Turcia – rapoarte diplomatice


Astazi 22 05 209 am participat la sesiunea de comunicari a cadrelor didactice din cadrul Facultatii de Relatii Internationale si Studii Europene a Universitatii Spiru Haret. Dupa cum o sa vedeti din programul atasat mai jos titlurile propuse de profesori  s-au dovedit inspirate si de un real folos.

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Relaţii Internaţionale

şi Studii Europene

Sesiunea de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice

INVITAŢIE

DNEI/DLUI  Ionut Cojocaru…

SESIUNEA VA AVEA LOC ÎN DATA DE 22 MAI 2009 ORA 10. 00

LA SEDIUL FACULTĂŢII DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE. SPLAIUL INDEPENDENŢEI NR.313

PROGRAMUL

SESIUNII DE COMUNICĂRI A CADRELOR DIDACTICE

10.00 – 10.10: Deschiderea sesiunii de comunicăriprof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, decan

  • Secţiunea 1:

moderator: conf. univ. dr. Ludmila Rotari

10.10 – 11.40

  1. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Tendinţe noi în studiul relaţiilor internaţionale;
  2. prof. univ. dr. Mihai Vasile Ozunu, titlu rezervat
  3. prof. univ. dr. Ion Dragoman, Guvernarea europeană şi drepturile omului;
  4. prof. univ. dr. Constantin Hlihor, Discurs si putere in comunicarea internaţională;
  5. conf. univ. dr. Ludmila Rotari, Relaţia Uniunii Europene cu Republica Moldova. Pactul de Stabilitate;
  6. conf. univ. dr. Dragoş Frăsineanu, Accesarea fondurilor structurale europene;
  7. conf. univ. dr. Sorin Cristescu, 1897 – 1905, Imposibila alianţă Rusia – Germania- Franţa;
  8. lector univ. dr. Dan Năstase, Extinderea jurisdicţiei internaţionale;
  9. prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, O pagină semnificativă în relaţiile internaţionale interbelice: conferinţa Uniunii Interparlamentare de la Bucureşti – 1931;
  10. prof. univ. dr. Mariana Baicu,  Mutaţiile din mediul economic internaţional reflectate în managementul modern al organizaţiilor;
  11. conf. univ. dr. Dorel Buşe, Consideraţii geopolitice privind securitatea Indiei;

11.40 – 12.00 – Coffee break

  • Secţiunea 2:

moderator:  conf. univ. dr. Dragoş Frăsineanu

12.00 – 14.00

  1. conf. univ. dr. Cristina Păiuşan Nuică, Macedonia de la republică iugoslavă la summitul NATO de la Bucureşti;
  2. lector univ. dr. Marian Ilie, Buna vecinătate în bazinul de Vest al Marii Negre;
  3. lector univ. dr. Teodora Stănescu – Stanciu, Specificul politic al Europei central-estice din perspectiva integrării. Europenizarea politică;
  4. lector univ. drd. Alexandru Munteanu-Lucinescu, Barak Obama  şi  politica  externă  a  SUA;
  5. lector univ. drd. Elena Iuliana Lache, Relaţiile româno-germane în timpul războiului de eliberare a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa (iunie – septembrie 1941) ;
  6. lector univ. dr. Roxana Păun, Concurenţa – o viziune de ansamblu asupra documentelor comunitare în domeniu din perspectiva protecţiei consumatorului european;
  7. lector univ. dr. Mirela Sabău, Consideraţii privind cetăţenia europeană;
  8. lector univ. dr. Bianca Droc, Evoluţia fenomenului terorist internaţional în aviaţia civilă;
  9. asist. univ. drd. Anelis Istrătescu, Consideraţii teoretice si practice asupra cazurilor de nerecunoaştere a hotărârilor străine din perspectiva normelor comunitare;

  • Sectiunea 3:

moderator:  conf. univ. dr. Cristina Păiuşan-Nuică

12.00 – 14.00

  1. asist. univ. dr. Oana Panait, Conflictele îngheţate şi diplomaţia romaneasca – între diferend şi cooperare;
  2. asist. univ. drd. Camelia Drăghici – Diversitatea culturală şi globalizarea;
  3. asist. univ. drd.Ionuţ Cojocaru, Turcia – rapoarte diplomatice;
  4. asist. univ. drd. Ştefan Boncoi, Analiza comparativă asupra strategiei de securitate în domeniul economiei SUA – României;
  5. asist. univ. drd. Doina Drăniceanu – Punctele de vedere privind criza mondială financiară actuală;
  6. asist. univ. Cristina Liana Ghiţă, Utilizări contemporane ale religiei in
    relaţiile internaţionale
    ;
  7. asist. univ. drd. Andrei Răutu, Piste de cercetare in studiul comparativ al partidelor transnaţionale europene;
  8. asist. univ. Andreea Molocea, Feminismul valului trei. Rădăcini;

In ceea ce ma priveste va prezint mai jos comunicarea sustinuta :

Turcia – rapoarte diplomatice

Tratatul de la Sevres din 10 august 1920 a însemnat practic, din punct de vedere juridic, desfiinţarea Imperiului Otoman, iar zonele pe care acesta le controla au fost reîmpărţite. Astfel, din Imperiul Otoman format din Anatolia interioara si împrejurimile Istanbulului, grecilor le revenea zona Marii Egee si Tracia de est, englezii si francezii împărţeau Irakul, Arabia si Siria, italienii si francezii luau Anatolia de sud si sud-est, iar punctul cel mai important – Strâmtorile -, intrau[1] in controlul puterilor ocupaţioniste.

Practic acest tratat a creat o puternica stare de nemulţumire care s-a caracterizat printr-o puternica  rezistenta, populaţia in frunte cu Mustafa Kemal Ataturk, fapt care a dus la schimbarea formei de guvernământ.

La 29 octombrie 1923, Turcia devenea republica, intrând astfel intr-o alta etapa a existentei sale, practic aliniindu-se cerinţelor moderne.

Iar Tratatul de la Lausanne, 24 iulie 1923, a conferit Turciei independenta, forţele străine care o invadaseră urmând sa se retragă. În ceea ce priveşte politica externa, noul stat a căutat sa duca o politica de alianţe, de stabilitate, căutând sa-si consfinţească prin tratate integritatea teritoriala si stabilitatea zonelor din care făcea parte.

In perioada premergătoare declanşării celui de-al II-lea război mondial, politica externa a Turciei a fost de întărire si consolidare a tratatelor din care făcea parte, a încercat sa creeze un bloc de state, in Balcani împreuna cu statele membre ale Înţelegerii Balcanice, in aşa fel incit, alianţa sa poată sa aibă un cuvânt de spus, deoarece statele care o alcătuiau fiind de mărime mica si medie nu puteau sa se apere singure in calea expansiunii germane. In zona Mediterana, prin alianţele cu Franţa si Anglia, Turcia a urmărit aceeaşi politica de menţinere a păcii, încercând sa păstreze neutra si aceasta zona.

După acordul de la Munchen, nemaiexistand nici o piedica in calea expansiunii germane in estul Europei, Germania l-a trimis pe Walter Funk, ministrul economiei, sa întreprindă vizite la Ankara, Belgrad si Sofia. Succesul economic al calatorii lui Funk a slăbit poziţia britanica in Bulgaria, Turcia si Iugoslavia. În acest nou context, Marea Britanie a trecut la accelerarea eforturilor ei, mai ales in cazul României, cu scopul de a-si spori influenta[2] in Balcani.

Personalitatea lui K. Ataturk

În plan extern, dispariţia liderului emblematic K. Ataturk, la 10 noiembrie 1938, a generat numeroase comentarii. Întrebarea de pe buzele tuturor se referea la posibila continuare a vechilor evoluţii din partea Turciei. Sau alte chestiuni, precum: Care va fi viitorul reformelor Kemaliste? Neînţelegerile dintre liderii Kemalişti vor crea probleme interne? Va putea Turcia continua politica externă promovată de indiscutabila autoritate a lui Ataturk, iar întrebarea cea mai vehiculată era dacă Turcia va putea să îşi apere integritatea naţională şi in primul rând independenţa ca un stat laic?

Examinarea presedintelui Ataturk de catre profesorul francez Tiessienger, raportata de catre Legatia Regala a Romaniei in Turcia, ministrului MAE,  N. P. Comnen, din care reiese ca starea de sanatate a presedintelui Turciei este subreda, si in primul rand ficatul din cauza alcolului pe care acesta il consuma zilnic.[3]

Declaratiile Presedintelui Consiliului facute Directorului Agentiei Economice si Financiare turcesti, printre care: „ In domeniul politic sfortarile noastre erau pentru a asigura ordinea, securitatea interna, colaborarea si respectul angajamentelor externe”

In ceea ce priveste securitatea, „noi avem mai intai de toate incredere in propria noastra forta si apoi ne bizuim pe aliantele noastre. Pozitia noastra geografica  ne face sa credem ca o sa jucam un rol important in Europa si in Orientul apropiat. Acest val este dezbarat de orice sugestiuni ideologice straine; totusi departe de noi gandul de a vroi sa ne ridicam contra uneia dintre aceste ideologii, noi dorim doar sa servim pacea”.[4]

Spre sfârşitul vieţii, Ataturk însuşi era frământat de aceste probleme, pe de altă parte prevăzând şi iminenta izbucnire a celui de-al II-lea război mondial: „Foarte curând va izbucni un conflict mondial. Aventurieri ca Hitler şi Mussolini vor îneca lumea în sânge. Se va schimba echilibrul de forţe. În timpul acestui conflict trebuie ca Turcia să nu comită nici o greşeală.”.

În anul 1938, politica externă a Turciei s-a concretizat în încheierea de înţelegeri şi tratate cu ţările vecine, toate cu scopul de a încheia pace şi a contribui la menţinerea păcii. Ţări ca Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Iran, Irak, Uniunea Sovietică, care în ultima perioadă fuseseră într-un permanent conflict cu Imperiul Otoman, acum deveniseră prietenii Turciei.

De altfel, Ataturk şi colaboratorii săi câştigaseră încrederea ţărilor străine. Chiar şi Marea Britanie, care crease mari dificultăţi Turciei în problema Musul şi în timpul revoltei lui Seyh Sait acceptase politica externă independentă a Turciei.

Situaţia emigranţilor evrei care veneau din România in Turcia

In conformitate cu principiul reciprocităţii dintre România si Turcia, partea turca a dus o politica foarte dura in ceea ce ii priveşte pe emigranţi. Astfel, Sukru Saracioglu, ministrul de externe al Turciei  primeşte o înştiinţare de la locţiitorul ministrului de interne Sukru Kaya, pe care a transmis-o apoi ambasadei turce din România. Conform acesteia, cetăţenii romani nu pot sta mai mult de doua luni in Turcia. Singura excepţie o reprezenta minoritatea evreiasca, care era supusa la reguli speciale.

Astfel, orice evreu care venea in Turcia era obligat sa aibă asupra sa viza următoarei tari in care se va duce, nu avea voie sa ramană mai mult de o luna in Turcia, orice familie evreiasca care va dori sa stea la Istanbul, va trebui sa arate o suma de bani care se specifica in document, ” va acoperi cheltuielile poporului”, suma trebuia arătata la locul de îmbarcare consulului, iar la sosirea in Turcia, politiei. Suma era pentru prima persoana de 300 lire, iar pentru următorul membru al familiei era de 150 lire.

Statul turc preciza ca stabilirea familiilor evreieşti in Turcia nu este dorita, menţionând totodată ca numărul evreilor care urmează sa treacă prin Strâmtori, trebuie prezentat mai innainte ministrului de interne, cu toate acestea pentru a putea debarca la Istanbul, evreii sunt legaţi de regulile de mai sus amintite, iar cu toate acestea debarcarea lor ramane la latitudinea politiei. Numărul evreilor care vin in Turcia nu trebuie sa depăşească 200 lunar, dar poate sa crească in următorul fel : sa vina un număr de evrei  care poate sa fie mai mic sau egal cu numărul de evrei care părăseşte Turcia in acelaşi timp.

Cu toate acestea, guvernul republicii Turcia, in legătura cu problema evreiasca declara ca ramane la latitudinea lui si ii poate expulza cand doreşte.

Referitor la aşa-numita „problema evreiasca”, oficialităţile din Turcia îşi atenţionau propria legaţie din România sa nu producă  anumite mişcări greşite in numele umanităţii.

In ceea ce priveşte cetăţenii romani care au depăşit termenul de doua luni, urmează a fi atenţionaţi, statul turc dorind sa ştie caţi cetăţeni romani sunt in Turcia si caţi au depăşit termenul.[5]

Doua rapoarte ale lui Tanriover despre situatia politica interna

  1. Discutii Tatarescu – Tanriover  despre inlaturarea lui Nicolae Titulescu din guvern

În Arhiva Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Republicii Turcia, fondul Ambasada Republicii Turcia la Bucureşti, se păstrează un raport redactat de ministrul acestei ţări, Suphi Tanriover, privind primirea acestuia la primul ministru român, la 12 septembrie 1936.

Subiectul „fierbinte” al discuţiilor a fost reprezentat de demiterea lui Nicolae Titulescu din guvern. Tătărescu i-a declarat oaspetelui său: „dl. Titulescu este o persoană care a făcut foarte mari servicii, dar timpul a arătat că nu mai există posibilitatea de a conlucra. Eu când aveam o problemă în politica internă, chiar în acel timp dl. Titulescu mă ataca pe la spate. La două săptămâni o dată îşi dădea demisia. Una dintre cele mai mari probleme ale guvernului au fost crizele nervoase ale dl. Titulescu. Am făcut totul pentru a ne înţelege. Când nu am mai putut, am prezentat problema regelui. În aceste condiţii nu se mai punea problema de a rămâne la guvernare. Nu am mai putut munci cu dl. Titulescu. Gândiţi-vă că voi spune acum o frază care se găseşte în mintea tuturor românilor: «Titulescu este prea mare pentru o politică aşa de mică.»”

În continuare, făcând o analiză a activităţii ilustrului diplomat, premierul a spus: „În politica externă a avut anumite câştiguri, dar ne-a lăsat de foarte multe ori în situaţii grele. Această faţă [a lui Tătărescu – n.a.] de multe ori din cauza domnului Titulescu s-a înroşit. A apărut în agenţia „Anadolu” ştirea că ministrul de Externe Titulescu, fără să consulte Alianţa Balcanică, a încercat să creeze o alianţă cu Franţa. Această ştire ne-a ruşinat foarte mult. O mică Românie în politica statelor mari, câtă gălăgie ar face, tot nu ar juca un rol important. Dacă ar fi vorbit frumos şi s-ar fi menţinut pe scena politică şi am fi câştigat ceva, nu cred că ne puteam plânge de dânsul. Supărarea apărută între noi şi Polonia este numai din cauza crizelor nervoase ale dl. Titulescu. Noi, Mica Înţelegere Balcanică, Franţa, Polonia, creasem un front al păcii destul de serios. Aceasta cu o politică personală, dorinţa de arătare şi suflul oratoric, plus crizele nervoase. Acestea nu se contopesc cu dorinţele românilor.”

În încheierea mărturisirii, premierul român ţinea să sublinieze că noua „politică externă a României este una de armonie, în care nu sunt implicate sentimente personale”.

Gh. Tătărescu a continuat cu unele comentarii privind politica internă, manifestându-şi nemulţumirea provocată de ascensiunea partidelor de extremă dreaptă atât în Europa, cât mai ales în România, prin mişcarea legionară. El era preocupat de atragerea tinerilor de către grupările de extremă dreapta. „Tinerii care intră în partidele de dreapta, în general, nu sunt oameni răi, numai că unii îi îndreaptă către violenţă şi înainte de toate sunt tineri şi neexperimentaţi.”

În nota trimisă de Suphi Tanriover oficialităţilor de la Ankara cu privire la întâlnirea dintre cei doi, diplomatul turc aprecia că „politica internă a domnului prim-ministru este legată direct de politica internă a regelui. Împotriva acţiunilor bolşevice [ale Gărzii de Fier, de fapt – n.a.], regele, prin natura sa, este obligat să ia anumite măsuri. Gardiştii şi Garda de Fier au un trecut de 4-5 ani în care au de plătit o crimă penală contra lui Duca, folosesc religia şi sunt folosiţi de religie din spatele perdelei.”

1. Discutii Tatarescu -Victor Antonescu – Tanriover

Relatiile Romaniei cu Turcia se dezvoltau intr-un ritm favorabil. La 19 ianuarie 1938 a fost semnata prelungirea înţelegerii economice şi comerciale încheiata iniţial la 11 iunie 1929, între cele doua tari. Peste puţin timp, preşedintele Consiliului de Miniştri turc, Celal Bayar, declară, la 24 ianuarie 1938, că este foarte mulţumit de acordul încheiat cu România: „Graţie acestei convenţii petrolul şi benzina de care Turcia are toata nevoia ne sunt asigurate şi România obţine bumbacul şi orezul necesar.”[6]

În aceste condiţii, autorităţile turce au acordat o atenţie sporită realităţilor din România, în special situaţiei speciale a guvernului Goga. Astfel, ambasadorul Turciei la Bucureşti, Hamdullah Suphi Tanriover îl informa pe primul ministru al Turciei, Mahmut Celal Bayar, cu privire la impresia fostului preşedinte al Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu şi  a lui Mihai Antonescu în legătură cu guvernarea Octavian Goga. Amândoi se situau pe aceeaşi poziţie, fiind împotriva acestui guvern.

În acest sens, devine foarte interesant schimbul de păreri între politicienii români şi reprezentanţii guvernului turc cu privire expresă la incapacitatea guvernului Goga de a gestiona afacerile interne. Gh. Tătărescu declara, în acest sens, cu privire la situaţia minoritaţii evreieşti din România: „cea mai importantă caracteristică a acestui grup este duşmănia evreiască, să vă dau de ştire de pe acum că guvernantii nu vor putea scoate niciodată un evreu din România. Dacă era posibil nu lăsam pe alţii, o făceam eu”[7]. Guvernul Goga fiind un guvern de tranziţie,  „promiţând lucruri care nu pot fi făcute, folosind sentimente religioase şi naţionaliste, pentru a atrage grupuri din popor şi a înflăcăra sentimentele acestora”.[8]

În continuare, Gh. Tătărescu îi relata omului politic turc Tanriover şi faptul că Gheorghe Brătianu a promis ca se va întoarce la Partidul National Liberal [9]. În ceea ce priveşte situaţia speciala pe care o traversa guvernul Goga, Tătărescu mentiona ca cele două partide tradiţionale romaneşti, PNL şi PNŢ, s-au coalizat împotriva lui.[10]

În opinia celuilalt om politic roman, V. Antonescu, acest guvern nu se menţine mult timp deoarece este filogerman[11], context în care se inţelege de la sine ca nu va reuşi sa reziste. Pe aceasta tema, V. Antonescu îi subliniază lui Tanriover că „guvernul Goga nu venea la putere dacă Tătărescu accepta anumite sfaturi de la mine şi prietenii mei. De multe ori şi odată în faţa regelui i-am comunicat domnului Tătărescu să ne retragem. De patru ani, guvernul s-a uzat şi este nevoie de o reîmprospătare. Când am vorbit în particular părea că accepta această idee, dar în faţa regelui nu avea puterea de a se împotrivi. Este sigur că, fiind tânăr, puterea îi mângâia sufletul”[12]. Opinia aceasta este întărită şi de Tanriover, care confirmă că sunt cu totul adevărate cele declarate de M. Antonescu[13]. Totodata, M. Antonescu era de părere că şi regele a  greşit deoarece a încredinţat puterea lui Goga. Se declară că duşmănia împotriva evreilor este ceva imposibil în România, de asemenea situaţia economică se deteriora dacă programul antisemit este pus în practică.[14]

Odată cu formarea guvernului Goga, marile firme străine care exportau marfă în România şi-au sistat trimiterile.[15] În acelaşi timp, M. Antonescu este îngrijorat şi de securitatea ţării, declarând că „Goga şi Cuza nu sunt în stare să ofere securitate nici unei persoane”[16]


[1] Meten Sahinler, Originea, influenta si actualitatea kemalismului p 66-67

[2] Ioan Scurtu, Gh. Buzatu Istoria Romaniei in secolul XX Bucureşti EdituraPaideia, 1999. p 351

[3] Ankara 14 martie 1938 – Numarul 477-3

[4] Ankara 14 martie 1938 – Numarul 378-3

[5] Ankara 5 aprilie 1938, numarul 477-3

[6] Turkiye Cumhuriyat Arsivi, Fond/ Hariciye Vekaleti, 3405/65, 19 ocak 1938 (Arhivele Naţionale ale Turciei, Fond / Ministerul de Externe, din 19 ianuarie 1938 { In continuare a se citi T.C. Hariciye Vekaleti}

[7] Turkiye Cumhuriyat Arsivi, Fond/ Hariciye Vekaleti, 3405/65, 19 ocak 1938 (Arhivele Naţionale ale Turciei, Fond / Ministerul de Externe, din 19 ianuarie 1938 { In continuare a se citi T.C. Hariciye Vekaleti}

[8] Ibidem

[9] Gh. Brătianu fiind de acord cu actul restauraţiei din 8 iunie 1930, a fost exclus din PNL, luptător înverşunat împotriva acestuia, la 15 iunie 1930, a format  PNL Gh. Brătianu (georgist) .La 10 ianuarie 1938 partidul acestuia a fuzionat cu tradiţionalul PNL.

[10] T.C. Arsivi, Vekaleti, 3405/65,  22 februarie 1938

[11] ibidem.

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem