Relaţiile turco – sovietice, ca şi cele dintre România şi Turcia necesită multe studii, abordări diferite, bazate pe analiza documentelor şi apoi pe interpretarea lor. Momentan nu există o vastă bibliografie în limba română care poate fi consultată, de aceea actualul studiu îşi propune să folosească documente inedite din arhive pentru a ilustra un episod din istoria colaborării turco-sovietice, precum şi repercursiunile acestor relaţii asupra contactelor diplomatice şi mai ales militare dintre Turcia şi România.
Din telegrama trimisă de ministrul român în Turcia, Filotti, aflăm că pe data de 7 noiembrie 1935 (aniversarea revoluţiei ruse), ministrul afacerilor externe turc, Tevfic Rustu Aras şi Leon Karahan, ambasadorul URSS în Turcia au semnat un protocol pentru prelungirea pe o perioadă de zece ani a Tratatului de Amiciţie şi neutralitate semnat la Paris la 17 decembrie 1925, a protocolului adiţional semnat la Ankara la 17 decembrie 1922 şi a acordului naval din 7 martie 1931. Iniţiativa prelungirii acestor acorduri a venit din partea turcă, ministrul Aras declarând: “de ce să recurgem la termene scurte şi la prelungiri consecutive din moment ce nicio îndoială nu poate exista pentru ambele state asupra permanenţei prieteniei lor şi asupra interesului de a menţine acordurile în chestiune.”[1] De partea rusă, ambasadorul Karakhan, declara cotidianului Cumhuriyet: “semnătura protocolului de prelungire nu trebuie să surprindă pe nimeni, căci ea este consecinţa naturală a relaţiilor tot mai strânse ce există între cele două ţări de la întemeierea URSS şi a Turciei noi. E o manifestare de amiciţie clădită pe o bază solidă. Am fost întotdeauna uniţi şi vom rămâne mereu uniţi în perioade dificile ca şi în perioade de prosperitate. Iată semnificaţia protocolului pe care l-am semnat”[2].
Pentru România, aceste acorduri constituiau semne de întrebare deoarece pe lângă aceste acorduri, politica externă a Turciei se apropia de cea sovietică. Acordurile colective la care Turcia şi URSS au luat parte împreună sunt: Pactul Litvinov, Pactul Briand-Kellog, Acordul de la Londra pentru definiţia agresiuni. Acestea erau singurele instrumente politice care definesc în mod public obligaţiunile politice reciproce dintre URSS şi Turcia.[3]
Un trecut revoluţionar comun sovieto – turc
Tratatul încheiat la Moscova la 16 martie 1921 între guvernul sovietic şi guvernul revoluţionar din Ankara, prin delegatul sau Yusuf Kemal, a aşezat pentru prima dată pe baze solide relaţiile dintre cele două state, cel sovietic şi cel kemalist. Acest tratat a fost încheiat într-un moment când Sovietele se găseau în conflict cu Marile Puteri apusene, iar Turcia naţionalistă lupta împotriva Angliei şi a aliaţilor ei pentru cucerirea independenţei. Practic acest tratat a pus psihologic bazele colaborării şi prieteniei ulterioare. Două regimuri revoluţionare nerecunoscute încă de străinătate şi chiar combătute îşi întindeau mâna spre a-şi declara reciproc respectul drepturilor şi intereselor, pe baza deplinei egalităţi. Ţinta Sovietelor era mai ales de a-şi asigura colaborarea şi sprijinul Turciei la stabilirea regimului Strâmtorilor şi de a împiedica căderea acestora sub influenţa celorlalte state puternice. Scopul Turciei era de a-şi asigura flancul dinspre Rusia.[4]
Acest tratat atrăgea atenţia şi datorită faptului că nu a fost semnat pe o anumită perioadă de timp, neavând un termen, nu face obiectul unor prelungiri ulterioare ceea ce rezultă că restabileşte formal pacea şi proclama amiciţia şi fraternitatea celor două state. Din tratat mai reiese că fiecare parte se obliga să nu recunoască niciun tratat impus prin forţa celeilalte părţi (Sevres), se stabileşte definitiv frontiera turco-rusă, ambele state se angajează să nu tolereze pe teritoriul lui acţiuni îndreptate împotriva teritoriului sau guvernului celuilalt. Interesant este că Rusia renunţă la capitulaţii şi declară nule toate convenţiile turco-ruse anterioare.[5]
Problema Strâmtorilor
În privinţa Strâmtorilor, tratatul prevede că: “În scopul asigurării deschiderii şi libertăţii trecerii prin Strâmtori pentru tranzacţiile comerciale ale tuturor popoarelor”, Turcia şi Rusia sunt de acord să încredinţeze elaborarea statutului definitiv al Mării Negre şi al Strâmtorilor unei conferinţe ulterioare compusă din delegaţii statelor riverane, “fără ca deciziile ce ar decurge să poată atinge suveranitatea absolută a Turciei şi securitatea Turciei şi Constantinopolului[6]”.
De aici se poate subînţelege ipoteza rusă de a închide şi a controla Marea Neagră, deoarece diplomaţii ruşi se referiseră în dese cazuri la închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război străine şi încredinţarea pazei acestora Turciei. Această teză a fost susţinută şi la Lausanne, dar nefiind admisă în Convenţia Strâmtorilor a determinat URSS să nu ratifice aceasta convenţie. De partea cealaltă, Turcia a fost silită să accepte regimul stabilit la Lausanne, dar în momentul de faţă evoluează spre aspiraţiile concretizate în tratatul de la Moscova, datorită semnalelor pozitive venite de la Kremlin pe această chestiune[7].
Acest tratat, încheiat pe o perioadă nedeterminantă de timp, arată în primul rând intenţia de apropiere şi colaborare dintre cele două regimuri. Tratatul încheiat la 16 martie 1921, a avut repercusiuni şi asupra statelor din Orientul Apropiat. Articolul 4 din Tratat prevedea: “cele două părţi contractante, constatând continuitatea ce există între mişcările naţionale şi liberatoare ale popoarelor din Orient şi lupta muncitorilor din Rusia pentru o nouă ordine socială, afirma formal dreptul acelor popoare la libertate şi independenţă, precum şi dreptul lor de a se guverna după forma de guvernământ dorită de ele”.[8] Cu alte cuvinte, ambele state sprijineau mişcările socialiste din Orient şi se solidarizau cu o anumită pătură socială din acele state. În ceea ce priveşte demersul nostru de a analiza tratatele de amiciţie şi colaborare semnate între Turcia şi Uniunea Sovietică, plecând de la Tratatul din martie 1921, pentru a se consolida colaborarea dintre regimul comunist şi cel kemalist s-au mai încheiat trei acorduri asupra cărora ne vom opri:
1. Tratatul de amiciţie şi neutralitate, semnat la 17 decembrie 1925, la Paris, încheiat pe 3 ani, de către Cicerin şi Rüstu Aras, a apărut după răcirea relaţiilor turco-ruse cauzată de semnarea Tratatului de la Lausanne şi în momentul când Turcia se găsea angajată în diferendul cu Anglia asupra frontierei Irakului (Mossul).
Tratatul se referea la întărirea legăturilor de prietenie prin obligaţii de neutralitate, de neagresiune, de neparticipare la acţiuni întreprinse de alte state împotriva uneia din părţi şi de conciliaţiune. Tratatul avea şi două anexe în care se stipula libertatea de acţiune în relaţiile cu alte state dar să nu participe la acorduri politice împotriva uneia din părţi, nici să încheie acorduri economice şi financiare. Intenţia Rusiei, era ca prin acest Tratat să împiedice Turcia să adere la Societatea Naţiunilor. (În acel moment Rusia considera Societatea Naţiunilor ca o grupare îndreptată împotriva ei). Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1926.[9]
2. Protocolul din 17 decembrie 1929, semnat de ministrul de externe turc, Tevfik Rüstu Aras şi ambasadorul rus în Turcia, Karahan. Tratatul din 1925 este prelungit pe încă 2 ani, include o cauză tacită de prelungire cu încă un an. Noutatea adusă de acest acord este că: “... între ele şi alte state vecine cu cealaltă parte nu exista niciun angajament în afară de actele deja publicate, ele se obligă să nu intre în negocieri şi să nu semneze acorduri politice cu asemenea state fără consimţământul celorlalte părţi”[10]. Excepţie făcând acordurile care se referă la menţinerea relaţiilor normale cu statele vecine, acorduri publice. Includerea acestei fraze în acord de către sovietici avea un scop bine definit şi anume de a împiedica Turcia să încheie un acord politic cu Polonia sau România. Conform acestui amendament, Turcia nu a putut să negocieze şi să încheie tratatul de amiciţie cu România sau să adere la Pactul Balcanic fără a informa în prealabil guvernul sovietic şi a obţine consimţământul lui.
O problemă delicată între guvernul turc şi cel sovietic a fost cea în care Turcia trebuia să înştiinţeze şi să obţină consimţământul sovietic pentru a putea face parte din Alianţa Balcanică. Filotti, ambasadorul român în Turcia, într-o telegramă comunica guvernului român întâlnirea pe care acesta a avut-o cu ministrul de externe turc. Acesta i-a arătat diplomatului român textul scrisorilor confidenţiale schimbate între oficialul turc şi ambasadorul rus, Karahan. Din acestea reieşea că Turcia a comunicat URSS-ului să ia act de existenţa Convenţiei militare dintre Turcia şi România din cadrul Înţelegerii Balcanice. Conform lui Filotti, Rüstu Aras a ţinut să verifice atitudinea sovietelor faţă de alianţa turco-română. Faptul că ambasadorul Karahan s-a grăbit să consimtă fără obiecţii, l-a satisfăcut pe deplin pe ministrul turc de externe şi i-a dovedit că Sovietele situează relaţiile lor cordiale cu România pe acelaşi plan ca relaţiile lor cu Turcia[11].
La 30 octombrie 1931, tratatul de amiciţie şi neutralitate din 1925 şi protocolul din 1929 au fost prelungite pe o perioadă de cinci ani începând de la data expirării lor, adică până la 1 iulie 1936. Prin acelaşi protocol a fost prelungit pe acea perioadă şi acordul naval din 7 martie 1931. Protocolul de la 7 noiembrie 1935 prevedea prelungirea acestor trei acorduri cu zece ani de la data protocolului, adică până la 7 noiembrie 1934, fapt care echivalează cu fuzionarea lor.
3. Acordul naval din 7 martie 1931 a fost semnat la Ankara de ministrul de externe turc, Rustu Aras şi de ambasadorul sovietic, Suritz. Conţinutul acordului prevedea ca fiecare parte are obligaţia de a nu-şi spori flota din Marea Neagră şi Mările învecinate fără a preveni cealaltă parte cu 6 luni înainte.[12]
Înţelegerea Titulescu – Menemencioglu şi reacţia Marelui Stat Major Turc
Conform ataşatului militar în Turcia, locotenentul-colonel Gheorghe Ion: “interesul (turcilor) lor este să aducă în Tracia maximum de forţe, păstrarea acestei provincii fiind de o importanţă capitală pentru siguranţa Strâmtorilor.
Ori, mai mult decât ar fi în stare să facă, cum le dictează chiar interesele lor, nu vor putea să facă”[13].
Înţelegerea privind Nota turcă din aprilie 1936 dintre Titulescu şi Numan Menemencioglu de la Bucureşti, aprobată verbal de Tevfik Rüstu Aras, a fost dezminţită de către Marele Stat Major Turc, care într-un comunicat dezminţea înţelegerea ministrului de externe turc şi a secretarului general din ministerul de externe turc cu Titulescu: “Statul Major turc nu are nicio cunoştinţă despre aranjamentele luate de Numan la Bucureşti, Tevfik la Belgrad în chestiunea rezervelor înscrise în Convenţia Militaraă”.[14] Din raportul colonelului Rozin, ataşatul militar la Ankara, reiese că Statul Major l-a consultat pe primul-ministru în această chestiune, pentru a afla dacă angajamentele respective au fost luate cu acordul guvernului. Prim ministrul turc a afirmat că nu are cunoştinţe despre acest acord. În concluzie, Marele Stat Major Turc, conchide: “MSMT nu poate renunţa la punctul de vedere expus la Belgrad[15]”.
După prezentarea răspunsului României la Nota guvernului turc, în ceea ce priveşte remilitarizarea Strâmtorilor, Uniunea Sovietică a protestat pe lângă guvernul de la Ankara: “ambasadorul sovietic, Karakan, a protestat faţă de guvernul turc contra angajamentelor ce şi-a luat acesta prin notificarea primirii răspunsului guvernului român”.[16] În cuprinsul răspunsului guvernului român la Nota turcă, se specifica: “Turcia nu a pus şi nu v-a pune vreodată în discuţie frontierele actuale ale României”[17]. Cum în notificarea turcă de primirea acestui răspuns, Turcia declara că este de acord cu conţinutul răspunsului românesc: “Karahan a văzut în aceasta un amestec al Turciei în vechiul litigiu dintre România şi Rusia, relativ la Basarabia[18]”.
Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu îi comunica, într-o telegrama către ataşatului militar român în Turcia, colonelul Rozin să nu se angajeze în nicio discuţie cu MSM turc, înainte de a reveni în ţară ministrul turc de externe Rüstu Aras: “Din moment ce a acceptat noile propuneri la Fevzi Paşa, şeful MST turc, nu se va întoarce din drum. Toată forţa noastră constă în confruntarea Colonelului Rozin înarmat cu telegramele mele şi nota de serviciu a lui Savel Rădescu cu Rüstu Aras.”[19]
Neconcordanţa dintre declaraţiile diplomaţilor şi militarilor turci
Asupra situaţiei acordurilor politico-militare dintre Turcia şi România planau multe suspiciuni, deoarece după cum am arătat mai sus ministrul de Externe şi Secretarul general al Ministerului de Externe turc au fost de acord cu cerinţele ministrului român de Externe, în timp ce MSM turc şi şeful guvernului de la Ankara declarau că nu au cunoştinţă de ceea ce declaraseră oficialii turci la Bucureşti. În ceea ce priveşte partea română, ambasadorul Filotti, într-o telegrama din 27 mai 1936 informa Bucureştiul că ataşatul militar, colonelul Rozin nu a acceptat nicio propunere în afara cadrului instrucţiunilor primite, însă a încercat să arate turcilor contrazicerea flagrantă între situaţia găsită la Ankara şi situaţia de la Bucureşti în care T. Rüstu Aras îşi luase angajamente faţă de ministrul de externe român. Mai mult, ataşatul militar, afirma că a venit la Ankara în baza angajamentelor asumate la Bucureşti şi refuza orice propunere de schimbare a acestora. În încheierea notei, ambasadorul român în Turcia, afirma că ataşatul militar român a plecat din Ankara numai după ce a epuizat toate argumentele de ordin militar în susţinerea tezei noastre şi numai după ce Statul Major Turc şi preşedintele Consiliului de Miniştri a declarat că nu recunosc valabilitatea angajamentelor luate de T. Rüstu Aras.[20]
Turcia, păstrarea Strâmtorilor şi „problema bulgară”
Unul dintre obiectivele majore ale politicii interne turceşti, care nu se putea rezolva decât cu sprijin extern era păstrarea Strâmtorilor. Prin prisma alianţelor regionale, oficiali din cadrul ministerului de apărare al Turciei, cel mai periculos inamic pentru Turcia era Bulgaria: “O acţiune italiană asupra Dardanelelor nu poate duce la succes decât numai în unire cu Bulgaria”[21] Bulgaria devenea pilonul cel mai important şi în ipoteza următoare: “deci şi în cazul când Turcia s-ar teme de Italia, tot Bulgaria este aceea care, prin vecinătatea ei imediată cu Strâmtorile, va provoca deciziunea în Tracia şi în regiunea Strâmtorilor. Ca urmare apărarea Strâmtorilor se realizează numai ţinând pe bulgari cât mai departe de ele. Aproape niciun kilometru nu trebuie cedat lor spre Sud-Est.”[22]
Strategii militari din Pactul Balcanic plănuiau că Turcia trebuia să aibă contra bulgarilor atâtea forţe câte îi sunt necesare pentru a ţine în loc grosul bulgar, până ce acţiunea forţelor româno-iugoslave contra Bulgariei îşi va produce efectul său. După ce operaţiunea contra Bulgariei va fi încheiată, rezultând stăpânirea Strâmtorilor şi a părţii de Nord Vest, abia atunci Turcia• îşi va putea duce contra Italiei sau în orice altă parte a teritoriului său toate forţele orientate iniţial contra Bulgariei[23].
La întâlnirea de la Belgrad, a statelor membre ale Înţelegerii Balcanice au existat discuţii despre demersul guvernului turc cu privire la Nota pe care o trimisese statelor participante la conferinţa de la Lausanne. În cele din urmă oficialii de la Ankara i-au convins pe omologii lor de necesitatea trimiterii Notei şi de nevoia schimbării a acordului din iulie 1923. De partea cealaltă, oficialii din MSM român şi turc au parafat o convenţie militară din care rezulta strategia Turciei în cazul în care aceasta va fi atacată de Italia şi Bulgaria. Conform MSM turc, teatrul de operaţii cel mai important pentru turci era Tracia şi Strâmtorile, deoarece pierderea acestora înseamnă pentru turci “aruncarea” lor în pustiul Anatoliei şi implicit scoaterea lor din sfera intereselor europene, la care Turcia ţine atât de mult.
Referitor la Italia, oficiali din cadrul Ministerului Apărării afirmau că o pătrundere italiană în Anatolia de vest sau sud-vest nu poate duce la un rezultat atât de important ca o cucerire a Turciei şi implicit a Strâmtorilor, deoarece apreciau aceştia, o asemenea acţiune italiană nu poate fi dusă decât cu forţe multe şi într-un timp foarte lung·. Ipoteza colaborării Italiei cu Bulgaria împotriva Turciei ar crea serioase probleme Turciei deoarece o acţiune bulgară în forţă în Tracia, conjugată cu o acţiune italiană asupra Traciei de sud··, erau foarte periculoase pentru Turcia. Conform acestor ipoteze, MSM turc era dator să considere Tracia şi Strâmtorile ca teatrul de operaţiuni cel mai important.[24]
Având în vedere situaţia politică premergătoare izbucnirii celei de-a două conflagraţii mondiale, relaţiile Turciei cu Italia şi Bulgaria, apartenenţa acestora la politica germană, MSM turc era îndreptăţit să îşi facă griji în privinţa politicii revizioniste ale acestor state.
La întâlnirea de la Belgrad, MSM român a cerut celui turc o mărire a efectivelor militare în cazul în care Iugoslavia şi România s-ar afla angajate în conflict împotriva Bulgariei. Turcii au motivat că nu pot mării efectivul forţelor cerute de români, deoarece sunt obligaţi să repartizeze o cantitate mai mare de forţe pentru apărarea imediată a Strâmtorilor, care în prezent sunt demilitarizate, însă în cazul militarizării acestora, Turcia va putea să ia în considerare o mărire a efectivelor sale de intervenţie contra Bulgariei.[25]
Relaţiile turco-ruse s-au dovedit productive pe parcursul întregii perioade interbelice. Tratatele semnate de ambele state au conferit un grad semnificativ de siguranţă Turciei şi un sprijin solid la Montreux. Relaţiile turco-romane au evoluat treptat în aceeaşi perioadă. State noi formate au înţeles că trebuie să menţină prevederile Tratatelor de Pace de la Paris iar până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial s-au străduit să-şi menţină neutralitatea statala.
Azi, Turcia si-a propus sa construiasca un canal care sa lege Marea Neagra de Marea Marmara. Cu alte cuvinte inca o stramtoare. Ce pozitie vor adopta statele semnatare ale Conventiei de la Montreux?
[1] AMR, fond nr. 5418, dosar nr. 1151, f. 29
[2] Idem
[3] Ibidem, f.30
[4] idem,
[5] idem
[6] ibidem, f. 31
[7] idem
[8] idem
[9] ibidem f. 32
[10] ibidem f. 33
[11] AMR, fond. Nr. 5418, Telegrama nr. 64969 din 11 noiembrie 1935, f. 35-37
[12] idem
[13] Arhiva Militară Română, Fond nr. 5418, nota ataşatului militar în Turcia, Telegrama nr.4335 bis din 28 februarie 1936, f. 3
[14] AMR, fond nr. 5418, Telegrama nr. 4401, din 21 mai 1936, fila 43
[15] idem
[16] AMR, fond nr. 5418, Telegrama nr. 4419 din 27 mai 1936, fia 57
[17] idem
[18] idem
[19] ibidem, f. 59
[20] ibidem f. 60
[21] AMR, Fond. nr. 5418, MSM, sectia a III-a, f. 76
[22] idem
[23] ibidem f. 77
•MSMR aprecia că forţele necesare Turciei pentru a ţine pe loc grosul bulgar până ce acesta va fi angajat şi distrus de forţele româno-iugoslave trebuie să fie de 120 batalioane şi 150 baterii. MSMR se baza în afirmaţiile sale pe două considerente şi anume, valoarea grosului bulgar (cca. 10-15 divizii infanterie + 1-2 divizii Cavalerie) şi pe spaţiul restrâns care separa frontiera turco-bulgară de Strâmtori (cca. 110 -150 km)
- · Conform specialiştilor militari de la Ankara, un atac italian în Anatolia ar dura mult deoarece debarcările, aprovizionarea pe mare, terenul muntos şi lipsit de comunicaţii constituie piedici care nu pot fi trecute uşor.
- ·· Golful Xerox şi peninsula Gallipoli
[24] AMR, fond 5418, MSM, secţia III-a f. 166
[25] ibidem, f.167