Astazi, pentru mine a fost o zi deosebita. Ziua in care am devenit doctor in ISTORIE. Cuvantarea pregatita dar nerostita pentru acest eveniment o postez mai jos.
Tema aleasa România și Turcia, actori importanți în spațiul de relații balcanice (1918 – 1940) aduce un subiect mai puțin dezbătut din cadrul palierului mai amplu al relațiilor internaționale din spațiul balcanic, respectiv legăturile stabilite între statul român interbelic (una dintre cele mai „bogate” în evenimente și, bineînțeles, interesante perioade din istoria mai mult sau mai puțin recentă a României) și recent înființatul stat turc.
Din punctul de vedere al organizării stricte a demersului investigativ, am urmat o linie quasi – clasica lucrarea fiind organizată în cinci capitole: I. Turcia și România în sistemul de relații internaționale din anii 1918-1923; II. Contribuția României și Turciei la Promovarea Cooperării în Balcani (1923-1934); III. România și Turcia – actori importanți ai relaților internaționale (1934 – 1936); IV. Turcia și România în fața marilor crize internaționale (1936 – 1939); V. Turcia și tragedia României) și se axează, în principal, pe stabilirea principalelor coordonate ale axului Turcia-România.
În ceea ce privește analiza efectivă, am încercat să focusez asupra principalelor etape distincte ale evoluției ambelor state dar și noile relații dintre România și Turcia care s-au regăsit în mesajul de pace enunțat la Tratetele de Pace de la Paris.
Primul capitol, Turcia și România în sistemul de relații internaționale din anii 1918-1923, surprinde modul explicit de trecere a statului turc de la Imperiu la Republică, etapele dezastrului produs de implozia Imperiului Otoman, angrenarea națiunii în războiul greco-turc.
Una dintre cele mai interesante caracteristici ale lucrării prezentate se refera la încercarea de creionare a unuia dintre cele mai importante și definitorii personalități ale secolului XX – creatorul statului turc modern, Mustafa Kemal. Prin poziția critică adoptată față de Sultan l-a pus într-o postură fără întoarcere. Dat în urmărire pentru a fi reținut, generalul s-a retras în Anatolia și cu sprijinul unei mari părți din Armată a reușit să formeze o grupare care să lupte pentru independența țării. Autorul precizează că România nu s-a implicat în procesul trecerii de la o formă de guvernare la alta chiar dacă în conflictul greco-turc, premierul britanic a solicitat ajutorul României în favoarea grecilor.
Tot la nivelul acestui capitol inițial, pe baza materialelor inedite am încercat să surprind poziția adoptată de turci la Conferința de la Lausanne și lista de revendicări cu care aceștia au venit. Poziția dură și punctele pentru care nu concepeau negocieri au făcut ca această Conferință să fie prelungită mai mult de câteva luni. Tot la aceste negocieri s-a ajuns și la amenințări de a scoate Patriarhia de pe teritoriul statului turc în caz de neînțelegere. Detalierea acestor etape vine să completeze bibliografia de specialitate din România de altfel destul de săracă.
În capitolul al doilea, Contribuția României și Turciei la Promovarea Cooperării în Balcani (1923-1934), m-am oprit asupra puncteleor de evoluție ale ambelor state. Statele „noi”, România (1918) și Turcia (1923) s-au declarat mulțumite de Tratatele de Pace de la Paris (1919-1920) și au depus eforturi susținute pe parcursul perioadei interbelice pentru a conserva deciziile luate la Paris. Tot în acest capitol, în baza documentelor de arhivă, descriu subtilitățile din spatele Tratelor de prietenie semnate de Turcia kemalistă cu Rusia Sovietică prin care turcii se angajau să nu intre în nicio alianță fără acordul sovieticilor. Cooperarea turco-rusă ne este creionată și de către Ismet Inonu care detaliază vizita la Moscova, întâlnirea cu Stalin și familia acestuia și ajutorul pe care acesta îl acordă Turciei, mult peste așteptările primului ministru turc. Tot aici, am urmărit relațiile greco-turce și progresul acestora după război.
În cel de-al treilea capitol, România și Turcia – actori importanți ai relaților internaționale (1934 – 1936), analizez principiile care au stat la baza constituirii Înțelegerii Balcanice, etapele formării acestei Alianțe, cât și scopul acesteia. Totodată sunt prezentate și eforturile duse de diplomația celor două state în regiune pentru a atrage Bulgaria în Alianță. Planurile efectuate de Marile State Majore prin întâlnirile din cadrul Alianței scot în evidență carențele colaborării celor patru state în cazul unui atac. Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate motivatiile diplomatiei de la Ankara si presiunile pe cai diplomatice asupra necesității revizuirii Tratatului de la Lausanne datorită pericolului reprezentat de statele revizioniste. Nota turcă prin care statele participante la Conferință din 1923 erau înștiințate de necesitatea unei noi Conferințe cu scopul ca Turcia să-și poată militariza Strâmtorile au nemulțumit România care considera primejdios să se modifice anumite clauze ale Tratatelor de Pace. Teama Bucureștiului era reprezentată și de eventualul precedent creat de Turcia. Sprijinul sovietic, dar și acordul celorlalte state, inclusiv al României, au dus la Convenția de la Montreux, dându-i-se Turciei dreptul de a-și militariza Strâmtorile.
În cel de-al patrulea capitol, Turcia și România în fața marilor crize internaționale (1936 – 1939), analizez intensificarea eforturilor statelor membre ale Înțelegerii Balcanice și Micii Înțelegeri și eforturile acestora de a căuta să găsească o cale prin care toate statele fără pretenții teritoriale să își intensifice eforturile pentru a stopa încălcarea Tratatelor de Pace de după primul război mondial. După anexarea Austriei de către Germania, a Etiopiei și a Albaniei de către Italia, coroborat cu Acordul de la Munchen prin care Marea Britanie și Franța sacrificaseră Cehoslovacia, atât Turcia cât și România au depus eforturi susținute pentru a primi garanții din partea celor două state occidentale democratice.
Drama României ne este detaliată în ultimul capitol, cel de-al cincilea: Turcia și tragedia României. România a căutat să se apropie de Uniunea Sovietică cu ajutorul Turciei. Dacă relațiile turco-sovietice erau pozitive, după semnarea pactului Ribbentrop-Molotov constatăm o răceală, Sukru Saracioglu, ministrul de externe turc fiind primit fără fast la Moscova unde nu a mai putut să militeze pentru îmbunătățirea relațiilor româno-sovietice. Așezarea geografică a celor două țări după declanșarea celui de-al doilea război mondial a făcut ca cele două țări să aibă situații diferite. Colaborarea româno-turcă nu a fost suficientă pentru a stopa războiul în Estul Europei și în zona balcnică iar statele din zonă s-au văzut neputincioase în fața statelor mai puternice.
Trebuie remarcat, ca o linie definitorie, pentru această teză, prezentarea și analiza unor documente inedite publicului cercetator român – descoperite în Arhivele Naționale din Turcia, dar și prezentarea, uneori pentru prima dată în România, a unor lucrări centrate pe istoria Turciei în secolul XX, în limba turcă (Ismet Inonu Hatirarlar (Amintiri)), Aras, Tevfik Rustu, Lozan Izlerinde 10 yil, (10 ani de la Lausanne), Y.E. Aksam Matbaasi, Istanbul 1935; Cahit Kayra, Sevr dosyasi (Dosarul Sevres), Y.E. Buke, Istanbul, 2004; Cemil Bilsel, Türk boğazları (Strâmtorile turce), Y.E. İsmail Akgün Matbaası, Istanbul, 1948.
