeiţă [Elena Lupescu n.a.], şi a fost fakirul miracolului. Simultan I.G.Duca făcuse o călătorie la Paris şi acolo, în faţa ocultelor foruri internaţionale şi-a luat angajamentul solemn că va dizolva „Garda de Fier”, în schimbul presiunii pe care ar exercita-o în România ca el să fie chemat la guvern.”.
Datorită măsurilor pe care le-a luat când a venit la guvernare impotriva Gărzii de Fier I.G. Duca a fost asasinat la 29 Decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia.
În 1922, cine nu vota primea amendă de 500 de lei. Presa vremii avea grijă să-l instruiască pe alegător să intre singur „în gheretă”, pentru că votul era secret, şi chiar să-şi ia un creion de- acasă.
Închis în gheretă, alegătorul primea cu lista o ştampilă şi un creion. Dacă voia să voteze o listă întreagă, punea ştampila în mijlocul listei. Dacă dorea însă să voteze numai pe unii candidaţi de pe o listă şi pe alţii de pe alta îi ştergea pe cei pe care nu îi agrea.
În campania electorală din 1926, partidele politice şi-au fabricat strategii pentru a-şi descuraja şi prejudicia adversarul, ca de pildă, prin proclamarea unor epidemii subite şi, în consecinţă, închiderea satelor în calea propagandei concurenţilor. Aşa a fost utilizată sperietoarea tifosului şi la alegerile din 1926, organizate de Partidul Poporului. Atunci, o comună din Prahova a fost declarată contaminată. După ce „febra” electorală trecea, carantina dispărea şi ea.
1931, 1932, 1933. Trei alegeri în trei ani. Declarate libere de guvernele care le organizau, acuzate de opoziţie ca furate. Bande de bătăuşi, alegători beţi, guvern acuzat de dictatură. Morţi şi răniţi căzuţi în teatrul de campanie. Ultimul dintre ei, chiar primul-ministru I.G. Duca, asasinat de Garda de Fier. Titluri grave în ziarele vremii: „Primul omor sub Guvernul Iorga. Un agent liberal împuşcă pe un sătean”, „Naţional- ţărăniştii provoacă dezordini şi asasinate”.
Conform legii electorale din 1884, fiecare candidat avea un buletin de vot pe care era înscris numele său. Alegătorul se prezenta la vot cu o carte de alegător. Preşedintele biroului tăia unul dintre colţurile cărţii de alegător, ca dovadă că acesta s-a prezentat la vot şi îi înmâna apoi alegătorului câte un buletin de vot al fiecărui candidat şi câte un plic din hârtie „destul de groasă”, cu care acesta trecea singur în „camera secretă”. Alegătorul introducea buletinul îndoit „drept în patru” în plic, îl lipea şi apoi îl da preşedintelui care îl introducea în urnă. Erau excluse de la vot persoanele supuse vreunei protecţiuni străine, servitorii carii priimescu simbrie, interdicţii, faliţii nereabilitaţi sau acei ce vor fi fost osândiţi la pedepse aflictive şi infamante sau numai infamante.
Guvernul generalului Alexandru Averescu, proaspăt instalat, organizează alegeri generale în 25, 26 şi 27 mai pentru Cameră şi 30 şi 31 mai pentru Senat. Desfăşurarea scrutinului este precedată de negocieri politice în care, contra locurilor eligibile de pe liste, se obţinea sprijin electoral. Opoziţia era reprezentată de fostul bloc parlamentar, format din Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, care formaseră un guvern anterior al lui Averescu, sub conducerea lui Al. Vaida-Voievod. Averescu începe iniţial negocieri cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, împotriva liberalilor, dar… politica e imprevizibilă. Articolele din presa vremii arată mersul negocierilor.
9 APRILIE 1920. „Este vorba de o înţelegere între generalul Averescu şi Take Ionescu în vederea unei lupte electorale în comun, care ar avea de corolar o colaborare la Guvern. La capitalul de popularitate a generalului Averescu se va adăuga acela de experienţă politică şi de resurse de guvernare al dl Take Ionescu. Lumea nu vrea reîntoarcerea la despotismul liberal, iar întărirea guvernului cu un adversar hotărât şi cunoscut al dl Bratianu este un lucru de aplaudat.”
VOTAŢI GOARNA!
Presa era de cele mai multe ori implicată direct în campania electorală, fie prin ziarele de partid, fie prin faptul că directorii lor candidau pentru un fotoliu de senator sau deputat. Directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, Constantin Mille, vizează un loc de deputat şi are ca semn electoral o goarnă. Campania şi-o face bineînţeles prin propriile ziare, îndemnându-şi direct cititorii să îl aleagă.
DE PE O LISTA PE ALTA
Ca să obţii un mandat parlamentar nu mai conta pentru ce partid candidai… sau pentru ce partide, după cum scriau ziarele vremii.
„Dl Take Ionescu, care candidează în capul listei democrate, de opoziţie, în Capitală, e trecut pe lista Guvernului la Roman. Aşadar, dl Take Ionescu e contra guvernului la Bucureşti şi alături de guvern la Roman.” (Viitorul).
„Pe lista guvernamentală pentru Camera, dl Zelinsky Codreanu figurează nu numai într-un judeţ, ci în două, şi anume la Falciu şi Suceava. Prin urmare, şefii huliganilor sunt în cartel cu guvernul care solicita alegătorilor evrei să voteze pe antisemiţi.” (Dimineaţa).
„Dl Rădulescu Motru, după ce a cerut să fie primit să candideze pe lista ţărănistă la Mehedinţi, cerere care i-a fost respinsă, candidează în acelaşi judeţ în fruntea listei marghilomaniste. De la marghilomanişti la ţărănişti şi înapoi nu este decât un pas – îşi va fi spus profesorul de logică – şi ori că îl face înainte sau îndărat e acelaşi lucru.” (Viitorul).
VOT. Potrivit legii electorale, votarea se făcea pe baza cărţilor de alegător. Se începea la ora 7:00 şi se încheia la ora 20:00. Dacă mai erau alegători care nu votaseră până la ora închiderii, scrutinul se prelungea până a doua zi la ora 8:00, când se închidea în mod irevocabil. Abuzurile începeau cu manipularea cărţilor de alegător: neînscrierea unor alegători, radierea altora sau înscrierea unor nume fictive (decedaţi, necunoscuţi ş.a). La Cluj, în preziua alegerilor, prefectura de poliţie a stabilit un program sui-generis de prezentare la urne. „Românii sunt obligaţi să voteze între orele 10-12; evreii 17-19; ungurii 13-17; după orele 19 – cei ce aparţin altor neamuri.” Tot la Cluj, prefectul de poliţie raporta Ministerului de Interne că opoziţia (ţărăniştii) votează şi cu duplicatele. Alegerile parlamentare din mai 1926 au fost câştigate de Partidul Poporului, care a obţinut 57% din voturi, pe locul doi s-a situat Blocul Naţional Ţărănesc cu 30%, urmat la o distanţă mare de Partidul Naţional Liberal – 8% şi Liga Apărării Naţional Creştine – 5%.
Guvernarea averescană n-a durat însă decât un an şi două luni. Autoritar, primul-ministru a iniţiat o serie de măsuri antidemocratice, guvernul său devenind impopular.
CONCLUZII
Per ansamblu se desprind mai multe:
1) Descompunerea partidelor conservatoare;
2) Apariţia partidelor noi şi impunerea lor pe scena politică;
3) Menţinerea şi întărirea Partidului Naţional Liberal;
4) Integrarea partidelor din provinciile care au luptat pentru unire;
5) Apariţia partidelor minorităţilor;
6) Apariţia organizaţiilor extremiste;
După 1919, au început să apară partide noi, care au început să câştige procente serioase la alegeri (P.N.Ţ.), apoi pe parcurs lupta pentru un loc de parlamentar devenea din ce în ce mai dură, astfel au aparut migraţiile politice, unele fiind de-a dreptul stângace şi făcute pe faţă, certurile şi apoi împăcările frecvente, totul pentru a fi în Parlament.
Regele potrivit Constituţiei, şi-a exercitat rolul său de a putea schimba guvernul, nu de puţine ori lăsându-se influenţat de oamenii din anturajul său. Pe întreg, viaţa politică din România a fost animată, activă şi plină de interes. Cu toate că mulţi alegători erau dezorientaţi de schimbarea programelor politice, de migraţiile politice şi de alianţele care durau de regulă puţin.
În centrul vieţii politice se afla regele care „veghea”, la buna desfăşurare a vieţii politice.
Evident aceste migrări politice, fracţiuni ale partidelor politice au făcut ca anumite partide să dispară, altele au reuşit cu greu să se menţină, iar cele care au fost mereu în centrul atenţiei au fost partidele: Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc.
Fiecare partid a contribuit în felul lui la activitatea politică din România, ceea ce confirma că în perioada interbelică a existat cu adevărat democraţia.
Acestea au fiinţat până în 1938 când prin decret regal, regele Carol al II-lea, a desfiinţat toate partidele politice, instaurând un sistem autoritar.
[1] Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul xx, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 107
[2] Ibidem p. 128
[3] Ibidem, p. 131