Astăzi se împlinesc 72 de ani de când fondatorul Turciei , Mustafa Kemal Ataturk (12 martie 1881 – 10 noiembrie 1938) a încetat din viață . Lider în adevăratul sens al cuvântului, omul care a reușit (alături de o echipă atent selecționată) să pună capăt covalescenței Imperiului Otoman și să fondeze Republica Turcia. În posturile anterioare am relatat aspecte ale îndelungatului și sinuosului drum de la Imperiu la Republică.
În toamna anului 1938 starea de sănătate a preşedintelui Ataturk s-a deteriorat. Examinat de profesorul francez Tiessienger, raportată de către Legaţia Regală a României în Turcia, ministrului MAE, N. P. Comnen, reiese că starea de sănătate a preşedintelui Turciei este şubredă, şi în primul rând ficatul, din cauza alcoolului pe care acesta îl consuma zilnic.[1]
Dispariţia dispariţia liderului emblematic K. Ataturk, la 10 noiembrie 1938, a generat numeroase comentarii. Întrebarea de pe buzele tuturor se referea la posibila continuare a vechilor evoluţii din partea Turciei. Sau alte chestiuni, precum: Care va fi viitorul reformelor Kemaliste? Neînţelegerile dintre liderii Kemalişti vor crea probleme interne? Va putea Turcia continua politica externă promovată de indiscutabila autoritate a lui Ataturk, iar întrebarea cea mai vehiculată era dacă Turcia va putea să îşi apere integritatea naţională şi în primul rând independenţa ca un stat laic?
În ceea ce priveşte securitatea, „noi turcii avem mai întâi de toate încredere în propria noastră forţă şi apoi ne bizuim pe alianţele noastre. Poziţia noastră geografică ne face să credem că o să jucăm un rol important în Europa şi în Orientul apropiat. Acest val este dezbărat de orice sugestii ideologice străine; totuşi departe de noi gândul de a vroi să ne ridicăm contra uneia dintre aceste ideologii, noi dorim doar să servim pacea”.[2]
Ataturk in timpul vieţii fusese frământat de aceste probleme, pe de altă parte prevăzând şi iminenta izbucnire a celui de-al II-lea război mondial: „Foarte curând va izbucni un conflict mondial. Aventurieri ca Hitler şi Mussolini vor îneca lumea în sânge. Se va schimba echilibrul de forţe. În timpul acestui conflict trebuie ca Turcia să nu comită nici o greşeală.”.
În anul 1938, politica externă a Turciei s-a concretizat în încheierea de înţelegeri şi tratate cu ţările vecine, toate cu scopul de a consolida pacea in zonă şi de a contribui la menţinerea păcii. Ţări ca Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Iran, Irak, Uniunea Sovietică, care fuseseră într-un permanent conflict cu Imperiul Otoman, acum deveniseră prietenii Turciei.
De altfel, Ataturk şi colaboratorii săi câştigaseră încrederea ţărilor străine. Chiar şi Marea Britanie, care crease mari dificultăţi Turciei în problema Musul şi în timpul revoltei lui Seyh Sait acceptase politica externă independentă a Turciei.
Politica Turciei în Balcani reprezintă, în fond, expresia intereselor particulare şi colective ale popoarelor din acesta regiune. Cu celelalte puteri, relaţiile Turciei[4] continuă să se dezvolte într-o atmosferă amicală. În ceea ce priveşte Grecia, o ţară mediteraneană, era firesc ca politica externă să fie influenţată în primul rând de cea mai mare putere maritimă, Marea Britanie, împreună cu Franţa. Pentru Grecia, Italia constituia principalul pericol. În acest context, Ioannis Metaxas a colaborat deosebit de strâns cu guvernul turc[5], această colaborare continuând şi după moartea preşedintelui Ataturk[6]
La 11 noiembrie 1938, în cadrul Adunării Naţionale este ales cu unanimitate de voturi, cel de-al doilea preşedinte al ţării, în persoana lui Ismet Inonu, fostul prim-ministru.
Potrivit Constituţiei, primul ministru Celal Bayar, a prezentat demisia guvernului, noului preşedinte, Inonu, după care acesta l-a însărcinat cu formarea noului cabinet, unde nu s-au făcut decât două modificări: Sukru Saracioglu în locul lui T. R. Aras la externe şi la interne Refik Saydam[7] a luat locul lui Sukru Kaya.[8]Mai mulţi membri ai parlamentului au propus să schimbe numele capitalei statului turc din Ankara în Ataturk[9].
Funeraliile conducătorului statului turc, care au avut loc la 20 noiembrie la Ankara, eveniment important, au atras prezenţa multor lideri europeni·. Din partea română, Nicolae Petrescu Comnen a trimis o scrisoare de condoleanţe la care a primit răspuns de la omologul său, T. R. Aras, de altfel şi patriarhul Miron Cristea, preşedintele Consiliului de Miniştri, a trimis o scrisoare de condoleanţe primind răspuns de mulţumire de la Celal Bayar[10].
La funeraliile şefului statului turc au fost prezente 30 de state. La 20 noiembrie au sosit în capitala turcă delegaţii din majoritatea ţărilor pentru a participa la evenimentul neplăcut[11], totalul oamenilor care au fost prezenţi la înmormântarea şefului statului fiind de 20.000 de oameni[12].
Liderul care urma să-l succeadă trebuia inevitabil să fie paşă kemalist. În această situaţie, primul ministru Celal Bayar îl recomanda pentru preşedinţie pe mareşalul Fevzi Cakmak, comandantul Statului Major, el fiind susţinut şi de kemaliştii Kilic Ali, Recep Peker şi Sukru Kaya, dar mareşalul nu dorea să părăsească armata.
Nici nu se încheiaseră funeraliile şi Germania, tindea din toate puterile să îşi dezvolte relaţii cu naţiunile din estul şi sud-estul european. În acelaşi timp Anglia lăsa să se înţeleagă că va face totul pentru a câştiga cauzei engleze pe noul preşedinte al Turciei[13].
O analiză a kemaliştilor din anul 1938 relevă faptul că, cu toate reformele realizate, erau în minoritate şi deţinerea în continuare a puterii politice era în dezacord cu principiile democratice. Situaţia se datora faptului că toate progresele obţinute erau atribuite puternicei personalităţi a lui Ataturk, dar grav era faptul că populaţia obişnuită cu monarhia manifesta neîncredere în capacitatea unor lideri kemalişti[14].
În ceea ce priveşte politica externă a Turciei, îndeosebi politica Înţelegerii Balcanice, după decesul lui Ataturk, a fost fidel urmată de noul preşedinte al republicii, Ismet Inonu, cât şi de noul guvern Celal Bayar, noul ministru de externe Şukru Saracioglu, dând asigurări că politica Turciei[15] va fi aceeaşi:
„Puteţi asigura România că cu cât timp trece, cu atât forţa şi importanţa uniunii noastre sporesc. Iar ceea ce este deosebit de îmbucurător este faptul că cu cât raporturile noastre devin strânse, cu atât mai mult câştigă cauza păcii în domeniul internaţional. Prietenii păcii internaţionale trebuie să fie satisfăcuţi de organizarea internaţionala a Înţelegerii Balcanice şi de raporturile atât de strânse dintre Turcia şi România.”[16]
Ziaristul turc Iunus Nadi· a publicat, la 17 decembrie 1938, în ziarul francez „La Republique”, un articol în care afirma că Înţelegerea Balcanică ar putea deveni o mare putere, cu o armată bine echipată, de cinci milioane de soldaţi, gata de a păstra cu înverşunare şi succes consolidarea acestui bloc, de oriunde ar veni agresorul[17].
În toamna anului 1938 a avut loc vizita lui Celal Bayar şi a lui Rustu Aras în România pentru a analiza situaţia internaţională care era din ce în ce mai periculoasă. Din telegrama lui Suphi Tanriover către ministerul turc de externe aflăm că în ziua înmormântării lui Ataturk la Bucureşti au fost lăsate steagurile în bernă[18].
În această perioadă, Turcia a optat pentru colaborarea cu puterile occidentale, încercând să contribuie la menţinerea statu-quoului, ea fiind preocupată în primul rând de mişcările Uniunii Sovietice[19].
[1] Ankara 5 aprilie 1938, numarul 477-3
[2] Ankara 14 martie 1938 – Numarul 378-3
[3] În „Timpul” din 17 martie 1937, în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor turco-române, Ataturk declara: „Dorim din suflet o Românie tot mai puternică. Prietenia dintre noi este atât de strânsă şi de sigură, încât pe măsură ce România se întăreşte şi se înalţă, ne simţim şi noi mai puternici. Mai presus de orice pacte, e simţământul care ne uneşte. Iar în inimile noastre, România este preţuită frăţeşte.”
[4] „Timpul” din 3 noiembrie 1938
[5] Barbara Jelavich, p. 197
[6] În „Timpul” din 12 noiembrie 1938 apărea declaraţia lui Ataturk: „Tot ce am făcut, a fost din dragoste pentru poporul meu, vrând să-l înalţ alături de popoarele civilizare ale lumii. Am cunoscut dorinţele şi avânturile lui şi le-am înfăptuit. Aceasta e taina succesului nostru: Unirea deplină între popor şi conducătorul lui.”
[7] Doc. Dr. Yusuf Sarinay, Dr. Ibrahim Karaer, Rahim Eristi Dunden Bugune Basbakanlik 1920-2004,(Prim ministru de ieri şi până azi) Basbakanlik Devlet Arsivleri Genel Mudurlugu, Ankara, 2004. p. 43.
[8] “Timpul” din 13 noiembrie 1938
[9] „Timpul” din 13 noiembrie 1938
- ·Din partea Marei Britanii a participat Sir William Birdwood, în ţinută de gală, în mână cu bastonul de mareşal, urmat de 150 de soldaţi englezi de elită, a venit să prezinte onorul eroului care îl învinsese la Canakkale, ceea ce se putea considera un simbol al respectului pe care îl acordau englezii politicii realiste şi echilibrate promovate de kemalişti după problema Musul.
[10] „Timpul” din 14 noiembrie 1938
[11] „Timpul” din 22 noiembrie 1938
[12] „Timpul” din 23 noiembrie 1938
[13] „Timpul” din 14 noiembrie 1938
[14] Meten Şahiler, p. 181-182
[15] Eliza Campus, Înţelegerea Balcanică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1972, pag. 258-259
[16] „Timpul” din 13 noiembrie 1938
- · Proprietar al ziarelor Cumhuryet si La Republique ( acesta din urmă editat în limba franceză)
[17] Ibidem p. 261
[18] Eyup Kaptain, p. 150
[19] Ibidem p. 196