Razboiul din Libia produce disensiuni iar multe state isi reconsidera pozitia din abtinere in condamnare a Frantei sau a celor care au atacat pana in acest moment. Rusia, China, Turcia, o parte a statelor arabe, chiar si statele africane considera pripita atacarea Libiei si mai ales atacarea nesincronizata. Statele care s-au abtinut sau care condamna atacarea Libiei fac comparatii de genul „cruciade medievale”, atacuri pentru petrolul libian. Dupa cum spuneam in cateva postari anterioare deconstructia lumii arabe a inceput odata cu iesirea statelor de sub protectia Imperiului Otoman.
Postez mai jos, o incursiune in istorie si subliniez ca interesele Marilor Puteri asupra zonei petroliere si nu numai au ramas aceleasi. Mentinerea starii de neintelegere intre statele arabe este principiul de baza al Aliatilor (cei interesati in zona):
In opinia lui Paul Schimtz Cairo, reputat analist al spatiului, prabusirea orientului islamic a inceput in data de 12 noiembrie 1914, o luna dupa declaratia de razboi a Frantei si Angliei impotriva otomanilor. De la sfarsitul cruciadelor pana la inceputul primului razboi mondial linistea Orientului nu a fost tulburata de atacurile Europei.
Tragedia decaderii lumii islamice, ajunsa in ultima sa faza odata cu chemarea Sultanului la razboiul sfant nu a mai fost ascultata. Neconcordanta intre Constantinopol si celelalte centre din imperiu s-a soldat cu prabusirea Imperiului Otoman – ultima mare teocratie islamica si aparitia la capatul unor razboaie, a unor state independente dar cu un mare pret in victime-oameni platit de aceastea.
Interesele franceze, engleze, italiene, germane in aceasta zona, petrolul care incepand din secolul xx-lea a devenit indispensabil au fost factori care au dus la disensiuni si conflicte, multe dintre acestea neincheiate nici astazi.
Turcia prin campanii de cuceriri in Europa Centrala s-a slabit constant. Aparent acestea aduceau succese stralucite dar caduce din punct de vedere politic. Cand in Est imperiul ducea campanii de cucerire sustinute de armatele musulmane in capatul opus al lumii islamice – Maroc – apareau primele tentative de patrundere economica, politica ale puterilor europene. Cu toate ca amploarea acestor tentative era efemera in fond erau primele semne prevestitoare la adresa lumii islamice[1]. Cadrate in aceasta categorie ar fi atacul armatei spaniole ( 1510 ) care au cucerit Tripolitania. 1535 atacurile intreprinse de Carol Quintul impotriva Tunisului si campania impotriva Algerului. Cei care s-au asezat primii pe teritoriul musulman au fost portughezii – nu pentru mult timp din cauze interne – pe coasta de sud a Stramtorii Gibraltar.
In 1662, Anglia prelua Tangerul, spaniolii dupa eforturi sustinute, la inceputul secolului al XVII-lea au reusit sa preia zona Marocului si succesiunea portughezilor in Ceuta. Francezii, de-a lungul coastei nord-africane au patruns prin crearea si consolidarea de legaturi comerciale. Dei –ul din Alger in schimbul unor sume de bani a acordat unei societati franceze importante concesiuni care mai tarziu aveau sa devina baza viitoarei colonii franceze a Algeriei. Din Alger , francezii cu timpul si-au extins influenta pana in Egipt si Siria.
Prim a incercare de cucerire politica a acestui spatiu ii este atribuita lui Napoleon cu Campania din Egipt, care este prima incursiune pe taram Islamic in care se renunta la raspandirea crestinismului (in comparative cu cruciadele) si se urmareau scopurile pur politice. Analistul acestor civilizatii, Paul Schimitz Cairo compara aceasta campanie cu cruciadele si remarca faptul ca daca in timpul cruciadelor cele doua culturi cea apuseana si cea rasariteana erau compuse din oameni cam pe aceeasi treapta a civilizatiei, in timpul campaniei napoleoniene civilizatia apuseana era mult superioara.Ceea ce devenise hotarator. Mai mult Orientul si-a gasit de atunci modele in zona apuseana si a incercat sa le transpuna in zona lor.
Cu Campania lui Napoleon in Egipt si cu Victoria de la Piramide incepe descompunera lumii arabe. Mai mult in 1830 francezii ocupa Algerul. Structura lumii arabe este afectata de aceasta ocupatie. In ceea ce priveste Anglia, aceasta incearca sa puna piciorul in peninsula araba cu scopul de a-si asigura drumul spre Indii, finalizat odata cu terminarea canalului de Suez.
Un an dupa ocuparea Tunisiei, Marea Britanie a reusit sa controleze Egiptul. Dupa strapungerea canalului de Suez indatorarea tarii fata de Europa a sporit. Kedivul s-a vazut silit sa vanda Angliei pachetul sau de actiuni al Companiei canalului de Suez.[2]
S-a instituit o comisie financiara, care printre altele dezlantuie o rezistenta pe motive religioase sub conducerea lui Arabi Pasa si impotriva Kedivului, au sfarsit printr-un masacru. Pretextul este folosit de englezi care intervin, bombardeaza Alexandria, ocupa tara si isi stabilesc drumul spre indii. Atat Marea Britanie cat si Franta prefer sa lase la conducere, formal, un conducator fidel.
Lucrurile se precipitau constant pentru fosta mare forta reprezentata de Imperiul Otoman, razboiul turco-italian pentru anexari in Africa, razboi declansat de italieni si soldat cu cucerirea Libiei. Cu toate ca anexase teritoriul, Poarta nu a recunoscut ocupatia italiana, mai mult a organizat o rezistenta in frunte cu Enver Pasa in Cirenaica. Italia a ocupat Dodecanezul si a atacat Dardanelele cu scopul de a forta turcii sa recunoasca ocupatiile sale in Africa. Pacea de la Lausanne 18 octombrie 1912, otomanii acordau Tripolitaniei si Cirenaicei autonomie deplina, insa drepturile suverane treceau asupra coroanei Italiei.[3]
Agonia in care se afla lumea araba a culminat la 5 si 6 noiembrie cand Marea Britanie si Franta au declarat razboi Imperiului Otoman. Aceasta declaratie a facut ca turcii sa treaca de partea puterilor centrale. Cand la nivel diplomatic se declara razboi si se conturau taberele, Marea Britanie debarca in insulele Bahrein, 7 noiembrie, trupe indiene cu scopul de a ataca Turcia din Golful Persic in timp ce in Egipt se desavarsea gruparea armatei de Palestina in frunte cu Allbeny care avea scopul de a ataca Turcia pe la sudvest[4]. Treptat englezii cuceresc zona cu zona. La 11 martie 1917 cuceresc Bagdadul si Ierusalimul. Un an mai tarziu cade regiunea Mosul si Damascul[5]
In ceea ce priveste mentalitatea islamica si ceea ce reprezinta aceasta pentru lumea musulmana trebuie sa scoatem in evidenta si importanta religiei. Dar din analiza de mai sus reiese ca Marea Britanie in special a reusit datorita propagandei sa aduca pe pozitii opuse state care nu se mai luptasera. Se consemneaza pentru prima data in o lupta intre musulmani si crestini contra musulmani.
Acordul Sykes – Picot
Pentru a-i atrage de partea sa, Marea Britanie le-a promis arabilor iesiria de sub controlul Imperiului Otoman si cladirea unei Arabii Independente. Insa promisiunile s-au dovedit formale. Mai mult Franta semneaza cu Marea Britanie in mai 1916 acordul Sykes – Picot in care isi stabileau zonele de influenta si interes. Acordul a ramas secret pana la sfarsitul primului razboi mondial. Acest acord raspundea dezideratelor imperialiste ale celor doua puteri europene asa cum nutrisera acestea inainte de izbucnirea razboiului. Intentiile Frantei erau de a se impune politic si economic in Siria, oficial sub forma de protectorat iar Marea Britanie vroia sa-si consolideze si sa scurteze in acelasi timp drumul spre Indii pe uscat, insa nu neglija nici campiile petrolifere din nordul Mesopotamiei[6].
Acordul Sykes – Picot, hotarator pentru reconstructia lumii arabe concomitent cu iesirea de sub Imeriu Otoman, prevedea : “Anglia si Franta sunt dispuse sa recunoasca si sa apere o federatie independenta de state sub suveranitatea unui conducator arab, in zonele A si B ale hartii alaturate. Franta va avea in zona A si Anglia in zona B privilegii asupra tuturor intreprinderilor si impozitelor locale. Numai Franta in zona A si numai Anglia in zona B vor avea dreptul exclusiv de a stabili functioari si consilieri straini la cererea statului sau federatiei de state arabe. Franta are in zona albastra si Anglia in zona rosie imputernicirea ca, in intelegere cu statul sau federatia de state arabe, sa stabileasca o administratie directa sau un control, precum doresc sau socotesc potrivit. In zona cafenie va fi instituita o administratie internationala asupra formei care se va hotari in acord cu ceilalti aliati si cu reprezentantul Serifului din Mecca”[7].
Anexata, la acord era o harta in care apareau diferitele zone si sfere de influenta.
Acest acord era pozitiv doar pentru Anglia si Franta. Cei in care lovea direct erau turcii pentru ca observau ca prin diplomatie, propaganda i-au intors pe arabi impotriva lor reusind in acelasi timp sa ameninte si imperiul. De partea cealalta Italia, Germania nu erau indiferente la cresterea influentei anglo-franceze in Orient. Promisiunile facute Serifului si ceea ce prevedea acordul Sykes – Picot nu puteau fi sustinute timp indelungat, contradictiile fiind evidente. Dupa ce a fost cunoscut acordul secret, Anglia a cautat sa se sustraga contrazicerii, tagaduind obligativitatea promisiunilor facute[8] Serifului.
Cu toate ca de partea araba au fost aduse dovezi categorice cu privire la exactitatea acordului si valabilitatea promisiunilor facute de englezi, acestia au cautat sa creeze controverse legate de valabilitatea acordului si in acest fel sa incerce sa musamalizeze acest acord. Din cercetarile noastre, pana in 1940, Londra a refuzat publicarea schimbului de scrisori dintre inaltul sau comisar in Egipt ca delegat imputernicit englez si Seriful Huseyin, care daca ar fi facut-o controversa ar fi fost elucidata. Zona cafenie prezentata in acord, din analiza noastra se refera la Palestina de azi. Scopul englez era ca prin formularea viitorului Palestinei, cum era prezentata in acordul Sykes – Picot, era ca pana la urma sa inlature pretentiile pe care le manifesta Franta din zona sa de influenta din Siria. Englezii, in interes propriu au sustinut ideea unui camin national evreiesc sub protectorat englez. Scopul englezilor era ca pe langa aceasta pozitie sa inhame la carul politicei sale in criticele momente ale tratatelor de pace, puterea internationalei evreiesti.
Un act abil al diplomatiei engleze. La 2 noiembrie 1917 secretarul de stat al ministerului de externe, Balfour scria lordului Rotshild la Londra, o scrisoare numita de atunci “ declaratia Balfour” care a jucat un rol important in stabilirea noii oridinii in Palestina. Declaratia Balfour era : “ In numele guvernului Majestatii Sale am onoarea sa va transmit urmatorul masej de simpatie referitor la manifestarile sioniste, care a fost supus Cabinetului si aprobat: Guvernul Majestatii Sale priveste cu bunavointa constituirea unui camin national pentru evrei in Palestina si va face cele mai mari eforturi pentru ca acest scop sa fie atins, ramanand insa clar ca nu trebuie sa se petreaca nimic ce ar putea prejdicia drepturile cetatenesti si religioase ale comunitatilor neevreiesti existand in Palestina sau drepturile si situatia politica a evreilor din orice alta tara[9].
Marea Britanie a urmarit prin aceasta si remedierea situatiei proprii, mai ales de cand cu acordul Sykes-Picot arabii nu ii mai priveau cu ochii buni, ori impamantenirea unei comunitatii evreiesti in Palestina, cu englezii ca protectori ai zonei ii mentineau pe englezi pe o pozitie favorabila. La sfarsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea armatelor turcesti, lumea araba din Asia era incurcata intr-o retea de conventiuni si promisiuni contradictorii. Aceasta situatie a continuat si in perioada interbelica cand aceasta zona a fost teatrul unor conflicte militare si diplomatice in care Franta, Anglia, evrei si arabi se luptau pentru realizarea pretentiilor in intentiilor proprii. Un punct slab pentru care aceasta stare s-a prelungit poate fi considerata criza dinastica si neintelegerile dintre arabi. Mai mult ceea ce s-a stabilit la Tratatele de Pace de la Paris au dus la o seama de rascoale, de rasturnari si de conflicte, unele dintre acestea neincheindu-se nici azi.
Anul 1911 a adus o perioada de mare incordare politica. Celebrul „salt de pantera” german de la Agadir din iulie a adus in discutie pretentiile teritoriale ale Marilor Puteri. Franta dorea sa ramana singurul stapan in Maroc. Britanicii, care ocupasera intre timp si Sudanul, pe langa Egipt i s-au alaturat. Musulmanii din intreaga lume urmareau cu atentie conflictul dintre Marile Puteri pentru Maroc. Se va erija Wilhem al II-lea intr-un protector puternic al Islamului, asa cum aparuse tuturor cand a intrat calare la Ierusalim, in splendoarea fastului sau imperil? Era speranta lumii musulmane. Din pacate pentru ei, evenimentele au evoluat intr-o alta directie si anume, la Postdam s-a ajuns la o intelegere cu Rusia, Persia a fost parasita la discretia Rusiei; junii persani au fost alungati, fostul sultan Muhammed Ali a fost reinscaunat prin grija Rusiei. Gestul Germaniei a provocat stupoare printre musulmani, iluzitionati de gesturile de prietenie anterioare. Berlinul s-a razgandit si a incheiat cu Parisul un targ. In schimbul unor regiuni mlastinoase in Congo, a lasat Frantei, Marocul si Islamul de vest[10].
Marile puteri, pentru moment, nu au fost în stare sau nu au voit să potolească avîntul războinic al noii însoţiri antiotomane. Criza Agadirului abia se consumase. Rusia încă nu-şi revenise după înfrîngerea suferită în confruntarea cu Japonia (1904-1905) şi cataclismul primei revoluţii ruse (1905-1907). Orice amestec din partea Austro-Ungariei şi Germaniei de partea Turciei ar fi putut-o forţa să intervină de partea balcanilor (altfel ea şi-ar fi pierdut cu totul autoritatea şi aşa puternic ştirbită de Congresul de la Berlin) în clipa în care ea încă nu era gata de război. Ministrul rus de externe, P. Sazonov, a intuit primejdia transformării acestui conflict regional în unul mondial şi a încercat prin toate mijloacele să-l aplaneze, dar fără să izbutească.
Blocul austro-ungaro-german nu era nici el pregătit pentru un război de anvergură. Turcia slăbită a rămas de una singură în faţa foştilor săi vasali care au fost înarmaţi pînă în dinţi atît de către noii săi prieteni (Germania şi Austro-Ungaria), cît şi de vechii duşmani (Rusia).
Proaspeţii aliaţi s-au angajat în război fără ca să aibă o viziune bine pusă la punct a noii configuraţii teritoriale într-o peninsulă Balcanică fără Turcia. Delimitarea hotarelor în Macedonia a fost amînată după război. Aventura „alianţei monstruoase” balcanice, însă, s-a încununat de un succes pe cît de neaşteptat pe atît de răsunător. Pe data de 9 octombrie 1912, Muntenegru a declarat război Porţii Otomane. Peste opt zile lui i s-au alăturat Serbia şi Bulgaria, iar pe 18 octombrie – Grecia.
Într-un timp scurt, aproape toate posesiunile balcanice ale Turciei (cu excepţia unei fîşii înguste de-a lungul Strîmtorilor şi a cîtorva cetăţi asediate) au fost ocupate de trupele aliate. Unităţile armatei bulgare au atins aliniamentul Ciatalgia-Midia – ultimul obstacol în calea lor spre Istanbul (clerul bulgar s-a grăbit chiar să-l întituleze pe ţarul Ferdinand I ca eliberator şi suveran al Constantinopolului!). Deja pe data de 3 noiembrie Turcia a cerut pace. Ea a fost semnată la Londra abia la sfîrşitul lunii mai. Tărăgănarea tratativelor a fost cauzată nu de complicaţiile de ordin militar, ci de neînţelegerile iscate între aliaţi[11].
In partea opusa, dupa ce Franta a ocupat tot ce si-a dorit, Italia a venit cu pretentii teritoriale. Cum Marocul i s-a atribuit Frantei, Roma a crezut ca nu mai poate astepta pentru a pune definitiv stapanire pe Tripolitania. Pretextul a fost ca autoritatile otomane impiedica comertul italian. Italienii au cerut printr-un ultimatum adresat Portii consimtamantul de a ocupa Tripolitania. Ultimatumului i-a urmat declaratia de razboi, dupa 24 de ore.
Europa, a fost „indignata” de gestul Italiei cu toate ca atat Anglia cu Egiptul, Franta cu Africa de Nord-Vest, Austria cu Bosnia Herzegovina, Rusia cu Crimeea si Basarabia procedasera la fel. Cu toate ca gestul Italiei era imoral, generalul Izzet Pasa, seful statului major general al armatei turce afirma: „ Dupa dreptul omenesc si chiar dupa dreptul international, atacul nemotivat asupra acestei provincii (Tripolitania) este desigur o nedreptate. Dar poate ca este o crima si mai grava aceea pe care o comite un Stat, cand se arata prea slab fata de marimea Imperiului sau si de bogatiile naturale ale acestuia, cand isi slabeste puterea de rezistenta irosind ca un risipitor resursele si bogatiile imensului sau teritoriu.”
Declaratia generalului era adevarata, din cauza neglijentei, turcii au pierdut aceasta provincie. Dupa calcule simple in care intelesesera ca posibilitatea unui razboi nu este de luat in seama, oficialitatile au sperat ca protestele anglo-franceze ii vor stopa pe italieni in actiunea lor. Insa, italienii se intelesesera cu acestia. Daca pierderea Bosniei si Hertegovinei, comparata cu pierderea Tripolitaniei era o cauza secundara, acum Imperiul Otoman era nevoit sa actioneze deoarece era vorba de provincii cu populatie curat islamica. A le lasa crestinilor fara lupta, ar fi insemnat pentru Turcia pierdea si ultimul rest de prestigiu in spatiul islamic, pierderea probabila a Califatului.
Din aceste considerente, guvernul de la Constantinopol nu a avut alta optiune decat lupta, sperand intr-o minune de la Allah. Italienii nu au luat in considerare unitatea musulmana care prin gestul lor i-a reunit. Cand triburile arabe au aflat ca Suveranul si Califul lor din Constantinopol nu ii parasise, ci le trimitea ajutor, au alergat din pasuni si din oazele lor sa lupte impotriva navalitorului. Uniti sub drapelul verde al Profetului, Islamul i-a facut sa uite de certurile dintre ei.
Chiar si in Yemen, unde armata otomanilor ducea o lupta grea cu beduinii rasculati, ostilitatile au incetat ca prin farmec. In aceasta batalie, Mustafa Kemal a fost inaintat la gradul de maior, luptand in Cirenaica de Nord-Est. Lupta pentru Tripolitania a devenit o lupta pe pozitii. Dupa incercari repetate de a cuceri in totalitate provincia, Poarta a acceptat conditiile oferite de Italia. La 18 octombrie 1912, s-a incheiat pacea de la Ouchy. Sultanul, pentru a evita umilinta de a ceda un teritoriu musulman, a acordat tripolitanilor autonomia deplina. Italia s-a angajat sa evacueze insula Rhodos si Dodocanezul, insa nu si-a respectat angajamentul.
Cu toate ca s-au schimbat sistemele politice, regimurile, interesele statelor puternice au ramas aceleasi. Una dintre dovezile clare in acest sens o reprezinta interventia in Libia care numai de drepturile omului nu le pasa franco-anglo-americanilor-etc. Asa cum state din zona de influenta rusa sufera din cauza nerespectarii drepturilor omului, cum palestinienii sunt umiliti de evrei fara nicio jena si cum Iraqul, Afganistanul etc sunt terorizate permanent de cei puternici tot asa, cei care ne conduc au interes sa nu apara cumva vreo democratie in zona araba. Lideri pusi cu acordul lor si controlati, acestia respecta drepturile omului! Apelul lui Erdogan, din Mekka la unitatea lumii arabe si la pozitia adversa fata de intentia de implicare a NATO in conflict par sa aduca pe tapet alte noi probleme, poate mai complicate.
[1] http://www.mdn.md/index.php?day=3527
[2] D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal, 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, p. 92
[3] op.cit. p. 93
[4] Paul Schmitz Cairo Reconstructia lumii arabe, Editura Scrisul Romanesc, Craiova p.5
[5] ibidem p.15
[6] ibidem p. 19
[7] ibidem p. 20
[8] ibidem p. 35
[9] op. cit. p. 35-36
[10] ibidem p.36
[11] op.cit. p.39