În ceea ce priveşte perioada trecerii de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată de istoricii europeni, Turcia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat în frunte cu Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost completate şi cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie. Pe lângă aceste conflicte fiecare ţară cu statut de Mare Putere şi-a manifestat interesul şi a căutat să aducă lucrurile într-o poziţie cât mai apropiată de interesul propriu. Datorită acestor cauze, în unele momente se putea vorbi de dispariţia Turciei. Intrarea sub protecţia puterilor europene din dorinţa acestora de a-şi împărţi anumite zone în ţară s-a dezvoltat o mişcare de rezistenţă în frunte cu M. Kemal.
Confruntate cu mişcări interne puternice, cele două regimuri în devenire, comunist si ataturkist au pus bazele unei colaborări. La 16 martie 1921 Rusia sovietică şi Turcia Kemalistă semnează la Moscova un tratat de prietenie prin care este stabilită frontiera turco-sovietică din Transcaucazia. În urma acestui tratat districtele Kars şi Igdir sunt cedate Turciei, iar Nahicevanul este pus sub protectorat azer. Tratatul de la Kars (13 octombrie 1921) semnat între Turcia şi cele trei republici sovietice transcaucaziene (în prezenţa şi cu acordul reprezentantului Rusiei sovietice) consfinţeşte graniţele stabilite prin tratatul sovieto-turc de la Moscova.
Cu aceste tratate încep practic relaţiile dintre cele două state. Neconsolidat, statul turc, prin conducătorii săi manifesta interes deosebit faţă de Uniunea Sovietică. Fiind cel mai puternic vecin al său, Turcia a căutat soluţii pentru a coopera benefic cu sovieticii. Cu toate că pe parcursul perioadei interbelice au existat şi momente când interesele celor două state le-au situat pe poziţii diferite, Turcia a căutat să-şi menţină teritoriul naţional, alăturându-se diferitelor alianţe cu caracter defensiv, însă a căutat să nu lezeze interesele ruseşti.
O problemă de interes general, nu numai a celor două state, a fost “chestiunea strâmtorilor”. Regimul Ataturk, după victoria Revoluţiei naţionale, prin Proclamaţia naţională din ianuarie 1920, şi-a asumat misiunea de a asigura libertatea comerţului între Marea Neagra şi Marea Mediterană.
Factorul Grecia
După încheierea primul război mondial, Turcia a trecut printr-o perioadă de convulsii, s-a confruntat cu o gravă criza internă, căderea Imperiului Otoman, scindarea puterii în două tabere, adepţii sultanului şi adepţii desfiinţării acestei forme de guvernământ în frunte cu Mustafa Kemal. În aceeaşi perioadă Turcia s-a confruntat şi cu un război lung şi cu multe pierderi, cauzat de intenţia marilor puteri de a-şi asigura o parte din teritoriul turc şi de a-şi exercita influenţa în Strâmtori. Conflictul cu grecii, ajutaţi de englezi, pentru teritoriu, influenţă şi ieşire la Marea Egee a zdruncinat grav acest popor. Într-un raport al ataşatului militar roman, colonelul Alexandru Glatz, aflăm că în primă fază, grecii au succes în Asia Mică, însă dezbinarea dintre marile puteri devine previzibilă. Astfel, Anglia, care se considera indreptatita sa controleze mare parte din ceea ce fusese Imperiul Otoman, susţine revendicările grecilor, respectiv ale lor, iar de cealaltă parte francezi şi italienii ajutaţi de americani susţin partea turcă. Englezii pentru a-şi menţine şi consolida puterea militară în Constantinopol, sub pretextul că Strâmtorile sunt ameninţate de kemalişti, şi-au manifestat intenţia de a cere câteva divizii româneşti pentru apărarea acestora. În acest sens, amiralul englez, Robek, invitat de regele român va vizita Bucureştiul. Colonelul Glatz, afirma cu privire la aceasta vizită, că cercurile franceze şi italiene susţin că amiralul Robek ar avea misiunea de a sonda guvernul român în această privinţă. Din spusele aceluiaşi oficial, francezi şi italienii prevăd intervenţia României în favoarea englezilor şi în defavoarea lor. Mai mult se merge pe presupunerea că în caz de colaborare româno-engleză în cazul Constantinopol, am putea fi atacaţi de ruşi, iar situaţia din Balcani ar fi cu totul imprevizibilă.[1]
Reanalizarea poziţiilor faţă de Turcia
La întâlnirea dintre Alexandru Glatz şi omologul său italian, petrecută la 1 august 1921, a reieşit că ideile de mediere a conflictului stabilite înainte de începerea ofensivei greceşti care a avut loc între 11 – 25 iulie 1921, nu mai pot fi luate în considerare. Grecii fiind în avantaj, doresc noi condiţii bazate pe sacrificiile acestora. Referitor la celelalte puteri, ataşatul militar în Turcia este de părere că Franţa, fidelă Turciei a rămas izolată deoarece Italia, deşi nu a trecut de partea anglo-grecilor, a devenit ostilă turcilor. Turcia, în aceste condiţii se afla conform istoricilor turci într-o situaţie dificilă care atârna în acel moment de puterea kemalistă. Dacă puterea acestora ar fi fost suprimată, Turcia ar fi devenit ca şi o colonie, în care englezii ar avea primul cuvânt de spus. O altă problemă asupra căreia planau suspiciuni era legată de Rusia sovietică. Unii analişti considerau că aceasta va încerca să îşi impună sistemul socialist-totalitar în Anatolia pe când lideri din guvernul turc considerau imposibilă această idee. Mai mult, lideri politici turci afirmau că dacă s-ar apela la ajutor sovietic: “chiar dacă nu s-ar amesteca în afacerile interne turceşti, cu siguranţă că peste 3-4 luni de conlucrare v-a izbucni un conflict turco-rus”[2] ceea ce duce la ideea că oricât de greu le va fi turcilor, le va fi infinit mai greu daca ar apela la ajutor sovietic. În eventualitatea unei alianţe turco-ruse, Marile Puteri ar trece toate de partea greacă, idee pe care englezii vor să o pună în aplicare, întrucât ar corespunde cu desfiinţarea completă a Turciei. Conform ataşatului militar italian în Turcia: “opinia publică italiană văzând piedicile pe care le întâmpinau cererile italiene pentru limitarea sferei de influenţă economică italiană în Anatolia, a devenit cu totul defavorabilă turcilor şi din această cauză guvernul italian nu mai e dispus a susţine pe turci, nici material, nici moral.”[3] Acest citat nu face decât să găsească o scuză pentru trecerea italienilor de partea englezilor. Problema italiană şi nemulţumirile acesteia au fost criticate cu vehemenţă mai ales în presa franceză. Turcii, de cealaltă parte, au luat în considerare posibilitatea ratificării tratatului de la Sevres, cu anumite modificări. Serviciile secrete italiene, au lansat zvonul că ministrul de externe turc, Izet Pasa şi-ar fi asumat sarcina de a-l răsturna pe Mustafa Kemal şi de a convoca o nouă adunare Naţională spre a ratifica pacea, dacă, condiţiile stabilite vor putea fi acceptate de partidele moderate din Turcia.[4]
Într-o telegrama trimisă din Turcia de ataşatul militar, Al. Glatz, aflăm că acesta, informat din surse italiene, puterile implicate nu văd cu ochi răi trimiterea de forţe care să reprezinte Mica Înţelegere la Constantinopol. În cercurile poloneze şi cehoslovace această eventualitate este bine primită şi susţinută. Mai mult, Franţa şi Italia o privesc favorabil deoarece ar tinde la micşorarea influenţei engleze în oraşul de pe Bosfor.[5]
Următoarele rapoarte trimise din Turcia sunt la fel de interesante, mai ales prin prisma calculelor care se fac în raport cu înaintarea greacă în Turcia.
Marile Puteri surprinse de succesele militare greceşti, au început să reacţioneze. Pe de-o parte italienii şi francezi iau în discuţie intervenţia în conflict pentru a nu da grecilor putinţă să distrugă în totalitate pe turci, deoarece consideră aceştia, în disperare de cauză se vor adresa bolşevicilor pentru ajutor. De cealaltă parte, englezii vor depune eforturi ca grecii să fie lăsaţi să îşi ducă planul până la capăt. Nici de la naţionaliştii turci şi nici de la bolşevici, englezii nu au să se aştepte la acţiuni favorabile lor, mai ales daca avem în vedere că şi unii şi alţii s-au amestecat în afacerile lor interne şi anume, în Egipt, unde propaganda naţionalistă a provocat revoltele din 1920 şi în Persia şi Afganistan, unde sub influenţa turco-bolşevică, englezii au fost nevoiţi să îşi retragă armatele şi misiunile diplomatice. Din aceste cauze, englezii cu ajutorul grecilor spera să poată reduce cu totul pe turci. În această zonă englezii prin politica lor intră în conflict cu interesele franceze în zona care sunt tocmai opuse. Francezii sunt nemulţumiţi deoarece englezii le-au disputat posesiunea Siriei la încheierea armistiţiului şi că au format din Mesopotamia şi Arabia un stat arab, condus de un duşman mai vechi al francezilor, emirul Faysal. Conform intereselor franceze, Turcia trebuie neapărat să existe ca un stat puternic şi independent, pentru a putea împreună să contrabalanseze influenţa arabo-engleză în Asia Mică. De partea franceză a trecut şi Italia care nu doreşte ca Grecia să devină un stat mare şi puternic în răsăritul mediteranean şi Statele Unite care de când cu chestiunea încheierii tratatului anglo-japonez apare în toate acţiunile diplomatice contra englezilor. Situaţia internă în Turcia nu era nici ea foarte clară, Mustafa Kemal, fiind aproape de a-şi pierde puterea.[6] Situaţia fiind neclară şi dacă va persista, apar următoarele posibilităţi:
1. Turcii se aruncă în braţele Rusiei sovietice căreia îi solicită ajutorul militar, dar în acest caz este evident ca trupele bolşevice în loc să dea ajutor vor proceda la răsturnarea guvernului kemalist şi vor introduce regimul sovietic în Anatolia, urmând ca apoi să îi atace pe greci. Cum această varianta nu ar conveni nici uneia dintre cele Mari Puteri, Anglia, Franţa şi Italia, vor trece alături de Grecia pentru a combate bolşevismul. Aceste acte ar avea ca ultimă consecinţă desfiinţarea Turciei.
2. Mustafa Kemal cedează puterea sau va fi răsturnat, caz în care influenţa bolşevică va fi mai deghizată, dar ca şi în cazul precedent, Marile Puteri vor fi alături de greci.
3. Turcii continuă lupta sau cer Puterilor intervenţia lor diplomatică.
– în cazul în care vor continua lupta, războiul se va prelungi fără a avea perspectiva de a se schimba în favoarea turcilor
– dacă ar cere intervenţia puterilor·, este cert ca vor avea alături de ei pe Franţa, Italia şi Statele Unite[7].
În urma eşecului suferit de turci, politicienii de la Ankara au numit dictator pe Mustafa Kemal, într-un gest disperat, încredinţându-i comanda supremă a tuturor forţelor din Anatolia şi oferindu-i puteri nelimitate pentru îndeplinirea funcţiunii sale°.
Tratative duplicitare
Oficialii turci au încercat să se pună bine şi cu Orientul şi cu Occidentul. În timp ce au trimis o delegaţie la Londra, o alta trata la Moscova. Însă în nici o parte nu au reuşit. Nereuşind să încheie un acord convenabil la Londra a căutat să se înţeleagă separat cu Parisul şi Roma. Din informaţiile parvenite ataşatului militar român în Turcia, reiese că atitudinea delegaţiei turce a displăcut total gazdelor. Spre exemplu, Marqizul de Florenţa a declarat în Parlamentul italian că din cauza atitudinii celor de la Ankara şi-a schimbat politica faţă de Turcia. Nici cu francezii nu au reuşit să ajungă la un rezultat. De partea cealaltă, delegaţia de la Moscova a reuşit să încheie o convenţie cu bolşevicii pe care Adunarea Naţională a Turciei nu a ratificat-o decât după ce armata naţionalistă a fost forţată să evacueze Kutahia şi Eskisehir. La Moscova, bolşevicii erau încă nehotărâţi deoarece pe de o parte nu doreau ca Turcia să fie distrusă iar pe de alta nu doreau ca naţionaliştii turci, adepţi ai panturkismului şi ai panturanismului să iasă victorioşi deoarece considerau că acest lucru ar fi un pericol pentru Moscova, nu numai în Caucaz, unde se produseseră ciocniri turco-ruse, între naţionaliştii turci şi adepţii bolşevicilor ci şi pentru toată Rusia musulmană.[8] Situaţia era dificilă, în urma înfrângerilor suferite, accesul la mare le-a fost tăiat, singura speranţă fiind prelungirea războiului până la venirea iernii, sperând că în acest fel se putea produce o eventuală dislocare a armatei greceşti. Însă, cum afirma ataşatul militar român, colonelul Alexandru Glatz, acest lucru ar fi puţin probabil, deoarece poporul anatolian ajuns la limita răbdării a început a face revolte iar unii dintre soldati au dezertat.[9] Mai mult, grecii îşi făceau recrutările dintre armenii din teritoriile cucerite şi care împinşi la disperare de persecuţiile turcilor se înrolau în armata greacă.
În opinia ataşatului nostru militar în Turcia în ceea ce priveşte partea greacă din războiul contra turcilor: “grecii, deşi stăpâni pentru moment pe situaţia militară nu vor fi în stare a pacifica Anatolia pe calea armelor, dacă turcii vor reuşi a salva şi de această dată armata lor”. În ceea ce priveşte partea turcă, afirma: “sunt incapabili a goni pe greci din Anatolia. Totuşi dacă vor putea salva o parte din armata lor şi vor reuşi a menţine regimul politic în Anatolia, vor putea sili pe greci să le ofere condiţii mai bune de pace. Prelungirea campaniei până la primăvara viitoare nu le poate veni decât în avantaj.”[10]
În eventualitatea unui ajutor, poate şi prin prisma aşezării geografice, singura speranţă de luat in calcul rămâne Moscova, însă în acele momente aşteptările trebuiau să fie minime, dat fiind incapacitatea bolşevică, foamea şi revoltele care îi preocupa.
Convenţia de la Lausanne
Convenţia asupra Strâmtorilor, adoptată şi discutată în paralel cu tratatul de pace cu Turcia de la Lausanne[11], a pus în discuţie libertatea completă de navigaţie pentru toate vasele comerciale prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele; se aveau în vedere aplicarea unor limite în ceea ce priveşte tonajul asupra vaselor militare neriverane. Demilitarizarea malurilor era completată cu instituirea unei Comisii internaţionale a Strâmtorilor.[12]
Turcia nu a fost de acord cu aceste propuneri, Comisia considerând-o neconformă cu prerogativele suveranităţii sale. Totodată considera că drepturile suverane ale statului turc sunt lezate prin cererea de a demilitariza malurile Strâmtorilor, care au fost garantate de Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia.
La Conferinţa de la Lausanne, Turcia a fost reprezentată de către Ismet-pasa. Oficialul turc a propus: acordarea de garanţii contra unui atac neprovocat, produs fie pe mare, fie pe uscat, securitatea Srâmtorilor, a Constantinopolului şi a Mării Marmara, limitarea forţelor navale care ar fi intrat în Marea Neagră pentru a nu reprezenta un pericol în zona dintre Bosfor şi Dardanele pe de o parte şi Marea Neagră pe de altă parte, libertatea neîngrădită de navigaţie pentru navele comerciale pe timp de pace şi de război, vasele comerciale ar fi trebuit supuse controlului. În ceea ce priveşte latura militară a reglementarilor, delegatul turc considera decizia de nefortificare a Strâmtorilor că priva Turcia de apărare în cazul unui atac inopinat. În opinia guvernului turc, zona demilitarizată era mult prea extinsă, de aceea susţinea necesitatea de a menţine arsenale la Constantinopol şi în Strâmtori, asigurarea deplasărilor de trupe de pe ţărmul european pe ţărmul asiatic şi invers, acordarea unui minimum de mijloace de apărare pentru peninsula Galipoli şi recunoaşterea suveranităţii Turciei asupra insulelor Imbros, Tenedos, Samotrake, iar insulei Lemnos să i se cunoască autonomia.[13]
Statele învingătoare din primul război mondial au încercat să limiteze influenţa rusească asupra Strâmtorilor şi Mării Negre, însă nu şi-au atins în totalitate scopul. De cealaltă parte, Turcia şi Rusia s-au susţinut reciproc în “problema Lausanne”.
În ceea ce priveşte delegaţia României, când a plecat la Lausanne, avea trei scopuri şi anume stabilirea unei păci trainice în Orient, să obţină între Turcia şi Bulgaria o zonă demilitarizată şi stabilirea unui regim al Strâmtorilor, care să asigure pe cât posibil libertatea lor. Prin acestea se urmărea ca în viitor să cunoaştem o dezvoltare a intereselor noastre politice şi economice în zonă.[14]
În cadrul lucrărilor care au dat forma finala a Tratatului de la Lausanne, s-a ţinut cont de principiul naţionalităţilor. Turcia păstra în Europa toate ţinuturile până la Marita cu Adrianopol şi cu Karagatciul, Grecia rămâne stăpână în Tracia Occidentală, renunţă la Smirna şi la orice dominaţie în Asia Mică.
O altă decizie care s-a luat a fost şi crearea unei zone demilitarizate între Turcia şi Bulgaria. Această zonă s-a întins şi asupra graniţei dintre Grecia şi Turcia, astfel încât de la Marea Neagră până la Marea Egee, Turcia este despărţită de vecinii ei print-o regiune supusă unui regim de demobilarizare.[15]
Referitor la Strâmtori, s-a hotărât ca acestea să fie libere atât în timp de pace cât şi în timp de război. Din expunerea lui I.G. Duca reiese că la Lausanne s-au găsit faţă în faţă două concepţii: pe de o parte concepţia Rusiei Sovietice, care coincide cu aceea a Rusiei ţariste, închiderea Strâmtorilor şi a transformării Mării Negre într-o mare închisă şi concepţia intereselor generale, adică concepţia libertăţii Strâmtorilor, care să garanteze nu numai interesele comerciale ale tuturor ţărilor în timp de pace, dar chiar şi în timp de război să ofere posibilităţi riveranilor.[16]
Cum era de aşteptat cea din urma variantă a avut câştig de cauză, deoarece prima concepţie scotea în evidenţă interesul unui singur stat, pe când cealaltă concepţie arată interesul comun al riveranilor. În cele din urma, după anumite ezitări Rusia Sovietică şi-a pus semnătura pe această convenţie.
Convenţia de la Lausanne, în forma ei de-atunci a fost privită cu satisfacţie. Practic s-a încercat scoaterea Strâmtorilor de sub influenţa unei Puteri şi punerea lor sub controlul tuturor puterilor interesante. La Lausanne învingătorii de la 1918, au încercat să impună voinţa lor unei Turcii care la 1923 nu mai era învinsă, deoarece reuşise să devină şi ea învingătoare.
Pentru România, Convenţia, în forma ei finală a devenit benefică, deoarece punctul nostru de vedere a fost adoptat iar interesul nostru de a avea calea deschisă prin strâmtori a fost aprobat.
Deciziile Convenţiei de la Lausanne
După îndelungi tatonări, la 24 iulie 1923 se semnează Convenţia Strâmtorilor. Aceasta prevedea:
1. Libertate deplină de navigaţie pentru toate navele comerciale şi de război, sub orice pavilion, cu orice încărcătură, în timp de pace; condiţiile rămâneau aceleaşi în timp de război dacă Turcia rămânea neutră.
2. În timp de război, dacă Turcia era beligerantă, ea nu avea dreptul să oprească trecerea prin Strâmtori a navelor statelor neutre.
3. Navele de război puteau trece liber prin Strâmtori, atât ziua, cât şi noaptea, indiferent de pavilion, dar nici o putere nu avea voie să trimită în Marea Neagră nave de război care să depăşească, în ceea ce priveşte capacitatea, flota celei mai puternice ţări riverane.
4. Submarinele traversau Strâmtorile plutind la suprafaţă.
5. Navele de război nu aveau dreptul de staţionare în Strâmtori.
6. S-a decis demilitarizarea Strâmtorilor şi constituirea Comisiei internaţionale a Strâmtorilor – formată din reprezentanţi ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Bulgariei, României, Greciei, Iugoslaviei şi Rusiei sovietice – care supraveghea îndeplinirea prevederilor Convenţiei. Această comisie se afla sub controlul Societăţii Naţiunilor.[17]
Evoluţii post Lausanne
După cum se poate observa din aceste concluzii, Turcia a fost pusă în situaţia să accepte deciziile statelor mai puternice. Totodată se vedea nevoită ca să aplice pe teritoriul său decizii cu care nu era de acord, în speranţa că statele garante pentru siguranţa sa, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia s-au obligat să acţioneze prin toate mijloacele pentru a apăra Turcia în cazul în care aceasta ar fi fost atacată fără provocare din partea sa. În termenii relaţiilor internaţionale aceste promisiuni sunt lipsite de sens, deoarece istoria arată că în cazul izbucnirii unui conflict este greu de crezut că cele patru puteri se vor găsi de aceeaşi parte a baricadei. Chiar dacă s-ar găsi de aceeaşi parte a baricadei, acestea ar fi preocupate în primul rând de securitatea lor naţională şi nu s-ar implica într-un conflict la mii de kilometrii distanţă. În spiritul deciziilor de atunci, datorită faptului că Turcia a făcut parte din tabăra Puterilor Centrale, Marile Puteri şi-au motivat această decizie prin faptul că Turcia a făcut parte din blocul învinşilor. De aceea, se poate subînţelege de ce diplomaţii turci nu au fost mulţumiţi de deciziile care s-au luat la Lausanne şi au aşteptat un moment prielnic pentru a schimba acest tratat.
În deceniul al patrulea Turcia a reuşit să schimbe Tratatul de la Lausanne, “ajutată” fiind de dezvoltarea revizionismului. Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria încălcaseră pe rând restricţiile în ceea ce priveşte reînarmarea. Introducerea serviciului militar în Germania în 1935 l-a făcut pe ministrul de externe turc, Tevfik Rustu Aras să protesteze cu argumente solide că se crease o situaţie discriminatorie pentru Turcia, în special datorită nerespectării clauzelor militare ale Convenţiei de la Lausanne. Italia, stat garant, în urma intervenţiei în Etiopia, fusese supusă sancţiunilor din Pactul Societăţii Naţiunilor, fără consecinţe reale, iar relaţiile acesteia cu Franţa şi Marea Britanie se deterioraseră ceea ce rezulta că Italia de-acum trecută în rândul statelor revizioniste nu îşi mai îndeplinea promisiunile făcute anterior. O altă putere garantă, Japonia, după ocuparea Manciuriei şi retragerea din Societatea Naţiunilor nu mai prezenta garanţii că ar garanta Strâmtorile în cazul unui eventual atac. La toate acestea s-a adăugat şi ocuparea zonei rhenane la 7 martie 1936 şi nonreacţia puterilor Locarniene, criza Societăţii Naţiunilor, politica conciliatoristă a marilor puteri, slăbiciunea lor reală în ceea ce priveşte păstrarea păcii şi securităţii constituiau factori care demonstrau că securitatea Turciei, ţară riverană la Marea Neagra, aflată sub garanţia unor mari puteri era şubredă.
Englezii, nu au mai reuşit să îşi impună punctul de vedere ca la Lausanne, iar în perioada 1933–1935 nu au răspuns favorabil dorinţelor turceşti, însă ocuparea Etiopiei de către Italia a făcut ca cei de la Londra să îşi schimbe ideile, Turcia, Grecia Iugoslavia şi Marea Britanie semnând în decembrie 1935 un Gentlement’s agreament, care garanta Mediterana orientală împotriva unei agresiuni italiene.
Reacţii la Nota turcă
Cum se prefigura începerea unui nou conflict mondial, Turcia fiind destul de vulnerabilă în ceea ce priveşte securitatea care i se impusese la Lausanne, a căutat să schimbe acest tratat, scopul principal fiind reînarmarea Strâmtorilor. La 11 aprilie 1936, oficialităţile de la Ankara, au adresat statelor participante la Conferinţa de la Lausanne şi Secretariatului Societăţii Naţiunilor, o notă în care se solicita o nouă Convenţie a Strâmtorilor. Guvernul turc şi-a motivat intenţia, invocând situaţia internaţională şi pericolul iminent care o implica. Statele care au primit aceasta înştiinţare au încercat să se exprime fiecare în funcţie cu interesul pe care îl avea în această problemă. Uniunea sovietică, datorită relaţiilor amicale pe care le avea cu Turcia a căutat să îşi susţină punctul de vedere şi anume că problema Strâmtorilor este o chestiune ce priveşte statele care au ieşire la Marea Neagră. De altfel, oficialii de la Moscova considerau îndreptăţite intenţiile Turciei de a militariza Strâmtorile şi a le controla deoarece într-un fel îi ajuta, flota rusească devenind în acest fel cea mai importantă din zonă, iar în caz de eventual conflict în zona Mării Negre putea să îşi menţină motivat flota în apele Mării Negre, fără a fi deranjată de flota Marii Britanii sau a altei mari puteri maritime.
Turcia a manifestat o atenţie sporită şi în relaţiile cu Germania, ministrul turc la Berlin, Hamdi Arpag fiind informat că secretarul general din cadrul ministerului de externe Numan Menemencioglu va vizita Berlinul, ambasadorul urmând să se ocupe de aranjarea acestei vizite. Întâlnirea dintre ministrul de externe von Neurath şi Menemencioglu a avut loc la 15 mai 1936 la Berlin. Diplomaţii au discutat despre statele balcanice, diplomatul nazist fiind interesat de poziţia Turciei în zonă. Un alt subiect a fost despre relaţiile pe care le are Turcia cu Uniunea Sovietică. Oficialul turc, a reuşit să aducă în discuţie Strâmtorile şi a precizat că în mod normal între statele riverane ar trebui să se ajungă la o înţelegere comună. Acesta a precizat că în afară de România, statele informate în Notă au răspuns pozitiv, însă sunt semnale că România se va alătura celorlalte state.[18]
Un reproş venit din partea ministrului de externe nazist a fost că în viitor Berlinul şi Moscova o să îşi aducă la “zi” cooperarea, deoarece apropierea franco-rusă a făcut Germania să reocupe zona Rhenana. În final diplomatul german şi-a manifestat intenţia de a aduce şi URSS-ul alături de Germania şi Italia.[19]
Problema spinoasă care a evidenţiat-o România a fost cea referitoare la revizuirea tratatelor. Pentru Alianţa Balcanică şi pentru statele antirevizioniste această notă evidenţia carenţele Tratatelor de Pace de la Paris din 1919–1920. Pe de o parte se înţelegea dorinţa firească a Turciei de a militariza Strâmtorile, pe de cealaltă dacă se ajungea acolo se crea un precedent în ceea ce susţinuseră până atunci statele mulţumite cu prevederile tratatelor de pace încheiate după primul război mondial. În altă ordine de idei, statul român nu dorea să îşi strice relaţiile cu Turcia, deoarece spera ca pe această filieră să îşi îmbunătăţească relaţiile cu Uniunea Sovietică.
Guvernul de la Ankara a demonstrat că nu revizuirea teritorială a frontierelor este cerinţa sa, ci a clauzelor militare. Acestea erau cuprinse într-o anexa a tratatului de pace de la Lausanne, care dacă erau aplicate întocmai puneau în pericol securitatea unui stat membru al Societăţii Naţiunilor. Mai mult, revizuirea oricărui tratat se putea face numai cu acordul tuturor părţilor interesate. Aceasta era şi propunerea Turciei. Cum era de aşteptat, dezbaterea privind navigaţia pe Marea Neagră şi Strâmtori, a opus interese diferite, în special între riverani şi neriverani. Cu interese comune, Turcia, URSS, România, Franţa au făcut front comun, de cealaltă parte Marea Britanie şi aliaţii săi au exprimat idei care lezau interesele suveranităţii Turciei şi ale aliaţilor săi.
În ceea ce priveşte statele revizioniste, oficialii germani se exprimau în favoarea demilitarizării zonei de pe Rin şi al revizuirii regimului fluviilor internaţionale. De asemenea, Rosenberg, conducătorul oficiului pentru probleme externe al partidului nazist, declara la 4 martie 1936, în prezenţa lui Petrescu Comnen, că pericolul reprezentat de URSS poate fi oprit prin crearea unui cordon de apărare de la Marea Baltică la Marea Neagră. Oficialul nazist era de părere că acordurile plurilaterale cu Rusia Sovietică aveau rostul de a menţine în Europa o stare de nelinişte şi nesiguranţă.[20] Această declaraţie arată că Germania este pregătită să îşi înceapă campania de reocupare a zonei Rhenane şi de militarizare a zonei Rinului. În aceste condiţii nemulţumirile Turciei erau justificate. Turcia a dus o politică în care a demonstrat că Tratatul de la Lausanne trebuia revizuit în favoarea sa. Ea a adresat în acest sens o cerere Societăţii Naţiunilor cât şi părţilor contractante. Turcia, sprijinită şi de statele mici şi mijlocii a reuşit în cele din urmă să îşi îndeplinească scopul, tocmai într-un moment în care acestea erau ameninţate vădit de pericolul reprezentat de statele revizioniste. Totodată acest tratat trebuia revizuit, în special după actul de la 7 martie. Referitor la poziţia Marii Britanii, care nu era de acord cu militarizarea Strâmtorilor, oficialii de la Ankara declarau: “guvernul turc are dreptul de a supune discuţiilor cererea sa, pe care o considera ca o dovadă preţioasă a fidelităţii faţă de principiile tratatelor internaţionale, care nu pot fi modificate în mod unilateral”[21] Statele membre ale Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice au sprijinit guvernul turc la Convenţia de la Montreux, ministrul elen de externe declarând: “Fortificarea Strâmtorilor nu constituie o revizuire a tratatelor, deoarece nu este vorba de o schimbare teritorială, ci numai de o reînarmare pentru nevoi de apărare.”[22] Pe aceasta linie se axau şi Cehoslovacia, Iugoslavia şi statele care formau Uniunea Baltică. Acestea afirmau că nimic nu se poate decide fără acordul lor, deoarece acestea reprezintă o forţă morală care nu poate fi neglijată.
Divergenţe în cadrul dezbaterilor de la Montreux, s-au iscat între România şi Marea Britanie în ceea ce priveşte articolul 19 al Convenţiei de la Montreux, trecerea vaselor de război prin Strâmtori. În luarea sa de cuvânt, ministrul de externe român afirma: ”Eu voi spune că Strâmtorile sunt însăşi inima Turciei, dar ele sunt în acelaşi timp şi plămânii României”.[23] Tot în cadrul dezbaterilor, diplomatul român a cerut să se adauge la fraza “în cadrul securităţii Turciei” şi cuvintele: “şi a statelor cu ieşire la Marea Neagră”. România, a susţinut în acest fel ideea Uniunii Sovietice care considera că această Convenţie ar trebui să se ţină practic între statele riverane.
Cu toate că Marea Britanie îşi dorea să obţină în cadrul dezbaterilor o poziţie care să îi ofere dreptul de a se implica şi pe viitor în chestiunea Strâmtorilor, răspunsul la Nota turcă a fost caracterizat ca “o dovadă preţioasă a fidelităţii guvernului turc faţă de principiul că tratatele internaţionale nu pot fi modificate printr-o acţiune unilaterală”.[24] Franţa a fost de acord cu cererea guvernului turc, însă a manifestat rezerve, deoarece unele state puteau folosi acest act în scopul modificării graniţelor lor actuale. Italia, în prima fază a răspuns afirmativ invitaţiei guvernului turc de a participa la dezbateri, însă în cele din urmă Mussolini a declinat invitaţia. Acesta a considerat că militarizarea Strâmtorilor· se va face în dauna intereselor sale în Mediterana orientală şi a intereselor comerciale ale Italiei în Bazinul Mării Negre.[25]
Relaţiile cu Grecia, după războiul de la Cannakale, cunoscuseră o ameliorare şi se îndreptau către o cooperare pozitivă mai ales de când ambele state erau membre în Alianţa Balcanică. Cu toate acestea, guvernul elen îşi menţinea o revendicare exprimată în 1935 şi anume fortificarea unor insule din Marea Egee, dorinţa celor de la Atena fiind ca această problemă să fie rezolvată concomitent cu revizuirea statutului militar al Bosforului şi Dardanelelor.[26]
Bulgaria a răspuns afirmativ Notei turce, dar accepţiunea bulgară era că participa la o acţiune revizionistă şi îşi doreau să înlăture clauzele militare impuse la Neuilly. În cazul în care la Conferinţa de la Montreux s-ar fi ajuns la o formulă cum ar fi închiderea Mării Negre, bulgarii ar fi obţinut un argument în plus pentru a cere ieşirea la Marea Egee.[27]
Reacţiile României la Nota turcă
România la primirea Notei a reacţionat cu rezerve, nemulţumită de metoda aleasă de către Ankara. Guvernului de la Bucureşti i se părea mai firesc ca această problemă să fie mai întâi discutată la întrunirea Înţelegerii Balcanice care urma să aibă loc la Belgrad, după care în funcţie de hotărârea statelor membre să susţină Turcia. Partea turcă, referitor la nemulţumirea românilor, a motivat: „aliaţii balcanici au cunoscut de mult cererile Turciei, ca procedura aleasă nu-i poate leza, că iniţiativa ar fi în spiritul celor stabilite în reuniunea din 1935 de la Bucureşti, astfel încât o nouă consultare nu ar fi necesară”[28]
E drept, România se temea în primul rând să nu se creeze un precedent în ceea ce priveşte modificările tratatelor de după primul război, în al doilea rând nu era mulţumită de modul în care acţionase partea turcă. În final datorită interesului turc în chestiunea Strâmtorilor şi interesului nostru în ce priveşte singura ieşire către Marea Mediterană, oficialităţile române au susţinut Turcia la Montreux. Nicolae Tituelescu, ministrul român de externe a telegrafiat ministrului român la Ankara, Filotti, însărcinându-l pe acesta să-i comunice ministrului turc de externe, Rustu Aras nemulţumirea sa faţă de Nota turcă şi îl roagă să oprească orice demers până la întâlnirea de la Belgrad din 4 mai 1936[29]. Cu toate insistenţele lui Titulescu, Turcia a trimis Nota, urmand ca apoi sa isi rezolve problema cu Romania, pe marginea acestui incident la intrunirea de la Belgrad. Titulescu s-a arătat dezamăgit de actul oficialităţilor de la Ankara, după care cu acordul guvernului Tătărescu la însărcinat pe ambasadorul român la Ankara să transmită că România nu va participa la întrunirea de la Belgrad. Intenţia lui Titulescu era de a demonstra că România are principii şi nimeni nu poate să trateze România decât de pe picior de egalitate. Diplomatul român făcea referiri la un articol apărut în presa ungara “De la Viena la Dardanele” în care ungurii declarau că era revizuirilor a venit. În cele din urmă, după ce guvernul de la Ankara a făcut presiuni la Bucureşti, motivând că nu a avut intenţia de a deranja România şi a oferit garanţii că Turcia este şi va fi aliatul României, România a participat la întrunirea de la Belgrad.
În ceea ce priveşte Înţelegerea Balcanică, aceasta Notă a tensionat relaţiile Turciei cu statele membre în special cele cu România, care a ameninţat că nu participă la întrunirea de la Belgrad a Alianţei Balcanice din 5 mai 1936. În cele din urmă, guvernul de la Bucureşti, a înţeles priorităţile Turciei şi după o analiză mai profundă a susţinut propunerile statului turc.[30]
Pentru a convinge România de intenţii de prietenie din partea turcă, secretarul general în ministerul de externe turc, Numan Menemencioglu a vizitat România. Titulescu a elaborat o notă cu care Menemencioglu a fost de acord, iar T. Rustu Aras şi-a dat acceptul asupra acesteia. Nota[31] era următoarea:
– “Având în vedere că Turcia nu a pus şi nu va pune niciodată în discuţie clauzele teritoriale ale tratatelor care privesc România;
– “Având în vedere că între România şi Turcia există Tratatele de la Londra din 3-4 iulie 1933, care interzic pentru totdeauna agresiunea şi îi dau, în acelaşi timp, o definiţie precisă prin reguli care stau la baza relaţiilor internaţionale dintre cele două state;
– “Având în vedere că între România şi Turcia există un sentiment de încredere pe care nicio îndoială nu l-ar putea adumbri şi o prietenie activă în vederea menţinerii păcii, creată prin Pactul Balcanic, semnat la 9 februarie 1934;
– “Guvernul regal al României, luând în consideraţie împrejurările deosebite care caracterizează raporturile turco-române, are onoarea să comunice că, apreciind necesităţile securităţii balcanice el accepta să înceapă în spiritul cel mai amical negocierile de care se ocupă nota Dvs. din 10 aprilie 1936”
Titulescu urmărea prin acest text să exprime clar opţiunile României, să arate că România nu este dispusă să negocieze vreun tratat în care sunt implicate noţiuni de frontiere sau alte lucruri care vin în contrasens cu politica externă a ţării. După ca a precizat de la bun început intenţiile României, Titulescu a reafirmat că sprijină partea turcă deoarece militarizarea Strâmtorilor oferea o siguranţa şi pentru România.
Tevfik Ruştu Aras a afirmat de altfel că Turcia a recunoscut frontierele României prin Tratatul de la Lausanne şi nu are nici un motiv să îşi schimbe poziţia, dar ar fi preferat ca România să nu procedeze astfel. Guvernul de la Ankara a răspuns printr-o notă ministrului român de externe: “Luând act cu vie plăcere că guvernul ţării amice şi aliate se raliaza la teza guvernului meu relativă la chestiunea Strâmtorilor şi că nu va lipsi de a o susţine la nevoie, mă grăbesc să aduc la cunoştinţa Excelenţei Voastre că guvernul meu este întru-totul de acord cu cuprinsul notei sus numite a Excelenţei Voastre”.[32]
Colaborarea turco-sovietică
Din telegrama trimisă de ministrul român în Turcia, Filotti, aflăm că pe data de 7 noiembrie 1935 (aniversarea revoluţiei ruse), ministrul afacerilor externe turc, Tevfic Rustu Aras şi Leon Karakhan, ambasadorul URSS în Turcia au semnat un protocol pentru prelungirea pe o perioadă de zece ani a Tratatului de Amiciţie şi neutralitate semnat la Paris la 17 decembrie 1925, a protocolului adiţional semnat la Ankara la 17 decembrie 1922 şi a acordului naval din 7 martie 1931. Iniţiativa prelungirii acestor acorduri a venit din partea turcă, ministrul Aras declarând: “de ce să recurgem la termene scurte şi la prelungiri consecutive din moment ce nicio îndoială nu poate exista pentru ambele state asupra permanenţei prieteniei lor şi asupra interesului de a menţine acordurile în chestiune.”[33] De partea rusă, ambasadorul Karakhan, declara ziarului Cumhuriyet: “semnătura protocolului de prelungire nu trebuie să surprindă pe nimeni, căci ea este consecinţa naturală a relaţiunilor tot mai strânse ce există între cele două ţări de la întemeierea URSS şi a Turciei noi. E o manifestare de amiciţie clădită pe o bază solidă. Am fost întotdeauna uniţi şi vom rămâne mereu uniţi în perioade dificile ca şi în perioade de prosperitate. Iată semnificaţia protocolului pe care l-am semnat.”[34] Pentru România, aceste acorduri constituiau semne de întrebare deoarece pe lângă aceste acorduri, politica externă a Turciei se definea cu cea sovietică. Acordurile colective la care Turcia şi URSS au luat parte împreună sunt: Pactul Litvinov, Pactul Briand-Kellog, Acordul de la Londra pentru definiţia agresiuni. Acestea constituie singurele instrumente politice care definesc în mod public obligaţiunile politice reciproce dintre URSS şi Turcia.[35]
Tratatul încheiat la Moscova la 16 martie 1921 între guvernul sovietic şi guvernul revoluţionar din Ankara, prin delegatul sau Yusuf Kemal, a aşezat pentru prima dată pe baze solide relaţiile dintre cele două state, cel sovietic şi cel kemalist. Acest tratat a fost încheiat într-un moment când Sovietele se găseau în conflict cu Marile Puteri apusene, iar Turcia naţionalistă lupta împotriva Angliei şi a aliaţilor ei pentru cucerirea independenţei. Practic acest tratat a creat bazele psihologice ale colaborării şi prieteniei ulterioare. Două regimuri revoluţionare nerecunoscute încă de străinătate şi chiar combătute îşi întindeau mâna spre a-şi declara reciproc respectul drepturilor şi intereselor, pe baza deplinei egalităţi. Ţinta Sovietelor era mai ales de a-şi asigura colaborarea şi sprijinul Turciei la stabilirea regimului Strâmtorilor şi de a împiedica căderea acestora sub influenţa celorlalte state puternice. Scopul Turciei era de a-şi asigura spatele dinspre Rusia.[36]
Acest tratat atrage atenţia şi datorită faptului că nu a fost semnat pe o anumită perioadă de timp, neavând un termen, nu face obiectul unor prelungiri ulterioare ceea ce rezultă că restabileşte formal pacea şi proclama amiciţia şi fraternitatea celor două state. Din tratat mai reiese că fiecare parte se obliga să nu recunoască niciun tratat impus prin forţa celeilalte părţi (Sevres), se stabileşte definitiv frontiera turco-rusă, ambele state se angajează să nu tolereze pe teritoriul lui acţiuni îndreptate împotriva teritoriului sau guvernului celuilalt. Interesant este că Rusia renunţă la capitulaţii şi declară nule toate convenţiile turco-ruse anterioare.[37]
În privinţa Strâmtorilor, tratatul prevede că: “În scopul asigurării deschiderii şi libertăţii trecerii prin Strâmtori pentru tranzacţiile comerciale ale tuturor popoarelor”, Turcia şi Rusia sunt de acord să încredinţeze elaborarea statutului definitiv al Mării Negre şi al Strâmtorilor unei conferinţe ulterioare compusă din delegaţii statelor riverane, “fără ca deciziile ce ar decurge să poată atinge suveranitatea absolută a Turciei şi securitatea Turciei şi Constantinopolului.”[38]
De aici se poate subînţelege ipoteza rusă de a închide şi a controla Marea Neagră, deoarece diplomaţii ruşi se referiseră în dese cazuri la închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război străine şi încredinţarea pazei acestora în mâinile Turciei. Această teză a fost susţinută şi la Lausanne, dar nefiind admisă în Convenţia Strâmtorilor, a determinat URSS să nu ratifice aceasta convenţie. De partea cealaltă Turcia a fost silită să accepte regimul stabilit la Lausanne, dar în momentul de faţă evoluează spre aspiraţiile concretizate în tratatul de la Moscova, datorită semnalelor pozitive venite de la Kremlin pe această chestiune[39].
Acest tratat, încheiat pe o perioadă nedeterminantă de timp, arată în primul rând intenţia de apropiere şi colaborare dintre cele două regimuri. Tratatul încheiat la 16 martie 1921, a avut repercusiuni şi asupra statelor din Orientul apropiat. Articolul 4 din Tratat prevedea: “cele două părţi contractante, constatând continuitatea ce există între mişcările naţionale şi liberatoare ale popoarelor din Orient şi lupta muncitorilor din Rusia pentru o nouă ordine socială, afirma formal dreptul acelor popoare la libertate şi independenţă, precum şi dreptul lor de a se guverna după forma de guvernământ dorită de ele”.[40] Cu alte cuvinte, ambele state sprijineau mişcările socialiste din Orient şi se solidarizau cu o anumită pătură socială din acele state. În ceea ce priveşte demersul nostru de a analiza tratatele de amiciţie şi colaborare semnate între Turcia şi Uniunea Sovietică, plecând de la Tratatul din martie 1921, pentru a se consolida colaborarea dintre regimul comunist şi cel kemalist s-au mai încheiat trei acorduri asupra cărora ne vom opri:
1. Tratatul de amiciţie şi neutralitate, semnat la 17 decembrie 1925, la Paris, încheiat pe 3 ani, de către Cicerin şi Rustu Aras, a intervenit după răceala produsă în relaţiile turco-ruse în urma semnării Tratatului de la Lausanne şi în momentul când Turcia se găsea angajată în diferendul cu Anglia asupra frontierei Irakului (Mossul).
Tratatul se referea la întărirea legăturilor de prietenie prin obligaţii de neutralitate, de neagresiune, de neparticipare la acţiuni întreprinse de alte state împotriva uneia din părţi şi de conciliaţiune. Tratatul avea şi două anexe în care se stipula libertatea de acţiune în relaţiile cu alte state dar să nu participe la acorduri politice împotriva uneia din părţi, nici să încheie acorduri economice şi financiare. Intenţia Rusiei, era ca prin acest Tratat să împiedice Turcia să adere la Societatea Naţiunilor. (În acel moment Rusia considera Societatea Naţiunilor ca o grupare îndreptată împotriva ei). Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1926.[41]
2. Protocolul din 17 decembrie 1929, semnat de ministrul de externe turc, Tevfik Rustu Aras şi ambasadorul rus în Turcia Karahan. Tratatul din 1925 este prelungit pe încă 2 ani, include o cauză tacită de prelungire cu încă un an. Noutatea adusă de acest acord este că: “… între ele şi alte state vecine cu cealaltă parte nu exista niciun angajament în afară de actele deja publicate, ele se obligă să nu intre în negocieri şi să nu semneze acorduri politice cu asemenea state fără consimţământul celorlalte părţi”[42]. Excepţie făcând acordurile care se referă la menţinerea relaţiilor normale cu statele vecine, acorduri publice. Includerea acestei fraze în acord de către sovietici avea un scop bine definit şi anume de a împiedica Turcia să încheie un acord politic cu Polonia sau România. Conform acestui amendament, Turcia nu a putut să negocieze şi să încheie tratatul de amiciţie cu România sau să adere la Pactul Balcanic fără a informa în prealabil guvernul sovietic şi a obţine consimţământul lui. O problemă delicată între guvernul turc şi cel sovietic a fost cea în care Turcia trebuia să înştiinţeze şi să obţină consimţământul sovietic pentru a putea face parte din Alianţa Balcanică. Filotti, ambasadorul român în Turcia, într-o telegramă comunica guvernului român întâlnirea pe care acesta a avut-o cu ministrul de externe turc. Acesta i-a arătat diplomatului român textul scrisorilor confidenţiale schimbate între oficialul turc şi ambasadorul rus, Karakhan. Din acestea reieşea că Turcia a comunicat URSS-ului să ia act de existenţa Convenţiei militare dintre Turcia şi România din cadrul Înţelegerii Balcanice. Conform lui Filotti, Rustu Aras a ţinut să verifice atitudinea sovietelor faţă de alianţa turco-română. Faptul că ambasadorul Karakhan s-a grăbit să consimtă fără obiecţii, l-a satisfăcut pe deplin pe ministrul turc de externe şi i-a dovedit că Sovietele situează relaţiile lor cordiale cu România pe acelaşi plan ca relaţiile lor cu Turcia.[43]
La 30 octombrie 1931, tratatul de amiciţie şi neutralitate din 1925 şi protocolul din 1929 au fost prelungite pe o perioadă de cinci ani începând de la data expirării lor, adică până la 1 iulie 1936. Prin acelaşi protocol a fost prelungit pe acea perioadă şi acordul naval din 7 martie 1931. Protocolul de la 7 noiembrie 1935 prevedea prelungirea acestor trei acorduri cu zece ani de la data protocolului, adică până la 7 noiembrie 1934, fapt care echivalează cu fuzionarea lor.
3. Acordul naval din 7 martie 1931 a fost semnat la Ankara de ministrul de externe turc, Rustu Aras şi de ambasadorul sovietic, Suritz. Conţinutul acordului prevedea ca fiecare parte are obligaţia de a nu-şi spori flota din Marea Neagră şi Mările învecinate fără a preveni cealaltă parte cu 6 luni înainte.[44]
Reacţia Marelui Stat Major Turc la poziţia României
Conform ataşatului militar în Turcia, locotenentul-colonel Gheorghe Ion: “interesul (turcilor) lor este să aducă în Tracia maximum de forţe, păstrarea acestei provincii fiind de o importanţă capitală pentru siguranţa Strâmtorilor.
Ori, mai mult decât ar fi în stare să facă, cum le dictează chiar interesele lor, nu vor putea să facă.”[45]
Înţelegerea dintre Titulescu şi Numan Menemencioglu de la Bucureşti şi aprobată verbal de Tevfik Rustu Aras, este dezminţită de către Marele Stat Major Turc, care într-un comunicat a dezminţit înţelegerea ministrului de externe turc şi a secretarului general din ministerul de externe turc cu Titulescu: “Statul Major turc nu are nicio cunoştinţă despre aranjamentele luate de Numan la Bucureşti Tevfi la Belgrad în chestiunea rezervelor înscrise în Convenţia Militaraă”.[46] Din raportul colonelului Rozin, ataşatul militar la Ankara, reiese că Statul Major l-a consultat pe primul-ministru în această chestiune, pentru a afla dacă angajamentele respective au fost luate cu angajamentul guvernului. Prim ministrul turc a afirmat că nu are cunoştinţe despre acest acord. În concluzie, Marele Stat Major Turc, conchide: “MSMT nu poate renunţa la punctul de vedere expus la Belgrad”[47]
După prezentarea răspunsului României la Nota guvernului turc, în ceea ce priveşte remilitarizarea Strâmtorilor, Uniunea Sovietică a protestat pe lângă guvernul de la Ankara: “ambasadorul sovietic, Karakan, a protestat faţă de guvernul turc contra angajamentelor ce şi-a luat acesta prin notificarea primirii răspunsului guvernului român”.[48] În cuprinsul răspunsului guvernului român la Nota turcă, se specifica: “Turcia nu a pus şi nu v-a pune vreodată în discuţie frontierele actuale ale României”[49]. Cum în notificarea turcă de primirea acestui răspuns, Turcia declara că este de acord cu conţinutul răspunsului românesc: “Karakan a văzut în aceasta un amestec al Turciei în vechiul litigiu dintre România şi Rusia, relativ la Basarabia.”[50]
Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu într-o telegrama catre ataşatului militar român în Turcia, Colonelul Rozin, îi comunica să nu se angajeze în nicio discuţie cu MSM turc, înainte de a reveni în ţară ministrul turc de externe Rustu Aras: “Din moment ce a acceptat noile propuneri la Fevzi Pasa, şeful MST turc, nu se va întoarce din drum. Toată forţa noastră constă în confruntarea Colonelului Rozin înarmat cu telegramele mele şi nota de serviciu a lui Savel Rădescu cu Rustu Aras.”[51]
Neconcordanţă între instituţiile turceşti
Asupra situaţiei politico-militare dintre Turcia şi România planau multe suspiciuni, deoarece cum am arătat mai sus ministrul de externe şi secretarul general din cadrul ministerului de externe turc au fost de acord cu cerinţele ministrului român de externe, în timp ce MSM turc şi şeful guvernului de la Ankara declarau că nu au cunoştinţă de ceea ce declaraseră oficialii turci la Bucureşti. În ceea ce priveşte partea româna, ambasadorul Filotti, într-o telegrama din 27 mai informa Bucureştiul că ataşatul militar, colonelul Rozin nu a acceptat nicio propunere în afara cadrului instrucţiunilor primite, însă a încercat să arate turcilor contrazicerea flagrantă între situaţia găsită la Ankara şi situaţia de la Bucureşti în care T. Rustu Aras îşi luase angajamente faţă de ministrul de externe român. Mai mult, ataşatul militar, afirma că a venit la Ankara în baza angajamentelor asumate la Bucureşti şi refuza orice propunere de schimbare a acestora. În încheierea notei, ambasadorul român în Turcia, afirma că ataşatul militar român a plecat din Ankara numai după ce a epuizat toate argumentele de ordin militar în susţinerea tezei noastre şi numai după ce Statul Major Turc şi preşedintele Consiliului de Miniştri a declarat că nu recunosc valabilitatea angajamentelor luate de T. Rustu Aras.[52]
Unul dintre obiectivele majore ale politicii interne turceşti, care nu se putea rezolva decât cu sprijin extern era păstrarea Strâmtorilor. Prin prisma alianţelor regionale, oficiali din cadrul ministerului de apărare al Turciei, cel mai periculos inamic pentru Turcia era Bulgaria: “O acţiune italiană asupra Dardanelelor nu poate duce la succes decât numai în unire cu Bulgaria”[53] Bulgaria devenea pilonul cel mai important şi în ipoteza următoare: “deci şi în cazul când Turcia s-ar teme de Italia, tot Bulgaria este aceea care, prin vecinătatea ei imediată cu Strâmtorile, va provoca deciziunea în Tracia şi în regiunea Strâmtorilor. Ca urmare apărarea Strâmtorilor se realizează numai ţinând pe bulgari cât mai departe de ele. Aproape niciun kilometru nu trebuie cedat lor spre Sud-Est.[54]
Strategii militari din Pactul Balcanic plănuiau că Turcia trebuia să aibă contra bulgarilor atâtea forţe câte îi sunt necesare pentru a ţine în loc grosul bulgar, până ce acţiunea forţelor româno-yugoslave contra Bulgariei îşi va produce efectul său. După ce operaţiunea contra Bulgariei va fi încheiată, rezultând stăpânirea Strâmtorilor şi a părţii de Nord Vest, abia atunci Turcia• îşi va putea duce contra Italiei sau în orice altă parte a teritoriului său toate forţele orientate iniţial contra Bulgariei[55]
La întâlnirea de la Belgrad, a statelor membre ale Înţelegerii Balcanice s-a discutat despre problemele de pe ordinea de zi, în special au existat discuţii despre demersul guvernului turc cu privire la Nota pe care o trimisese statelor participante la conferinţa de la Lausanne. În cele din urmă oficialii de la Ankara au convins pe omologii lor de necesitatea trimiterii Notei şi demersul necesar de schimbare a acelui acord din iulie 1923. De partea cealaltă, oficialii din MSM român şi turc au parafat o convenţie militară din care rezulta câteva idei strategice pentru Turcia în cazul în care va fi atacată de Italia şi Bulgaria. Conform MSM turc, teatrul de operaţii cel mai important pentru turci este Tracia şi Strâmtorile, deoarece pierderea acestora înseamnă pentru turci “aruncarea” lor în pustiul Anatoliei şi implicit scoaterea lor din sfera intereselor europene, la care Turcia ţine atât de mult. Referitor la Italia, oficiali din cadrul Ministerului Apărării afirmau că o pătrundere italiană în Anatolia de vest sau sud-vest nu poate duce la un rezultat atât de important ca o cucerire a Turciei şi implicit a Strâmtorilor, deoarece apreciau aceştia, o asemenea acţiune italiană nu poate fi dusă decât cu forţe multe şi într-un timp foarte lung·. În ipoteza colaborării Italiei cu Bulgaria împotriva Turciei ar crea serioase probleme Turciei deoarece o acţiune bulgară în forţă în Tracia conjugată cu o acţiune italiană asupra Traciei de sud·· este foarte periculoasă pentru Turcia. Conform acestor ipoteze, MSM turc era dator să considere Tracia şi Strâmtorile ca teatrul de operaţiuni cel mai important.[56] Având în vedere situaţia politică premergătoare izbucnirii celei de-a două conflagraţii mondiale, relaţiile Turciei cu Italia şi Bulgaria, apartenenţa acestora la politica germană, MSM turc era îndreptăţit să îşi facă griji în privinţa politicii revizioniste ale acestor state.
La întâlnirea de la Belgrad, MSM român a cerut celui turc o mărire a efectivelor militare în cazul în care Yugoslavia şi România s-ar afla angajate în conflict împotriva Bulgariei. Turcii au motivat că nu pot mării efectivul forţelor cerute de români, deoarece sunt obligaţi să repartizeze o cantitate mai mare de forţe pentru apărarea imediată a Strâmtorilor, care în prezent sunt demilitarizate, însă în cazul militarizării acestora, Turcia va putea să ia în considerare o mărire a efectivelor sale de intervenţie contra Bulgariei.[57]
Convenţia de la Montreux
Eşecul planurilor de dezarmare iniţiate după primul război mondial, incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a opri statele revizioniste să acapareze teritorii, de a organiza un sistem de securitate colectivă, sunt factori care au dus la rediscutarea Conferinţei de la Lausanne, deoarece ce se stabilise în iulie 1923 nu mai corespundea astăzi nici pentru Turcia nici pentru ţările riverane. La dezbaterile privind chestiunea Strâmtorilor, au apărut două puncte de vedere, cel al Turciei care coincidea cu cel al Uniunii Sovietice şi cel susţinut de Marea Britanie. Turcia dorea militarizarea Strâmtorilor pentru a avea garanţia securităţii proprii în schimb ce Uniunea Sovietică urmărea să facă din Marea Neagră un lac rusesc prin restrângerea sau anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor. De cealaltă parte, Marea Britanie interesată de protejarea liniilor sale de comunicaţie maritimă a dorit să păstreze o formă oarecare de control internaţional prin menţinerea Strâmtorilor. În final s-a adoptat punctul de vedere al Turciei căreia i s-a recunoscut dreptul de a reînarma zonele ce fuseseră demilitarizate la Lausanne.[58]
Convenţia de la Montreux·, adoptată la 20 iulie 1936, a reconfirmat principiul libertăţii de navigaţie prin Strâmtori pentru vasele comerciale ale tuturor statelor în timp de pace şi de război, în contextul în care Turcia nu intra în război.
Condiţiile stipulate erau: dacă Turcia lua parte la război, navele comerciale ale statelor neutre puteau trece prin Strâmtori cu condiţia de a nu colabora cu inamicul Turciei. Tonajul maxim al navelor de război al ţărilor neriverane nu trebuia să depăşească 30000 de tone. Perioada maximă de stat în Strâmtori, a vaselor, nu trebuia să depăşească 21 de zile. Dacă Turcia ar fi fost neutră, navele de război ale statelor nebeligerante aveau libertatea de a trece prin Strâmtori; ţările beligerante, în condiţiile unei Turcii neutre, puteau traversa Strâmtorile numai dacă respectau obligaţiile care decurgeau din Pactul Societăţii Naţiunilor şi pactele speciale de asistenţă mutuală în care Turcia era parte. În cazul în care Turcia ar fi fost beligerantă, trecerea prin Strâmtori a navelor militare aparţinând statelor neutre era lăsată la libera decizie a guvernului turc. Submarinele statelor riverane puteau intra în Marea Neagră plutind la suprafaţă. Aeronavele civile puteau survola zona Strâmtorilor, cele militare neavând dreptul.[59]
Turcia a reuşit prin aceasta Convenţie să reglementeze punctele vulnerabile ale Tratatului de la Lausanne, în primul rând pe fondul situaţiei internaţionale care se deteriorase vizibil prin conceperea a două tabere, cea revizionistă şi cea antirevizionistă. Acest act poate fi considerat o victorie a Turciei în special şi a statelor mici şi mijlocii în general, susţinătoare a Tratatelor de pace de la Paris şi a principiilor Societăţii Naţiunilor. Odată cu militarizarea Strâmtorilor Turcia a putut sta mai liniştită, concentrându-se în special pe probleme reale cu care erau ameninţate statele medii.
Concluzii
Pentru Turcia, trecerea de la Imperiu la Republică s-a dovedit foarte grea. Impactul pe care îl lăsase imperiul otoman în conştiinţa oamenilor a fost foarte puternic, iar pentru mulţi nostalgici acesta continua să fie considerat cea mai bună cale. “Imperialiştii” refuzau să vadă punctele critice care duseseră la declinul acestui imperiu şi nu îşi puteau explica de ce după primul război mondial ţara se afla în haos. Pe fondul acestei crize se ridică o mişcare naţionalistă în frunte cu Mustafa Kemal care în cele din urma reuşeşte să devină câştigătoare. Trecerea la Republică nu a fost un procedeu uşor deoarece până în 1923 Turcia a fost nevoită să oscileze între imperialişti şi naţionalişti pe de o parte şi pe de alta să facă faţă unui război de durată. Grecia revendicase o bună parte din teritoriul turc, susţinută în prima parte de Marea Britanie şi Italia, apoi numai de Marea Britanie. Franţa şi Statele Unite se dovediseră susţinătorii statului turc, deoarece o dispariţie a acestuia ar fi creat o Grecie puternică şi o Anglie stăpână pe apele acelei zone. Un factor important l-a constituit şi Uniunea Sovietică, vecină a Turciei care prin mărimea şi forţa sa a creat un factor de echilibru pentru Turcia. În urma conflictului greco-turc, turcii reuşesc să-şi păstreze teritoriul cu sacrificii imense.
Turciei, prin convenţia de la Lausanne i se impun clauze din ce în ce mai grele. Strâmtorile intră sub protecţia Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei iar teritoriul turc este de asemenea împărţit între Marile Puteri. Firesc, turcii au fost nemulţumiţi de aceste imputări. Pe măsură ce statul turc s-a consolidat, Ataturk şi adepţii săi au reuşit să obţină stabilitatea şi independenţa Turciei. Reformele lui Ataturk privite cu ochii buni de către occident, au fost însă greu de aplicat. Oamenilor nu le-a fost uşor să schimbe tradiţii şi mentalităţi pe care le moşteniseră de la înaintaşii lor.
Datorită situaţiei din Europa unde Hitler şi Musollini începuseră să revendice teritorii, Turcia a simţit că este cazul să lupte pentru schimbarea convenţiei de la Lausanne. Astfel prin nota turcă din 11 aprilie a înştiinţat statele semnatare ale Convenţiei de intenţia Turciei. Reunite la 20 iulie la Montreux, după dezbateri îndelungate, Turcia a primit dreptul de a-şi militariza Strâmtorile.
Text publicat în Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, An II, nr. 2, 2008
Bibliografie
I. Izvoare
Arhive
Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941
Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941, Dosar nr. 20, Organizarea armatei turce
A Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941, Dosar nr. 67, Rapoarte informative ale Ataşatului Român în Turcia
Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941, Fond 5418, Secţia a II-a Informaţii, 1876 – 1949
Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941, Dosar nr. 748, Sinteză informativă asupra Turciei şi a organizării armatei
Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major, Biroul Ataşaţi Militari 1896 – 1941, Dosar nr. 878, Organizarea armatei turce
Arhivele Militare Romane, Fond Marele Stat Major, Secţia III-a, Operaţii 1896 – 1950
AMR, Dosar nr. 1151, Convenţie privind hotarul Turciei încheiată la 24 iulie 1923 între Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Bulgaria, Grecia, România, Serbia şi Turcia
AMR, Dosar nr. 1383, Protocolul privind Pactul Înţelegerii Balcanice. Convenţii privind regimul Strâmtorilor
AMR, Dosar nr. 1425, Schiţe, hărţi şi proiecte de operaţii privind studiul sumar asupra cooperării turco-române asupra Bulgariei
AMR, Dosar nr.1426, Schiţe şi hărţi cuprinzând operaţiuni interbalcanice
AMR, Dosar nr. 1449, Convenţia Militară de la Ankara între MSM român şi turc
AMR, Dosar nr. 1488, Referate şi Schiţe privind Înţelegerea Balcanică şi Conferinţa de la Montreux
AMR, Dosar nr. 1548, Protocolul Conferinţei Şefilor de Stat Major ai Înţelegerii Balcanice în 4, Ankara, noiembrie 1937
AMR, Dosar nr. 1549, Protocolul nr. 1 al Conferinţei Şefilor de Stat Major ai Înţelegerii Balcanice de la Ankara
2. Documente publicate
Scurtu Ioan, România şi Marile Puteri, 1933-1940, Documentar.81, Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 1999
Titulescu Nicolae, Documente diplomatice. Discursuri
3. Memorii
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, vol. I-III, Bucureşti, Editura Silex, 1995
Cretzianu Alexandru, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1998
Duca G.I. Cronica unui român din veacul XX vol. II. Munchen, 1984
Gafencu Grigore, Însemnări politice 1929-1939, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Titulescu Nicolae, Politica externă a României (1937) Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994
II. Enciclopedii, Dicţionare
Bărbulescu Petre, Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
Coord. Giurescu C. Constantin, Istoria României în date, Chişinău, Editura “Crai-nou” 1992
Popa D. Marcel, Matei C. Horia, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
III. Lucrări şi studii
Baskın Oranö editor, ( Politica Externa a Turciei) Turk Diş Politikası Istanbul 2003
Braşoveanu L, Grigorescu N. Turcia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
Calafeteanu Ion, Politică şi interes naţional în România interbelică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997
Campus Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980
Campus Eliza, Înţelegerea Balcanică, Bucureşti, Editura Republicii Socialiste România, 1972
Dr. Cemil Kocak, Turk – Alman iliskileri (Relaţiile turco-germane 1923-1939) Ankara, 1991
Dumitrescu Horia, Diplomatul Savel Radescu, Focşani, Editura Pallas, 2003
Ekrem Ali Mehmet, Civilizaţia Turcă, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981
Ekrem Ali Mehmet, Relaţiile româno-turce între cele două războaie mondiale, Editura Ştiinţifică
Jelavich Barbara, Istoria Balcanilor, sec. al XX-lea, vol. II., Iaşi, Institutul European, 2000
Jean Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995
Mehmet Gonlubol, Cem Asar, Ahmet Sukru Esmer, (Turcia în jocurile politicii externe) Olaylarla Turk Dış Politikası, 1919-1995, Ankara, 1996
Moisuc Viorica, Istoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti, Editura Fundaţia România de Mâine, 2003
Onişoru Gheorghe, Istoria Contemporană Universală 1917-1945, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
Oprea M. Ion, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
Popişteanu Cristian, România şi Antanta Balcanică, Bucureşti, Editura Politică, Ediţia II, 1971
Scurtu Ioan, coord., Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est 1918-2001, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003
Scurtu Ioan, coord., Istoria Românilor. România întregită 1918-1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică vol. VIII, 2003
Seftiuc Ilie, Iulian Cîrţană, România şi problema Strâmtorilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
Talpeş Ioan, Diplomaţie şi apărare 1933-1939, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1988
Yusuf Sarinay, Doc. Dr Ibrahim Karaer, Dr. Rahim Eristi (Presedinţi de ieri până azi 1920 – 2004) Dunden Bugune Basbakanlik 1920-2004, Basbakanlik Devlet Arsivleri Genel Mudurlugu, Ankara, 2004
Zaharia Gheorghe, Botoran Constantin, Politica de apărare naţională a României în contextual European interbelic, 1919-1939, Bucureşti, Editura Militară, 1981
IV. Surse Internet
“http://www.devletarsivleri.gov.tr./yayinlar_gm.htm”
“http://www.tbmm.gov.tr/yayinlar/yayin2/257-262S.pdf”
“www.itcnet.ro-history/archive-mi2001/curent2/mi26.htm”
Periodice
Cuvântul 1935,
Universul 1934-1940
Ulus 1934-1940
NOTE
[1] Arhivele Militare Române, Fond Ministerul de Război, Tel. nr. 168 din 21 iulie 1921 f. 67 (în continuare se va citi AMR)
[2] ibidem f. 68 – 69
[3] idem
[4] ibidem f. 70
[5] idem
[6] AMR, Fond Ministerul de Război, Tel, nr. 174 din 25 iulie 1921, f. 81
- · Franţa şi Italia s-au pronunţat că Turcia trebuie să rămână stăpână în Asia Mică, iar Traciei să i se acorde autonomia sub protecţia Societăţii Naţiunilor. Marea Britanie rămâne consecventă intereselor ei în zonă, politica ei fiind susţinută de faptul că grecii sunt stăpâni în Asia Mică fără a putea fi siliţi a se supune deciziei Marilor Puteri dacă Anglia nu o doreşte.
[7] ibidem f. 82
°Adunarea Naţională a cedat puterea ei executivă numai silită de împrejurări. Se pare că nici ea nu era convinsă că acest sacrificiu ar salva pe naţionalişti întrucât a fixat durata dictaturii la 3 luni şi şi-a rezervat dreptul ca la expirarea termenului să poată relua puterea dacă împrejurările o vor impune. (Tel. nr. 207 din 18 august 1921, f. 86)
[8] ibidem f. 87
[9] ibidem f. 84
[10] ibidem f. 89
[11] Statele participante la Conferinţa de la Lausanne, au fost: Marea Britanie, Franţa, Italia, Grecia, România, Iugoslavia, Turcia, Japonia şi SUA ca observator. Pentru discutarea anumitor probleme au fost invitate : Bulgaria, Albania, Olanda, Spania, Portugalia, Norvegia şi Suedia. Rusia Sovietică, Ucraina şi Georgia au participat la dezbaterea problemelor teritoriale, militare şi ale regimului Strâmtorilor.
[12] Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p 249
[13] ibidem, p 250
[14] AMR, fond. Nr. 5418, fila 8
[15] idem
[16] idem
[17] Apud. Viorica Moisuc, p.250
[18] Cemil Kocak Turk-Alman Iliskileri, Basimevi, Ankara, 1991, p. 113
[19] idem
[20] Eliza Campus, Din politica externă a României 1913 – 1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 350
[21] ibidem, p. 357
[22] idem
[23] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice
[24] Ilie Seftiuc, Iulian Carţana România şi problema Strâmtorilor Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 254
[26] ibidem p. 257
[27] ibidem p. 259
[28] ibidem p. 260
[29] ibidem p. 262
[30] Viorica Moisuc, p 251
[31] Ilie Seftiuc, Iulian Carţana, p. 273
[32] ibidem p. 276
[33] AMR, fond nr. 5418, dosar nr. 1151, f. 29
[34] idem
[35] ibidem, f.30
[36] idem,
[37] idem
[38] ibidem, f. 31
[39] idem
[40] idem
[41] ibidem f. 32
[42] ibidem f. 33
[43] AMR, fond. Nr. 5418, Telegrama nr. 64969 din 11 noiembrie 1935, f. 35-37
[44] idem
[45] Arhiva Militară Română, Fond nr. 5418, nota ataşatului militar în Turcia, Telegrama nr.4335 bis din 28 februarie 1936, f. 3
[46] AMR, fond nr. 5418, Telegrama nr. 4401, din 21 mai 1936, fila 43
[47] idem
[48] AMR, fond nr. 5418, Telegrama nr. 4419 din 27 mai 1936, fia 57
[49] idem
[50] idem
[51] ibidem, f. 59
[52] ibidem f. 60
[53] AMR, Fond. nr. 5418, MSM, sectia a III-a, f. 76
[54] idem
[55] ibidem f. 77
•MSMR aprecia că forţele necesare Turciei pentru a ţine pe loc grosul bulgar până ce acesta va fi angajat şi distrus de forţele româno-yugoslave trebuie să fie de 120 batalioane şi 150 baterii. MSMR se baza în afirmaţiile sale pe două considerente şi anume, valoarea grosului bulgar (cca. 10-15 divizii infanterie + 1-2 divizii Cavalerie) şi pe spaţiul restrâns care separa frontiera turco-bulgară de Strâmtori (cca. 110 -150 km)
- · Conform specialiştilor militari de la Ankara, un atac italian în Anatolia ar dura mult deoarece debarcările, aprovizionarea pe mare, terenul muntos şi lipsit de comunicaţii constituie piedici care nu pot fi trecute uşor.
- ·· Golful Xerox şi peninsula Gallipoli
[56] AMR, fond 5418, MSM, secţia III-a f. 166
[57] ibidem, f.167
[58]coord. Ioan Scurtu, Istoria Românilor, vol. VIII România Întregită (1918 – 1940) Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003, p. 500
- ·Din partea României, la Conferinţa de la Montreux au participat Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu şi Vespasian V. Pella, miniştrii plenipotenţiari.
[59] ibidem, p. 253