11 iunie 1929, Ankara

Sa Majesté le Roi de Roumanie,

d’une part, et

Son Excellence le Président de la République Turque,

d’autre part,

animés du désir de régler les conditions d’établissement des ressortissants roumains en Turquie et des ressortissants turcs en Roumanie, ainsi que les relations de Commerce et de Navigation entre leurs deux Pays respectifs, ont résolu de conclure une Convention et ont nommé à cet effet pour leurs plénipotentiaires, à savoir:

Sa Majesté le Roi de Roumanie

Son Excellence Monsieur Georges Filality, Grand Croix de la Couronne de Roumanie, Son Envoyé extraordinaire et Ministre plénipotentiaire en Turquie, et

Monsieur Jean Gr. Dumitresco, directeur général du Commerce au Ministère du Commerce et de l’Industrie,

Son Excellence le Président de la République Turque

Son Excellence Zekâi-bey, ancien ministre, ambassadeur et député de Diyarbakir;

Son Excellence Moustafa Cherif-bey [Sereff], député de Bourdour, et Monsieur Nouman Rifat-bey, Sous-secrétaire d’Etat au Ministère des Affaires Etrangères.

Lesquels, après s’être communiqué leurs pleins pouvoirs respectifs, trouvés en bonne et due forme, sont convenus des dispositions suivantes:

Article 1

Les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes pourront, en observant les lois et règlements du pays, entrer librement, voyager, séjourner et s’établir dans le territoire de l’Autre, ou l’abandonner en tout temps sans être soumis à des restrictions, de quelques nature qu’elles soient autres que celles auxquelles sont ou seraient soumis les nationaux ou, s’il existe des dispositions spéciales pour les étrangers, les ressortissants de la nation la plus favorisée, sans préjudice toutefois des prescriptions de police concernant les étrangers.

Il est toutefois entendu que les dispositions ci-dessus ne portent aucune atteinte au droit reconnu à chacune des Hautes Parties Contractantes de réglementer par une loi l’immigration.

Article 2

Chacune des Hautes Parties Contractantes se réserve le droit d’interdire par mesures individuelles, soit à la suite d’une sentence légale, soit d’après les lois ou règlements sur la police des mœurs, la police sanitaire et la mendicité, soit pour des motifs de sûreté intérieure ou extérieure de l’Etat, aux ressortissants de l’autre Partie de s’établir ou de séjourner sur son territoire et de les expulser pour les motifs ci-dessus mentionnés.

Cette disposition ne s’applique pas aux personnes indésirables pour des raisons politiques.

Le transport des personnes expulsées jusqu’à la frontière ou jusqu’au port d’embarquement de la Partie qui prononce l’expulsion, sera à la charge de cette dernière.

Article 3

Les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes auront dans le territoire de l’Autre la liberté complète d’acquérir et de posséder toute sorte de biens mobiliers et immobiliers, dont l’acquisition ou la possession est ou sera permise par les lois de l’autre Haute Partie Contractante aux ressortissants du pays le plus favorisé. Ils pourront en disposer par vente, échange, donation, mariage, testament ou de toute autre manière ou les acquérir par voie de succession sous les mêmes conditions que celles qui sont ou seront établies en ce qui concerne les ressortissants du pays étranger le plus favorisé.

Ils ne pourront être assujettis dans aucun des cas prévus à l’alinéa précédent à des impôts, taxes ou charges de quelque nature que ce soit autres ou plus élevés que ceux qui sont ou seront applicables aux nationaux.

Il leur sera également permis d’exporter en se conformant aux lois et règlements du pays librement leurs biens et leurs marchandises en général. Ils ne seront assujettis dans cette matière à aucunes autres restrictions ni à aucun droit autres ou plus élevés que ceux auxquels seraient soumis ou redevables en pareilles circonstances les ressortissants du pays le plus favorisé.

Article 4

Les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes auront sur le territoire de l’Autre, dans les mêmes conditions que les ressortissants de la nation la plus favorisée et en se conformant aux lois et règlements du pays, le droit d’exercer toute sorte d’industrie et de commerce, ainsi que tout métier et profession dont l’exercice n’est pas ou ne serait pas, suivant la loi du pays, réservé aux nationaux.

Article 5

Les représentants de chacune des Hautes Parties Contractantes n’auront a payer sur le territoire de l’Autre, pour leurs personnes et leurs biens, ainsi que pour l’exercice de toute sorte de commerce, industrie, métier et profession, aucun impôt, taxes ou charges de quelque nature que ce soit, autres ou plus élevés que ceux perçus des nationaux.

Néanmoins, en ce qui concerne les taxes „de séjour”, ainsi que les taxes afférentes à l’accomplissement des formalités de police, les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes jouiront du traitement accordé aux ressortissants de la nation la plus favorisée.

Article 6

Les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes ne seront astreints en temps de paix, comme en temps de guerre sur le territoire de l’Autre, à aucun service militaire aussi bien dans l’armée de terre, la marine ou les forces aériennes que dans les gardes ou milices nationales, ni à aucune obligation ou charge remplaçant le service militaire.

Les ressortissants et sociétés de l’une des Hautes Parties Contractantes ne seront en aucun cas assujettis aux réquisitions militaires ou civiles autres que celles qui pourraient être imposées aux nationaux.

Ils en recevront le remboursement suivant la procédure prévue par la législation locale.

Article 7

Les ressortissants de l’une des Hautes Parties Contractantes auront dans le territoire de l’Autre libre accès aux tribunaux aux fins de poursuivre et défendre leurs droits sans autres conditions, restrictions ou taxes autres que celles imposées aux ressortissants nationaux et jouiront, comme ceux-ci, de la liberté de choisir dans tous les procès leurs avocats, avoués ou agents parmi les personnes admises à l’exercice de ces professions selon les lois des territoires en question.

Les ressortissants de chacune des Hautes Parties Contractantes jouiront à charge de réciprocité sur le territoire de l’Autre de l’assistance judiciaire et de l’exemption de la caution judicatum solvi.

Article 8

Les sociétés par action et autres sociétés commerciales y compris les sociétés industrielles, financières, les compagnies d’assurances et de transport qui ont leur siège sur le territoire de l’une des Hautes Parties Contractantes et qui y existent régulièrement d’après les lois de cette dernière seront reconnues par l’autre Partie comme existant régulièrement pourvu qu’elles n’y poursuivent pas un but illicite.

Lesdites sociétés pourront, en se soumettant aux lois et règlements de l’autre pays, qui sont ou seront en vigueur, et lors que la législation de celui-ci prévoit l’obligation d’une autorisation, après obtention de ladite autorisation, s’établir sur le territoire de ce pays, y créer des filiales, succursales ou agences et y rester en justice comme demandeur ou défendeur.

L’activité des dites sociétés constituées sous la législation de l’une des Hautes Parties Contractantes, en tant qu’elle s’exerce sur le territoire de l’Autre, sera soumise aux lois et règlements de celle-ci.

Pour tout ce qui concerne la protection légale et judiciaire de leurs biens, elles jouiront dans le second pays du même traitement que les sociétés nationales. […]

D’autre part, à condition de réciprocité, en se soumettant aux lois du pays et sous réserve des restrictions prévues par la législation du pays, les sociétés de chacune des Parties Contractantes pourront acquérir sur le territoire de l’Autre tout espèce de biens meubles et immeubles nécessaires au fonctionnement de la société, étant entendu que, dans ce cas, l’acquisition n’est pas l’objet même de la société.

Lesdites sociétés ne peuvent pas concentrer leurs opérations principales visées parleurs statuts sur le territoire de l’une des Parties Contractantes sans avoir demande et acquis la nationalité de cette dernière.

Les filiales et succursales des banques étrangères ayant leurs sièges centrales dans le pays dont elles relèvent ne sont pas visées par l’alinéa précédent.

Article 9

Il est convenu qu’aucune des Parties Contractantes ne pourra invoquer le bénéfice résultant de la clause de la nation la plus favorisée énoncée aux articles précédents pour réclamer en faveur de ses ressortissants des droits autres ou plus étendus que ceux accordés par elle-même aux ressortissants de l’autre Partie Contractante.

Article 10

Il ne sera maintenu ni établi par chacune des deux Parties Contractantes aucune prohibition ni restriction relative à l’importation ou à l’exportation et au transit d’une marchandise quelconque originaire du territoire de l’autre Partie ou destinée à y être exportée si ladite prohibition ou restriction ne s’applique pas dans les mêmes conditions aux marchandises similaires, s’il en existe, en provenance de n’importe quel autre pays ou destinées à y être exportées. […]

Article 11

Les produits naturels ou fabriqués originaires de Roumanie ne pourront être soumis à leur importation en Turquie en ce qui concerne les droits de douane, les surtaxes et coefficients de majoration ou tout autre droit ou charge quelconque à un traitement moins favorable que celui qui est accordé ou qui pourrait être accordé à l’avenir aux produits similaires du pays le plus favorisé, quelle que soit leur appellation régionale.

De même les produits naturels ou fabriqués originaires de Turquie […]

Article 12

A l’exportation vers la Roumanie il ne sera perçu en Turquie et à l’exportation vers la Turquie il ne sera perçu en Roumanie d’autres droits ni des droits plus élevés de sortie ou taxes d’autre nature que ceux qui sont ou seront perçus à l’exportation des mêmes produits vers le pays le plus favorisé à cet égard.

L’assurance du traitement sur le pied d’égalité avec un pays tiers s’étend à la manière de percevoir les droits d’importation et d’exportation à la mise des marchandises dans les entrepôts des douanes, aux redevances et formalités douanières, au traitement et à l’expédition en douane des marchandises importées, exportées ou passant en transit.

Article 13

Le traitement sur le pied d’égalité avec un tiers Etat ne sera pas applicable:

1. Aux faveurs accordées ou qui pourront être accordées ultérieurement par une des Parties Contractantes dans le trafic frontalier avec les pays limitrophes dans une zone s’étendant à 15 kilomètres des deux cotes de la frontière.

2. Aux faveurs spéciales résultant d’une union douanière conclue ou à conclure avec un ou plusieurs pays.

3. Aux avantages et faveurs spéciaux existant ou à établir dans l’avenir en matière de tarifs douaniers entre la Turquie et les pays qui se sont détachés de l’Empire Ottoman en 1923. […]

Article 19

Les deux Parties Contractantes s’accorderont réciproquement la liberté du transit à travers leur territoire et elles s’engagent à ne percevoir de ce chef aucun droit de transit.

En général, les deux Parties Contractantes se conformeront quant au transit aux dispositions contenues dans le Statut faisant partie intégrante de la Convention sur la liberté du transit, signée à Barcelone, le 14 avril 1921. […]

Article 23

Les ressortissants et sociétés de chacune des Hautes Parties Contractantes auront dans le territoire de l’Autre les mêmes droits que les ressortissants ou societeés de celle-ci en ce qui concerne les brevets d’invention, les marques de fabrique ou de commerce, les noms commerciaux à condition d’observer les modalités prescrites par la loi.

Article 24

Chacune des deux Parties Contractantes s’engage, sous condition de réciprocité, à assurer aux navires de l’Autre un traitement égal à celui de ses propres navires dans ses ports maritimes […]

Article 27

Les navires de l’une des Hautes Parties Contractantes, contraints par la tempête ou par une avarie à chercher refuge dans un port de l’Autre, seront autorisés à y procéder à leur réparation et à reprendre la mer, sans avoir à payer d’autres droits que ce qui, dans les mêmes circonstances, seraient dus par les navires nationaux. Dans le cas ou le commandant du navire en réparation se verrait contraint de disposer d’une partie de la cargaison pour subvenir aux frais, il ne sera tenu de se soumettre aux prescriptions et aux tarifs en vigueur dans le lieu du refuge.

Article 28

En cas de naufrage, échouement, avarie en mer ou relâche forcé d’un navire de l’une des Parties Contractantes sur les cotes de l’Autre, ce navire jouira autant pour le bâtiment que pour la cargaison de la même protection et de la même facilité que la législation de chacun des pays respectifs accorde à ses propres navires en pareille circonstance. Il sera prêté tout aide et assistance au capitaine et à l’équipage, tant pour leurs personne que pour le navire et sa cargaison. Les opérations relatives au sauvetage auront lieu conformément aux lois du pays. Tout ce qui aura été sauvé du navire et de la cargaison ou le produit de ces objets, s’ils ont été vendus, sera restitué aux propriétaires ou à leurs ayant droits, et il ne sera payé de frais de sauvetage plus forts que ceux auxquels les nationaux seraient assujettis en pareil cas.

Les Hautes Parties Contractantes conviennent, en outre, que les marchandises sauvées ne seront soumises au paiement d’aucun droit de douane à moins qu’on ne les ait destinées à la consommation intérieure.

Article 29

La nationalité des navires sera constatée d’après les lois de l’Etat auquel le navire en question appartient, au moyen des titres et patentes se trouvant à bord et délivrés par les autorités compétentes de chaque pays.

Jusqu’à la conclusion d’un accord spécial pour les reconnaissances respectives des certificats de jauge les navires de chacune des deux Parties Contractantes ne seront assujettis dans les ports de l’Autre à aucune nouvelle opération de jaugeage et le montants des droits et taxes de navigation à payer sera établi d’après les certificats de jauge délivrés par les autorités compétentes du pays dont les navires battent le pavillon.

Article 30

Le régime du traitement national ou de celui de la nation la plus favorisée ne s’étend pas:

1. à l’exercice de la pêche dans les eaux territoriales des Hautes Parties Contractantes.

2.  à l’application des lois spéciales pour la marine marchande nationale en ce qui concerne les encouragements de l’industrie des constructions navales et à l’exercice de la navigation au moyen de primes ou d’autres facilités spéciales.

3. aux avantages accordés par l’Etat à ses propres navires exploités en régie ou en participation.

4. aux privilèges concédés aux sociétés pour le sport nautique.

5. à l’exercice du service maritime des ports, des rades et des plages y compris le pilotage, le remorquage, le sauvetage et l’assistance maritime.

Article 31

Les stipulations de la présente Convention ne portent aucune attente aux dispositions générales et spéciales en vigueur régissant les fleuves internationaux, sous réserve que ces dispositions ne constituent pas une discrimination quelconque pour les navires turcs.

Article 32

Les stipulations de la présente Convention ne seront applicables en aucune manière au cabotage qui continue à être régi par les lois qui sont ou seront en vigueur dans chacune des deux Pays Contractants.

Article 33

Les dispositions de la présente Convention ne s’appliquent nullement à la navigation dans les eaux intérieures.

Article 34

La présente Convention, ainsi que ses annexes et le Protocole de signature seront ratifiées et les lettres de ratifications en seront échangées à Bucarest aussitôt que faire se pourra.

Elle entrera en vigueur trente jours après l’échange des ratifications.

La présente Convention aura une durée de deux années à partir du jour de son entrée en vigueur.

Si sa dénonciation par l’une des Hautes Parties contractantes n’est pas eu lieu au moins six mois avant l’expiration dudit délai, la présente Convention sera prorogée par tacite reconduction et restera encore en vigueur six mois à partir du jour de sa dénonciation.

En foi de quoi, les Plénipotentiaires respectifs ont signé la présente Convention et y ont apposé leurs sceaux.

Fait en double exemplaire, à Angora [Ankara], le 11 juin mil neuf cent vingt neuf [1929].

Ad referendum Ad referendum

[Ss] G. Filality                                                                                                                                                                                          Zekâi

J. Gr. Dimitrescu                                                                                                                                                                                   Moustafa Sereff

M. Numan

AMAE, fond Tratate. Turcia, fişa 2

Share

Desfiinţarea Imperiului Otoman a fost consfiinţită prin Tratatul de la Sevres[1], din 10 august 1920. Totodată, zonele care intrau în componenţa imperiului au fost reîmpărţite. Astfel, Grecia a primit zona Mării Egee şi Tracia de est, englezii şi francezii şi-au împărţit Irakul, Arabia şi Siria. Italienii şi francezii au intrat în posesia Anatoliei de sud şi sud-est. Punctul cel mai important, dorit de puterile europene, Strâmtorile, au intrat sub controlul acestora.

Trecerea  de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată de istoricii europeni[2] a fost una  dintre cele mai negre din istoria lor. Turcia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat în frunte cu Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost completate şi cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie. Pe lângă aceste conflicte fiecare ţară cu statut de Mare Putere şi-a manifestat interesul şi a căutat să aducă lucrurile într-o poziţie cât mai apropiată de interesul propriu. Datorită acestor cauze, în unele momente se putea vorbi de dispariţia Turciei. Intrarea sub protecţia puterilor europene din dorinţa acestora de a-şi împărţi  anumite zone în ţară s-a dezvoltat o mişcare de rezistenţă în frunte cu M. Kemal.

Datorită acestor rupturi, s-a creat o stare de nemulţumire, concretizată printr-o puternică rezistenţă în fruntea căreia s-a evidenţiat Mustafa Kemal Ataturk. În urma conflictului dintre adepţii sultanatului care își doreau continuitatea cu prețul cedării unor teritorii și chiar cu pierderea exploatării Strâmtorilor convinși că în viitor Imperiu Otoman va reveni la gloria de odinioară şi cei ce erau pentru înlocuirea acestei forme de guvernământ în frunte cu Mustafa Kemal Ataturk care observaseră din timp faptul că forma sub care funcționa administrația otomană era falimentară atât prin ideile administrației cât și prin promovarea în posturi cheie a unora din anturajul sultanatului. Câştig de cauză au avut ultimii, care, treptat, au pus bazele Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923.

Trecerea de la o formă de guvernare la alta nu s-a dovedit uşoară. Tipologia desființării imperiilor după primul război mondial atât la cel țarist ca și la cel austro-ungar lucrurile stau diferit față de cel Otoman. Sărăcia în care ajunseseră rușii în contrast cu clasa privilegiată coroborat cu războiul de uzură în care intraseră au produs schimbări pe care în primă fază rușii nu le-au regretat. În ce privește monarhia austro-ungară, aceasta a fost forțată de împrejurări să revină în matca proprie.

Turcia, frământări interne

Problemele turcilor nu se încheiaseră. După pierderea Siriei, a căzut și Macedonia. Concomitent bulgarii au capitulat, regele Ferdinand fiind primul monarh din rândul aliaților care a trebuit să capituleze și să abdice. Aceste teritorii fiind câștigate de Aliați, drumul era liber către Constantinopol. Generalul francez Franchet d`Esperey, comandantul din Macedonia își regrupa forțele către noua țintă. Flota engleză din Marea Egee efectua pregătiri asemănătoare. Mustafa Kemal, care în acea perioadă încă lupta la Aleppo, convins că trebuie întreprins ceva pentru salvarea națiunii i-a telegrafiat Sultanului. Îi cerea acestuia să efectueze schimbări majore. Printre cerințe, numirea mareșalului Izzet Pașa ca mare vizir plus un număr de bărbați care credeau că sunt competenți cu cerințele posturilor iar pentru el, ministerul de război[3].

Dorințele sale, citite de Sultan au fost satisfăcute doar pe jumătate. Sultanul a efectuat schimbările sugerate însă fără a-l numi la ministerul de război, primise însă comanda grupului de armate din Siria de nord.

Vizirul Izzet Pașa, odată numit a demarat negocieri în vederea unui armistițiu. Turcii sperau că prin încheierea unei păci separate se va putea scăpa mai ieftin. Generalul englez, Townshend a fost trimis ca intermediar la amiralul Calthrope, ancorat în rada portului Mudros în apropierea Dardanelelor. Turcia trebuia să capituleze fără condiții. Armistițiul cu englezii, încheiat la bordul vasului Agamemnon s-a produs fără consultarea francezilor. În ziua semnării armistițiului, 30 octombrie 1918, francezii treceau Marita, lângă Adrianopol și în câteva zile puteau ajunge la Constantinopol. Francezii nu erau încântați că nu se aflaseră la bordul vasului unde se semnase armistițiul, iar englezii nu ar fi fost încântați ca francezii să ajungă la porțile Constantinopolului.

Condițiile capitulării[4] nu au fost grele, cum se așteptau chiar turcii. Flota a trebuit să fie predată, însă forțele de uscat au fost tratate cu blândețe. Omisiunea britanicilor, reprezentați de amiralul Calthrope, care era expert maritim, s-a grăbit să încheie armistițiul uitând de armata de uscat. În studiul său, contele Sforza, How we lost the war with Turkey, acuza Anglia de politică la două mâini dusă de această putere: „voia să-și rezerve libertatea de decizie pentru a putea la nevoie să se servească de Turcia ca de un factor încă nu cu totul eliminat împotriva pretențiilor incomode ale Aliaților.”[5]

Generalul turc, comandatul armatelor din Siria de Nord, a trebuit să revină la Consantinopol, ca urmare a Armistițiului, urmând ca turcii să evacueze teritoriile siriene. Grecii, în cartierul Pera, Istanbul își arborau drapele și portrete cu Venizelos[6], la rândul lor englezii și francezii intraseră în Constantinopol.

Turcii se vedeau neputincioși în fața celor care îi ocupaseră, creștinii reușiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. Grecii credeau că aliații au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos să conducă Grecia de la Constantinopol, armenii[7] încurajați de ideile președintelui american W. Wilson sperau la construirea vechii Armenii iar curzii aspirau la rândul lor la independență[8]. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?

Turcia trăia cel mai greu moment istoric al său. Războaiele continue de aproape opt ani decimaseră țara, foametea, mizeria se generalizaseră. Nu apărea nici un aliat, nicio urmă de ajutor, Austro-Ungaria se destrămase, Imperiul Țarist nu mai exista, Germania nici ea nu se afla într-o stare bună. Orașe ca Damasc, Ierusalim, Bagdad, Mossul nu mai făceau acum parte din marele Imperiu. Unitatea islamică dispăruse. Provinciile din sud doreau să se constituie într-un imperiu al tuturor arabilor. Coroborat cu aceste decizii politice, strategii militari au ocupat arterele vitale, liniile de cale ferată, ieșirile la mare[9]. O decizie greșită pentru reprezentanții Marilor Puteri a fost luată prin amânarea deznodământului asupra Turciei, considerând că lucrurile în ceea ce o privește pot aștepta; problema Puterilor Centrale fiind mai arzătoare.

În țară, supărarea Sultanului pe mareșalul Izzet Pașa pe motiv că nu îi arestate pe cei responsabili, în viziunea multora – Talaat, Enver și Djemal – ci chiar le înlesnise fuga pe vapoare germane în loc să îi judece și să-i execute, l-a făcut pe mareșal să-și dea demisia. Scopul Sultanului era de a-și recâștiga bunăvoința concetățenilor prin această decizie. Mai mult, executarea celor trei nu era logică, mai ales că niciun oficial din Europa nu mai punea problema vinovaților de război. Jocurile politice au rămas a fi jucate de cele două tabere, cea a Sultanului, care îl numise la conducerea marelui Vizirat pe Tewfik Pașa, fost ambasador la Londra, dar în vârstă de 80 de ani și cea din jurul lui Mustafa Kemal care spera să construiască un cabinet național, fără partide. Generalul a reușit să-l convingă pe mareșalul Izzet Pașa să accepte funcția de vizir într-un eventual cabinet[10]. Planul generalului se baza pe voturile parlamentarilor, care dacă nu-i dădeau votul de încredere lui Tewfik, urma să-i impună Sultanului voința poporului. Având prieteni printre parlamentari se putea spera în realizarea planului. Prietenul său, Fathi Bey a discutat și l-a încredințat că intenția sa va fi realizată. De teamă că în viitor generalul va profita de Camera, au votat pentru susținerea lui Tewfik. Rămas fără ajutorul Parlamentului, singura soluție rămasă era o discuție cu Sultanul. Sultanul a profitat de acest avantaj și l-a primit pe Mustafa Kemal în timpul ceremoniilor, dorind să apară în public alături de acesta cu scopul de a arăta lumii că generalul Kemal nu este împotriva Sultanatului. După festivități, audiența care a durat peste o oră, a trezit curiozități. În fond Sultanul dorea să-l câștige și să-și asigure tronul: „m-am convins că comandanții și ofițerii din armată au mare încredere în dmv. Îmi puteți da asigurarea că din partea armatei nu se întreprinde nimic împotriva mea?” Generalul a dat asigurări că nu se organizează nimic împotriva sa: „După câte știu, nu exista în momentul de față niciun motiv pentru comandanți și ofițeri de a se ridica împotriva Tronului. Pot chiar să declar cu siguranță că Majestatea Voastră nu are a se teme de nimic”. Totuși, neliniștit, Sultanul a stăruit: „Nu vorbesc numai de azi, ci și de mâine, și… de tot viitorul. Sunteți un comandant inteligent și înțelegător. Sunt convins că vă veți servi de influența dmv. pentru a vă lămuri camarazii”[11].

Discuțiile dintre cei doi au generat suspiciuni cu atât mai mult cu cât în aceeași zi o Iradea imperială a dispus dizolvarea Camerei. Decizia de dizolvare a fost pusă pe seama discuției dintre cei doi. Mai mult, Marele vizir Tewfik a fost înlăturat iar în locul său a fost numit Mare vizir, în martie 1919 Damad Ferid, cumnatul Sultanului. Odată cu marele vizir, a venit la putere Asociația Liberală de orientare clericalo-monarhistă. Deciziile noului vizir erau autoritare, a dispus arestarea fruntașilor unioniști cu scopul de „scăpa” de opoziție. Mai mult, unul din cei arestați a fost executat pe motiv că participase la masacrarea armenilor[12]. În timp ce turcii căutau să-și asigure bunăvoința „stăpânilor străini” din India, un memoriu a fost adresat guvernului britanic, în care se arăta că îndepărtarea Sultanului Calif din Constantinopol poate avea repercursiuni defavorabile și primejdioase în lumea islamică din India. Acest semnal de alarmă s-a dovedit binevenit deoarece după Rusia, Marea Britanie era țara cu populația cea mai mare de origine islamică. Dacă Marii Britanii i se oferea un Protectorat, cercurile oficiale din spațiul islamic considerau că Imperiul se va putea menține și eventual se putea evita și cedarea unor teritorii. Sultanul Calif, credea că numai cu ajutor englez își va putea menține tronul. Vizirul, Damad Ferid considera la rândul său că protecția Angliei era singura scăpare și răul cel mai mic cu putință. Cei uniți în jurul acestei idei au pus bazele „Ligii prietenilor Angliei” susținută de guvernul turc și sponsorizată de englezi. Șeful acestei Ligi a fost numit Said Mollah, ziarist și subsecretar de Stat.[13]

Însă turcii cât și o parte a puterilor interesate în zonă nu priveau cu ochi buni transformarea statului într-un „nou Egipt”. Partea naționalistă a reușit să atragă atenția asupra semnificației protectoratului englez și fiindcă Statele Unite se erijaseră în sprijinirea popoarelor până la autodeterminare, ideea a surâs turcilor. Dacă nu se putea evita Protectoratul, atunci era preferabil cel al SUA, care nu erau la fel de interesate în zonă ca puterile europene. Ideea protectoratului american a fost luată în calcul și la Paris. Cum națiunile implicate în zonă, conform principiului enunțat de W. Wilson, de autoderminare a statelor naționale și armenii doreau același lucru ca și turcii: stat independent. Cum SUA păreau să fie de acord cu constituirea statului armean, iar guvernul Damad Ferid era gata să se resemneze în schimbul rămânerii cu Constantinopolul și Strâmtorile. Cum o înțelegere între cele două popoare era ceva imposibil, o nouă mișcare turcă a luat naștere în Răsărit.

În tot acest timp, Mustafa Kemal, analiza, discuta, calcula și își etala ideile numai celor apropiați. Pentru viitorul șef de stat Protectoratul era sinonim cu mărturisirea turcilor că nu mai sunt în stare să trăiască prin propriile forțe. Mai mult, Imperiul era mort fără nicio speranță de revenire, ideea universală a Islamului devenise iluzie, iar Sultanul și Califul erau considerate umbre ale trecutului. În opinia generalului Kemal trecutul era iremediabil pierdut[14] iar agățarea de această iluzie era o cale de pieire. Concluzia în opinia viitorului lider era: „ puterile occidentale proclamaseră principiul naționalităților ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine: Turcia turcilor ca și America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor și pentru popor; și în această Turcie nouă ce și-o crea națiunea însăși, trebuia să-i revie ei suveranitatea deplină”[15]. În această Turcie Sultanul și Califul nu mai aveau loc.

În aceste vremuri grele, în opinia celor din jurul lui Mustafa Kemal izvorâse gândul că Turcia ar trebui să copieze modelul politic existent în statele reprezentate ca Mari Puteri. Însă a exprima această idee în public însemna sinucidere. Societatea turcă considera Sultanatul cu reprezentantul său Sultanul, care avea atât rol de conducător al statului cât și conducător religios, ca umbră a lui Allah pe pământ, ceea ce îl făcea intangibil în ochii populației. Societatea respecta funcția nu omul, ceea ce a rămas înrădăcinat până în zilele noastre. Cum un mahomedan nu putea concepe planul generalului, care acționa, fără a declara, în vederea realizarii unui stat laic, național, singurul care își dăduse seama era chiar Sultanul, care vedea ca mișcarea începută de acesta se îndrepta contra Dinastiei.

Generalul M. Kemal era conștient că realizarea Turciei independente însemna un conflict cu Marile Puteri sau în caz fericit numai cu una. Însă într-o țară istovită de atâtea conflicte, cum putea concepe poporul o luptă pe care în cele din urmă chiar și Germania fusese învinsă? Abil tactician, a prevăzut că nu numai Turcia este istovită, mai mult decât ea Marea Britanie și Franța erau mult mai obosite de război iar popoarele lor nu vor porni într-un nou război pur imperialist, chiar dacă guvernele lor ar fi cerut-o[16].

Planurile sale, nu au fost spuse nici colaboratorilor apropiați, însă susținea, cu fapte că la Constantinopol guvernul nu era liber să ia decizii independente iar Sultanul devenise prizonierul învingătorilor. Susținea acesta că centrul de gravitate al voinței naționale trebuie transferat în interiorul țării. Scopul era ca poporul să știe că apariția unei mișcări în Anatolia avea ca scop sprijinirea și salvarea Tronului, iar orice mișcare ostilă Antantei trebuia evitată. Generalul a reușit să evite ajutorul vreunei grupări, dorind ca mișcarea să pornească de la popor în totalitate.

Propunerile acestea păreau naturale. Ideea rezistenței izvorâtă în Anatolia care în cele din urmă putea să-l salveze pe Sultan era ceva ce se subînțelegea. Ofițerii prin firea lor nu pot privi fără a lua atitudine. Din acest motiv nu au analizat prea mult ideile expuse cu privire la consecințele acestei mișcări ci erau încântați că puteau fi activi, chiar de a interveni. Mai mult, pentru aplicarea planului său Mustafa Kemal a solicitat un post de comandant, care nu i s-a dat pe motiv că toate sunt ocupate.

Cu toate că nu-i plăcea noul guvern, Mustafa Kemal, a declarat într-un manifest țării în care afirma că, Comitetul executiv al naționaliștilor recunoaște guvernul Ali Riza și-l va sprijini prin toate mijloacele. Mai mult, a trimis Sultanului o scrisoare în care-i mulțumea în numele națiunii deoarece a binevoit a concedia cabinetul Damad Ferid. Sultanul a tăcut, nemulțumit deoarece expresia “în numele națiunii” era folosită exclusiv de către acesta, el fiind reprezentantul națiunii. Încă odată Sultanul-Calif, nu avea cum să riposteze.

În aparență lucrurile s-au linistit. Legăturile cu Constantinopolul au fost reluate, Comitetul din Sivas a promis că nu o sa se amestece în administrația internă. Generalii, care se împăcaseră greu cu starea de ilegalitate au răsuflat ușurați. Însă generalul nu renunța la planul său. Deși Comitetul Reprezentativ din Sivas recunoscuse noul guvern și i se subordona în aparență, aceștia nu s-au retras, au păstrat dominația în Anatolia, fiind un fel de Stat în Stat, un al doilea guvern. Scopul fiind întemeierea Republicii, președintele Comitetului Reprezentativ nu putea renunța la conducerea așa zisei mișcări populare. Astfel a căutat pretexte pentru amânarea dizolvarii acesteia. Motivația era că noul guvern trebuia să dovedească prin fapte că merită încrederea acordată. Scopul era însă obținerea unei majorități în alegerile pentru Cameră. Situația internă nu arăta semne de optimism. Domnia dublă în țară nu putea duce decât la fricțiuni, la neîntelegeri. Ordinele plecate din capitala țării nu erau executate, funcționarii guvernului nu puteau lua în primire directivele iar guvernul nu avea nicio putere asupra armatei. Fără a întreprinde și susține cauza naționalistă, cei din capitală au început să simpatizeze mișcarea naționalistă anatoliană. Îndârjirea împotriva străinilor a început să crească în intensitate. Samavolniciile, stângăciile și aroganța conducătorilor au contribuit din plin la această stare. Cum opinia publică favoriza reprezentanții Sivas-ului, guvernul central era nevoit să se înțeleagă cu ei. În acest sens, ministrul marinei, Salih Pașa, prieten al naționaliștilor a fost desemnat să discute cu ei în scopul formării unui program comun. Întrunirea a avut loc la Amassia, 18 octombrie 1919. Principiul suprem asumat de cele două grupări a fost intangibilitatea Sultanatului și Califatului. Succesul întrunirii a fost reprezentat de acceptarea guvernului de la Constantinopol de a adopta rezoluțiile de la Erzurum și Sivas care se declarau pentru independență deplină și rezistență împotriva oricărei cedări teritoriale.[17] Desființarea Comitetului Reprezentativ a rămas în suspensie, o decizie finală urmând să fie luată după întrunirea noii Camere. Decizia de a muta capitala statului în interiorul său a fost motivată de situatia în care se afla Constantinopolul, ocupat de Aliați. Împotrivirea tuturor, chiar și a colaboratorilor săi l-au făcut pe general sa renunțe momentan la această decizie.

Convins că independența statului nu se poate obține prin tocmeală, că cine s-a instalat în țară nu pleacă cu vorbe bune, Mustafa Kemal era probabil singurul care și-a dat seama că turcii nu pot deveni liberi decât printr-o victorie armată. Este de la sine înțeles că ar fi preferat altă cale, dacă era posibil. Mizând pe această idee a demarat procesul de constituire a unei noi armate pe baza celei vechi. În loc să demobilizeze armata, cum era stipulat în armistițiu, regimentele au fost completate, în loc de a concedia ofițeri au fost reactivați, cei concediați au fost rechemați în armată, armele au fost strânse, reparate și reîmpărțite. S-au constituit formațiuni de voluntari, care în loc să fie reduse din cauza războaielor prelungite s-au strâns aderenți peste așteptări. Surprinzător, aceste birouri de recrutare activau chiar sub ochii puterilor de ocupație.

În plan extern, înalții comisari au constatat că în Sivas răsărise o nouă forță, sau partid cum bănuiau. Cum aceștia deveniseră factorul decisiv în Turcia, când guvernul colabora cu ei, autoritățile de ocupație au căutat să demareze raporturi cu mișcarea naționalistă cu scopul ca în cazul în care mișcarea naționalistă sau șeful său va deveni un factor de decizie, Marile Puteri să își mențină scopurile sau să și le sporească. Deplasați la Sivas, au rămas profund impresionați de generalul turc, diferit în genere, după spusele acestora de modul de comportament oriental. Dispus la discuții, viitorul președinte al Turciei a conchis: “Puteți lua toată Arabia și Siria dar de Turcia să nu vă atingeți. Noi nu cerem decât ceea ce i se cuvine de drept fiecărui popor: un Stat liber înlăuntrul hotarelor noastre naționale, nimic mai mult, dar nici nimic mai puțin”[18]. Surprinși de tupeul acestuia pe considerentul că un învins nu putea vorbi așa, l-au catalogat comportament de vizionar. Treptat, învingătorii au observat că în capitala statului atmosfera era în schimbare iar la baza ei nu era un partid care vroia sa ajungă la putere ci o mișcare generală. Planul dibaci al generalului Mustafa Kemal a reusit, la 29 octombrie 1923 luand fiinta de jure statul turc. Desigur trecerea de la Imperiu la Republică a fost un proces complex care a continuat printr-o serie de reforme si după 29 octombrie.

[1] Sugestive în acest sens sunt lucrările lui Heny Kissinger Diplomația și a lui Jean Baptist Duroselle, Istoria relațiilor internaționale 1919 – 1947, vol.I, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, Viorica Moisuc cu Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea. Ed. Fundația România de Mâine, București, Ediția a III-a, 2007. Dintre autorii turci care au tratat această temă enumerăm: Mustafa Budak I. dunya savasi sonrasi yeni ulusrarsasi duzen kurma surecinde Osmanli Devletinin tavri: Paris baris konferansinda sunulan 23 haziran 1919 tarihli muhtira, Yayin Evi Bilim ve Sanat Vakfi, Istanbul, 1999 (Poziția statului otoman după primul război mondial în curentul de formare a noii ordini: Comunicatul prezentat pe 23 iulie 1919 la Paris), Taner Baytok, Ingiliz belgeleriyle Sevr`den Lozan`a: dunden bugune degisen ne var? Y.E. Dogan Kitap. Istanbul, 2007 (Ce s-a schimbat de ieri până azi, de la Sevres la Losanne – documente britanice), Fahri Belen 20 yuzyilda Osmanli Devleti, Remzi Kitap Evi, Istanbul, 1973 (Statul otoman în secolul al XX-lea); Osman Olcay Sevres Andlaşmasına doğru: çeşitli konferans ve toplantıların tutanakları ve bunlara ilişkin belgeler Y.E Ankara Üniversitesi Siyasal Bilgiler Fakültesi, Ankara, 1980 (Spre înțelegerea Sevres: documente diferite de la conferințe și întâlniri); Cahit Kayra Sevr dosyasi Y.E. Buke, Istanbul, 2004 (Dosarul Sevres); Esin Yurdasev, İstanbuldan Lozana İngilterenin Boğazlar Politikası 1915-1923, Türk Tarih Kurumu Yayınları, Ankara, 2007 (Politica Angliei asupra Strâmtorilor de la Istanbul la Lausanne 1915 – 1923)

[2] Dintre istoricii europeni care au tratat această temă amintim: Bernard Lewis The Emergence of Modern Turkey Oxford University, London 1968, Harry Howard The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966. Dintre istoricii turci enumerăm: Serif Mardin Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, Ankara, 1981 (Turcia și Ataturk în perioada republicană); Salahi R. Sonyel Türk Kurtuluş Savaşı ve Dış Politika Y.E. Turk Tarih Kurumu, Ankara, 1986 (Războiul de independență turc și politica externă) și Büyük Millet Meclisinin Açılışından Lozan Antlaşmasına Kadar, TTK, Ankara, 1986 (Marea Adunare Națională de la deschidere până la Tratatul de la Lausanne);  Dogan Avcioglu Milli Kurtulus Tarihi, cilt 1 Y.E. Istanbul Matbaasi, Istanbul, 1974. (Istoria de eliberare națională)

[3] D.v. Mikusch Gazi Mustafa Kemal 1880 – 1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, f.a.d  p. 146

[4] Nu s-a recurs la dezarmarea și dizolvarea imediată a armatelor și nici la predarea materialului de război, cum se obișnuiește. S-a afirmat că armata turcă trebuie demobilizată cât mai repede cu excepția trupelor necesare pentru paza frontierelor și menținerea ordinii în țară.

[5] Count Sforza How we lost the war with Turkey, The Contemporary Review, Noiembrie, 1927, London

[6] Avocat cretan, a reușit să-l răstoarne pe regele Constantin, cumnatul împăratului Germaniei și să angajeze țara într-o alianță cu Antanta.

[7] Pentru detalii vezi: Dr. Docent Azmi Suslu Ruslara Gore Ermenilerin Turklere Yaptiklari Mezalim, Baski Eve Turk Inkilap Tarihi Enstitusu, Ankara, 1987, (Dr. Docent Azmi Suslu Masacrele comise de către armeni împotriva turcilor conform rușilor, Editura Institutul de Istorie al Revoluției Turce, Ankara, 1987

[8] D.v.Mikusch.. p. 149

[9] Ibidem, p. 150

[10] Ibidem, p. 151

[11] D.v.Mikusch, op. cit. pp. 152-153

[12] Ibidem p. 154

[13] Ibidem, p. 156

[14] Metin Heper, Turkiye`de Devlet Gelenegi ( Viitorul statului Turc) Editura Dougbati, 2006, p. 109

[15] D.v. Mikusch…p.158

[16] Ibidem, p. 159

[17] Ibidem, p. 192

[18] Ibidem, p.194

preluare :http://www.mediaddict.ro/2012/03/exclusiv-scandal-urias-la-facultatea-de-istorie-bucuresti-profesorul-muller-a-poftit-incalificabil-la-nurii-asistentei-andreea-badila/

Scandal fără precedent la Facultatea de Istorie a Univerităţii Bucureşti. Profesorul Florian Muller, despre care deja existau zvonuri că este tentat de frumuseţea şi tinereţea studentelor sale, a făcut-o lată de această dată. Muller a agresat-o sexual pe asistenta Andreea Badila, fapt pentru care aceasta a depus plângere şi se va întruni Consiliul de etică al instituţiei.

Mai jos puteţi citi câteva declaraţii-mărturii ale unor studenţi adresate rectorului Universităţii Bucureşti. În mod normal, profesorul Muller ar trebui să zboare din facultate.

22 februarie 2012

Prof. dr. Mircea Dumitru,
Rector, Universitatea din Bucureşti

Domnule Rector,

Vă scriu referitor la deja cunoscutul de către dumneavoastră caz de “hărţuire” (mai degrabă, “agresiune”) sexuală, a cărei victimă a fost doctoranda Universităţii noastre, doamna Andreea Bădilă. Incidentul s-a petrecut, conform relatărilor doamnei Bădilă, în incinta Facultăţii de Istorie, “protagonist” (practic, “agresor”) fiind profesorul Florin Müller, în 29 ianuarie. Am aflat de acest incident de la doamna Bădilă, pe 30 ianuarie, după ce domnia sa informase conducerea facultăţii. Această scrisoare este redactată ca urmare a discuţiilor purtate de doamna Bădilă cu distinşii dumneavoastră colaboratori, care, din perspectiva analizei pe care o veţi face cazului, au considerat că este util un punct de vedere al profesorilor, cărora li s-a relatat despre incidentul prezentat de doamna Bădilă.

Domnule Rector, precizez ca o cunosc pe doamna Bădilă (în calitate de profesor), din întreg ciclul universitar, în care a parcurs etapele studenţiei până la licenţă, masteratul şi perioada doctoratului, până în prezent. Dincolo de preocuparea sa constantă faţă de procesul de învăţare, în care a excelat, ca una dintre cele mai bune studente, doamna Bădilă s-a manifestat, întotdeauna, cu modestie şi chiar aversiune faţă de orice modalitate de a atrage nejustificat atenţia asupra sa. Stridenţele de orice fel i-au fost şi îi sunt străine, relaţia sa cu toţi colegii şi profesorii fiind principială, bazată pe respect si deplina asumare (adesea, chiar cu sfială) a condiţiei de membru al comunităţii noastre academice. Faţă de profesorii săi a manifestat, întotdeauna, o atitudine exemplară.

În ceea ce mă priveşte, domnule Rector, nu există nicio umbră de îndoială că relatarea doamnei Bădilă, referitoare la nefericitul incident provocat de domnul Müller, este conformă cu realitatea! Nu am niciun motiv să cred că doamna Bădilă ar încerca să inventeze un caz, iar probitatea sa, aşa cum am cunoscut-o, în anii din urmă, în facultatea noastră, este, pentru mine, evidentă. Pe de altă parte, consider că ceea ce a făcut domnul Müller îl exclude automat din comunitatea formatorilor de conştiinţe şi a dascălilor comunităţii noastre. Prezenţa sa în faţa studenţilor, unde orice profesor are nevoie, în primul rând, de respectul şi încrederea celor cărora este presupus a le insufla, nu numai cunoştinţe, dar si atitudini civice, ar duce în derizoriu orice idee despre învăţământ.

Această scrisoare, domnule Rector, ajunge la dumneavoastră prin intermediul doamnei Bădilă. Indiferent de hotărârea pe care o veţi lua, în această speţă nefericită, rămâneţi, domnule Rector, încredinţat de înalta mea consideraţie,

Cu sinceritate,
Prof. dr. Valentin Stan
Domnule Rector,

Va aduc la cunostinta ca sunt student al Facultatii de Istorie, Universitatea Bucuresti, in cadrul masterului “ Istorie si civilizatie”, la sectia istorie contemporana romaneasca, anul II.
Ma numesc Catalin Ion, iar despre cazul colegei Andreea Badila, am aflat chiar de la ea, inca din primele zile dupa ce a fost hartuita sexual de catre profesorul Florin Muller.
O cunosc pe Andreea inca din anul III de facultate, cand am fost impreuna cu alti studenti si masteranzi la o sesiune de comunicari la Oradea. Mi s-a parut o persoana foarte serioasa, inteligenta si foarte pregatita pe domeniul istoriei contemporane. Acestea au fost si motivele pentru care am inceput sa colaboram pe linie profesionala, apeland deseori la ajutorul ei deseori cerand lamuriri cu privire la elaborarea tezei de licenta sau in alte proiecte stiintifice. De asemenea, din 2010, suntem si colegi de camin, primind locuri pe acelasi palier.
In aceste conditii, am reusit sa o cunosc mai bine pe Andreea , si nu am nicio indoiala ca marturisirea ei este adevarata. Pot spune chiar ca era foarte speriata de ceea ce i s-a intamplat si evita sa mearga la facultate sau biblioteca de teama ca s-ar putea intalni din nou cu profesorul Muller , si nefericita experienta s-ar fi putut repeta.
Pot spune pe aceasta cale, ca din pacate, nu este primul caz de acest tip din facultate, in care sa fi fost implicat profesorul amintit anterior si de care sa fi auzit eu. In anul III de facultate, o colega a carei identitate a dorit sa ramana anonima, a fost implicata intr-o situatia similara cu cea a Andreei. Si cazurile nu se opresc aici.
Acestea fiind spuse, apreciez curajul Andreei de a denunta public fapta comisa de profesorul Muller, cu atat mai mult cu cat, imi dau seama ca nu e usor pentru o fata sa povesteasca ce a patit intr-un caz atat de grav. Tocmai de aceea, domnule Rector, am incredere ca acest caz fi va solutionat in conformitate cu normele etice si morale prevazute de statutele Universitatii si totodata ca vor fi luate masurile necesare astfel incat institutia in cadrul careia ne desfasuram activitatea sa nu se mai confrunte cu situatii asemanatoare.

Cu stima, Ion Catalin

Domnule Rector,

Ma numesc Nastase Lia-Isabela si sunt masteranda a Facultatii de Comunicare si Relatii Publice in cadrul SNSPA.
Va scriu referitor la cunoscutul caz de agresiune sexuala, a carei victima a fost colega mea de munca, Andreea Badila.
Pe data de 29 ianuarie aceasta mi-a povestit cum a fost agresata de profesorul Florin Muller in incinta Facultatii de Istorie. Trebuie sa mentionez ca in momentul relatarii ne aflam la munca, iar domnisoara Badila era foarte speriata de cele intamplate precum si de faptul ca s-ar putea reintalni cu profesorul Muller. A doua zi, aceasta participa la desfasurarea unui nou examen cu studentii anului II, de la alt modul unde sustinuse seminarii, iar probabilitatea sa-l revada pe acest profesor pe holurile Facultatii era foarte mare. Trebuie spus ca starea psihica a colegei mele era vizibil afectata, ea reusind cu greu sa se concentreze la locul de munca in acea zi.
O cunosc pe Andreea de aproape un an si nu am nici o indoiala ca marturisirea ei este adevarata. Avand in vedere ca domnisoara Badila a fost intotdeauna o buna colega si prietena dand dovada mereu de sinceritate si profesionalism, ramane fara indoiala ca nu ar putea sa faca acuzatii false.
In calitate de studenta mi se pare inadmisibila prezenta intr-o institutie de invatamant a unui profesor care in loc sa promoveze valorile morale, da dovada de o crasa lipsa de etica, pateaza reputatia unei colege si pune sub indoiala ideea despre invatamant.
Am increderea ca acest caz va fi solutionat in conformitate cu normele etice astfel incat institutia sa nu se mai confrunte cu situatii asemanatoare.

Cu respect,
Nastase Lia-Isabela

Domnule Rector,

Numele meu e Virginia Dumitrache si am urmat in perioada 2004 – 2008 cursurile Facultatii de Istorie, din cadrul Universitatii Bucuresti, iar printre materiile la care am participat s-au numarat si cele sustinute de profesorul Muller, prilej cu care atat din relatarile colegilor mai mari cat si a celor din an, am aflat desppre comportamentul neadecvat al profesorului al domnului Muller fata de studentele sale. Din fericire, personal, nu am avut nici un incident cu dansul dar nu acelasi lucru, pot spune despre colegele mele care s-au plans de situatii asemanatoare precum cele care mi-au fost povestite de catre colega si prietena mea Andreea Badila.
Am aflat despre intamplarea nefericita a carei victime a fost Andreea pe data de 29 ianuarie, la cateva minute dupa ce s-a petrecut. Inca de la primele cuvinte din tonul vocii sale mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva grav. Era inca foarte speriata si socata si nu stia cum sa reactioneze dar a reusit sa-mi povesteasca tot ce s-a intamplat in sala de curs. Mi-a povestit ca la terminarea examenului la care a fost invitata sa participe in calitate de supraveghetor de catre profesorul Muller, acesta a uitat de orice norma etica si morala caracteristica oricarui cadru didactic si a agresat-o sexual. Pot sa spun ca nu am fost surprinsa de cele povestite tinand cont de nenumaratele zvonuri pe care le-am aflat in cei patru ani de facultate.
Inca de la inceput, constienta de gravitatea situatiei si de faptul ca oricand totul putea degenera in ceva mult mai grav, (posibil viol) am sfatuit-o sa il denunte cat mai repede conducerii Facultatii de Istorie, atat pentru propria securitate (stiam déjà ca o invitase si a 2-a zi pt a asista la examene) cat si pentru a evita pe viitor repetarea situatiei neplacute tinand cont despre cele aflate in decursul celor patru ani de facultate despre caracterul profesorului Muller.
M-a sunat speriata si mi-a povestit ca la terminarea examenului la care a fost invitata de catre profesorul Muller sa asiste in calitate de supraveghetor, acesta. Trecand peste faptul ca am fost colege 4 ani de facultate 2004 2008, dupa incheierea cursurilor am devenit prietene bune , motiv pt care ma pot pronunta asupora caracterului sau.: o persoana dreapta si corecta incapabila sa denigreze un profesor universitar, constienta de faptul ca un asemenea incident i-ar putea incheia cariera. Nu acelasi lucru pot afirma si despre domnul Muller care a uitat de statutul sau de cadru didactic si a fost capabil sa se foloseasca de forta sa fizica pentru a o agresa sexual pe Andreea.
Domnule Rector, sper ca cele relatate de mine sa fie luate in considerare, astfel incat vinovatul sa fie sanctionat conform gravitatii faptelor sale, pentru a evita pe viitor repetarea situatiei.

Cu stima,

Domnule Rector,

Ma numesc Stavar N. Alexandru-Nicolae si sunt student in anul II la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii Bucuresti.
As dori sa va vorbesc cu privire la hartuirea sexuala la care a cazut victima doctoranda Andreea Badila. Am aflat de acest caz, chiar de la dumneaei in data de 1 februarie, in incinta bibliotecii de la Istorie. Ma dusesem acolo sa caut o carte necesara pentru un examen si in timp ce asteptam cartea, am observat ca domnisoara Badila mi-a facut semn sa ma duc pana la dumneai. Era foarte speriata si m-a rugat sa o insotesc pana la xeroxul de la intrarea in biblioteca si ca imi va spune afara ce a patit. In timp ce am stat la coada sa isi xeroxeze un document, am aflat ce a patit pe data de 29 ianuarie si cum profesorul Muller a agresat-o! Am fost socat, si asta cu atat mai mult cu cat, Muller era la biblioteca si se invartea pe-acolo, ba iesea, ba intra. L-am vazut ca se uita la domnisoara Badila cand vorbea cu mine, si atunci mi-am dat seama si de ce. Apoi, documentul cu pricina, era chiar plangerea care urma sa o inainteze conducerii Facultatii.
M-a rugat apoi, sa o ajut sa ajunga pana la secretariat sa depuna plangerea deoarece pe buna dreptate, ii era teama sa mearga singura, existand posibilitatea ca domnul Muller sa iasa iar din biblioteca, (tocmai intrase cand a xeroxat plangerea) si sa incerce sa o hartuiasca din nou. In cele din urma, domnisoara Badila nu a mai avut nevoie de ajutorul meu deoarece a venit una din bibliotecare si mi-a spus ca o duce ea la secretariat.
Pe domnisoara Andreea Badila am cunoscut-o anul trecut in cadrul mai multor cursuri iar anul acesta, mi-a fost chiar seminarista la modulul „Politica externa a Romaniei in perioada interbelica” al domnului profesor Mihai Retegan si nu am decat laude si aprecieri la adresa dumneaei. Si vreau sa precizez, pe aceasta cale ca a dat dovada de foarte multa seriozitate si ne-a pregatit pentru examenul domnului profesor.
Pe de alta parte domnul Muller n-a tinut cont de normele etice si de deontologice pe care ar trebui sa le aibe un profesor universitar in ceea ce priveste statutul sau. Ceea ce vreau sa spun este ca dumnealui nu este la prima abatere si ca a mai procedat similar cu cazul domnisoarei Badila si cu alte studente care fie au avut cursuri optionale cu dansul, fie au luat parte la cursurile dansului in urma cu cativa ani. Si asta nu o spun doar eu, lucrurile acestea se stiu printre studenti, se afla dar din pacate studentele noastre, colege mai mici sau mai mari evita sa mearga mai departe de a ni se confesa noua, studentilor, pentru ca le e teama. Au in continuare cursuri cu domnul Muller si le e teama sa nu primeasca note mici sau sa fie lasate restante. Apreciez pe aceasta cale, curajul domnisoarei Badila, de a-l denunta pe acest profesor!
Din pacate, e inacceptabil ca asemenea lucruri să aibe loc intr-o facultate de renume cum e Facultatea de Istorie cu oameni de valoare si cu o importanta majora in formarea viitorilor lideri ai acestei tari. Nu-mi doresc decat ca a aceeasta problema sa se rezolve cat mai rapid, iar acei profesori care au calcat stramb ca domnul Muller sa plateasca cu functia.

Cu respect,
Stavar Alexandru
25 februarie, 2012

Domnule Rector,

Ma numesc Petre Dobos si am urmat cursurile Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii din Bucuresti, in perioada 2004-2010 (studii licenta si masterale).
Pe domnisoara Andreea Badila o cunosc din timpul studiilor. In cei patru ani de facultate am avut un numar destul de mare de cursuri comune, pentru ca apoi sa urmam amandoi acelasi program de master.
In cei opt ani de cand am avut prilejul de a discuta cu Andreea descoperii in ea o pasionata de istorie, o persoana cu adevarata chemare si un viitor istoric profesionist, obiectiv si corect. Acesta opinie s-a format in timp observand ca alegea sa se faca remarcata exclusiv prin diferite forme academice: articole, comunicari stiintifice, realizarea de materiale de specialitate, toate pe teme dificile ce necesitau un grad mai mare de munca si de implicare.
Astfel cunoscand-o, intamplarea pe care a trebuit sa o indure a avut nefericitele daruri de a ma soca si revolta. Nu mi-am putut imagina ca Andreea va fi victima unei hartuiri sexuale ce usor putea degenera in viol.
Sunt in totalitate convins ca ceea ce mi-a relatat, la cateva zile dupa tristul atac la adresa demnitatii ei de femeie si profesionale, reprezinta adevarul si regret ca s-a savarsit in cadrul si de catre o persoana membra a colectivului Universitatii Bucuresti. Si tocmai pentru ca nu doresc intinarea imaginii Universitatii m-am bucurat cand am aflat ca Andreea a gasit curajul de a trece peste trauma celor intamplate si peste “gura lumii” hotarand sa denunte pe agresor.
Despre persoana domnului prof. dr. Muller nu sunt in masura sa opinez insa tinand seama de zvonurile care circulau in timpul facultatii nu am fost surprins sa aflu ca a fost capabil de o asemenea conduita.
Ce imi doresc acum este ca sanctiunile corespunzatoare sa fie acordate si ca Andreea nu sufere in vreun fel ca urmare a curajului de a cere sa se faca dreptate.

Cu respect,
Petre Dobos

Domnului Rector al Universitatii din Bucuresti

Domnule Rector,
Ma numesc Mirel Eugen si am urmat cursurile Facultatii de Istorie, programul de licenta si masterat, din cadrul Universitatii din Bucuresti in perioada 2004- 2010.
Va scriu in legatura cu cazul de hartuire sexuala caruia din nefericire, i-a cazut victima domnisoara Andreea Badila.
Mentionez ca o cunosc pe Andreea, inca din perioada liceului, fiind colegi de clasa si de banca . Ulterior am fost colegi pe toata perioada facultatii, si pot spune ca domnisoara Badila a avut doar o atitudine corecta din punct de vedere moral in raport cu colegii si profesorii ai caror cursuri le-am urmat.
In urma acestor ani consider ca o cunosc indeajuns pentru a sustine veridicitatea afirmatiilor regasite in plangerea ce a fost depusa impotriva profesorului Florin Muller. Referitor la incidentul neplacut petrecut pe data de 29 ianuarie, nu am niciun motiv sa cred ca spusele domnisoarei Badila s-ar dori a fi o calomnie la adresa inca profesorului Muller. Mai mult, consider ca domnisoara nu ar demara o asemenea actiune doar in scopul pornirii unei anchete asupra unui cadru universitar, ci ca urmare a unei drame la care aceasta a fost supusa.
Pe aceasta cale consider ca structurile superioare ale Universitatii din Bucuresti, nu ar trebui sa permita ca printre profesorii titulari sa existe indivizi asupra carora planeaza acuzatii grave, venite mai ales din partea studentilor si care sa ramana nesolutionate.
Despre comportamentul domnului Muller in raport, mai ales cu studentele sale, mi s-a parut in cadrul cursurilor unul doar aparent profesional dar in afara acestora, si ma refer aici mai ales pe holurile Facultatii(in pauze) nu odata am observat un comportament inadecvat. Mai mult decat atat, in jurul acestuia intotdeauna au existat zvonuri si suspiciuni venite din partea colegilor, inclusiv a celor din ani mai mari care ne povesteau diverse aspecte din sesiunile acestora.
Am speranta ca depozitia intocmita de Andreea Badila va fi urmata de o ancheta desfasurata conform normelor si reglementarilor de ordine interioara ale Universitatii iar Andreea nu va fi ultragiata pe viitor din punct de vedere al securitatii personale sau al statului sau de doctoranda in cadrul acestei intitutii.

Cu respect,
Eugen Mirel

Dinu C. Giurescu De la Sovromconstructii nr.6 la Academia Română Editura Meronia, Bucureşti,2008, 464 p + 16 planşe foto

Una dintre cărţile aşteptate cu interes de istorici şi-a făcut apariţia la sfârşit de an 2008. Istoricul ne înfăţişează aspecte din viaţa sa aşa cum le-a văzut, perceput şi trăit. Modest cum îl cunoaştem, istoricul trece etapă cu etapă prin viaţă fără a face caz de situaţia şi poziţia socială dinainte de preluarea puterii de către comunişti. Primii paşi, copilăria, părinţii Giurescu, bunicii Mehedinţi şi Giurescu i-au îndrumat paşii autorului şi l-au pregătit pentru viaţă.

Cartea este structurată pe capitole în pas cu etapele vieţii prin care trece autorul. Pe lângă acestea, chiar înainte de a îmbrăţişa profesia de istoric, talentul academicianului a ieşit în evidenţă. Pasiunea pentru istorie se observă încă din copilărie când autorul face remarci de ordin istoric: de la Constanţa luam trenul spre Mangalia, din 1938 de când s-a prelungit calea ferată”.

Copilăria

Informaţii despre cum şi-a perceput bunicul, Simion Mehedinţi, bunicul din partea tatei Constantin Giurescu şi amprenta care şi-au pus-o asupra sa, se regăsesc de-a lungul mărturiilor sale. Autorul se opreşte în special asupra relaţiei care a avut-o cu tatăl său, a momentului în care se hotărăşte să îmbrăţişeze meseria de istoric şi a sfaturilor primite care cred ca sunt utile tuturor istoricilor: “Meseria defineşte modul de viaţă”, “Nu aştepta să treacă timpul pentru că rişti să nu mai ai şansa de a reveni şi a scrie”. Detalii despre marele istoric şi funcţiile publice pe care le-a deţinut ne dezvăluie autorul: Rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos (februarie – 27 septembrie 1939), Ministru Secretar de Stat pentru organizarea Frontului Renaşterii Naţionale (28 septembrie 1939 – 3 martie 1940), Ministru al Propagandei (4 martie 1940 -  27 iunie 1940) şi pentru o scurtă perioadă Ministru al Cultelor. Autorul nu face referire la activitatea tatălui său în aceste funcţii, motivând că istoricul Constantin Giurescu nu vorbea despre activitatea sa publică.

“Vina” că a ocupat aceste funcţii a fost plătită prin 5 ani (7 mai 1950 – 5 iulie 1955) de închisoare la Sighet. Marturiile autorului despre pierderile suferite de familia sa sunt sugestive: casele de la Odobeşti, Mangalia, Predeal şi Bucureşti cu toată agoniseala familiei de-a lungul timpului. p.13

Şcoala primară

Şcoala primară nr. 4 “Cuibul cu Barză” al cărei elev a fost autorul cât şi tatăl acestuia, istoricul Constantin C. Giurescu. Cu regret constată că a rămas singura instituţie care nu a fost dărâmată de pe Ştirbei Vodă, funcţionând şi astăzi. În 1937, autorul este admis la Colegiul Naţional Sfântul Sava. Amintirile sunt detaliate şi în ceea ce priveşte denumirea străzilor, Berthelot până în 1949, apoi A. Popov, Nuferilor, din 1990 din nou M. Berthelot. Structura şcolară la vremea aceea: primar (4 ani), gimnazial (4 ani) şi liceal (4 ani), urmând ca după fiecare etapa să se dea examen de admitere. p. 22

Bunicii

De la bunicul său, Simion Mehedinţi mărturiseşte despre lecţiile de geografie pe care le lua, “cu harta în faţă” observând primejdiile care pândeau România în perioada tulbure a anilor 1938-1945. Anul 1941 care a adus atâtea nenorociri din cauza războiului, este tragic şi în plan personal: drama prin care trecea familia Giurescu şi nu numai datorită deciziei Comisiei de epurare pentru cercetarea universitarilor care colaboraseră cu regimul personal al regelui Carol al II-lea. Comisia prezidată de rectorul instituţiei, istoricul Petre P. Panaitescu, coleg de facultate şi de generaţie cu Constantin C: Giurescu, a hotărât scoaterea de la facultate a reputatului istoric. Din fericire, înlăturarea legionarilor a făcut ca această decizie să nu fie pusă în practică. p.38

Teama de bombardamente este detaliată pp 40 – 41. Cu toate că nu începuse să profeseze, gena istorică se observă din aprecierile pe care autorul le face pe parcursul amintirilor sale. Cartierul Nou construit la Mangalia oferea detalii despre locuitorii acestuia. Printre personalităţile care şi-au construit case sunt familiile Giurescu, Val Mugur, general Broşteanu, N. Iorga (demolată în 1940), familia Manoilescu. După cum mărturiseşte autorul, din 1952, directivele Partidului au cuprins printre altele şi decizia de evacuare din Constanţa şi Mangalia a familiilor în vigoare. Autorul concluzionează: “locurile copilăriei şi adolescenţei au fost astfel cu totul înghiţite de noua rânduire democrat populară”. p.73

Amintiri din Istanbul

Detaliile despre şederea la Istanbul şi despre locurile istorice aflăm în pp 83-86.

Autorul detaliaza eforturile tatalui sau Constantin C Giurescu de a deschide un Institut Cultural la Istanbul. Datorită războiului şi faptul că Turcia a rămas neutră, iniţiativă a fost amânată. Atât de amânată încât ceea ce istoricul dorise să pună în practică în anii 40 a prins contur după 1990.

Despre tânărul Dinu Giurescu, încântat de oraş, de locuri, de oameni şi despre idila cu tânăra Sule aflăm din mărturiile acestuia.

Studentul

Studentul Dinu Giurescu (1946 – 1949) oferă detalii despre “planul de învăţământ”. Studentul avea discipline la alegere: arheologie, istorie veche, istorie universală, bizantină, istoria popoarelor balcanice, a diplomaţiei, a românilor, ştiinţe auxiliare, epigrafie latină. Din memoriile autorului aflăm că alegerea se făcea pentru o materie principală de licenţă, două secundare şi celelalte de completare. p 120. Printre profesorii autorului amintim: Constantin C Giurescu, Ioan Hudita, Victor Papacostea, Gh Bratianu, Dionisi Pippidi. Bineînţeles că autorul este încântat de pleiada de personalităţi pe care a putut să le audieze p.121

După 1948 învăţământul a fost schimbat după modelul Uniunii Sovieticii. Printre “noile idei” autorul enumera: adoptarea programelor şi duratei, epurarea masivă, conţinutul disciplinelor cu manuale traduse după cele sovietice, cursurile universitare supuse unui control strâns pentru a “cerceta” orientarea ideologica şi impunerea ideologiei marxist-leniniste. p.131

Profesorul isi aduce aminte si de emotiile prin care a trecut în 1950 când şi-a dat examenul oral de licenţă. Evacuat cu familia la sfârşitul lui iunie 1950 din casa părintească a trebuit să facă faţă examenelor. p.143

Doctor in Istorie

Teza de doctorat a tânărului istoric “Ion Vodă cel Viteaz” a fost predată în 1958 Editurii Ştiinţifice. Parcursul anevoios până la tipar este detaliat la paginile 143-144. Primeşte bunul de tipar în decembrie 1963, în opinia autorului cu sprijinul academicianului Ştefan Ştefănescu.

După terminarea facultăţii dorinţa istoricului a fost de a profesa în învăţământ. Datorita “dosarului”, la învăţământul superior nu spera nici viitorul academician. Pentru învăţământul primar sau liceal trebuia pregătit ideologic. Pregătirea prin care a trecut autorul a durat trei săptămâni: “Îndrumarea Corpului Didactic” după care a început, aşa cum detaliază despre seminarile de la liceul Şincai.

Normatorul

În anii 1950 – 1956, din cauză că nu găsise de lucru în învăţământ, autorul a lucrat ca normator la Sovromconstrucţii nr.6. Perioada grea, regrete că între perioada 5/6 mai când profesorul Constantin C Giurescu fusese arestat de la domiciliu şi perioada evacuării familiei nimeni nu se gândise să salveze din bunurile familiei. p.156

Sugestiv este dialogul care a stat la baza evacuării familiei Giurescu: “Deschid geamlâcul: doi miliţieni şi doi civili: “Familia Giurescu locuieşte aici? Da! Ordin, vă mutaţi în strada Alexandru Moruzi…..”, “Întreb “ Când ne mutăm? – De îndată…- şi cum lăsăm lucrurile, aşa fără vreun inventar? – “Deschideţi uşa imediat!”, “ Puteţi lua efectele personale. Şi mobila, cărţile? Rămân toate pe loc!” …. “Şi bunicii Mehedinţi?” “Se mută şi ei”. pp. 157 – 158.

De activitatea ca normator la Sovromconstrucţii nr. 6 autorul detaliază cu amănunte. De reţinut unele aprecieri despre cum se ocupau funcţiile şi în acel domeniu: “Este şoferul Costache pe care organizaţia de partid l-ar dori ca preşedinte al viitorului comitet sindical”. Cu toate că organizaţia şi-l propusese, la adăpostul votului secret: “Costache nu a întrunit numărul minimal de voturi. La adăpostul votului secret, “oamenii muncii” şi-au spus părerea. Însă în cele din urmă situaţia s-a rezolvat, “promovarea lui prin trimiterea la o şcoala de cadre la Bucureşti” p. 177.

Autorul se opreşte şi asupra plenarei C.C. al P.M.R. din 26 – 27 mai care a “demascat şi zdrobit grupul fracţionist, antipartinic şi antistatal Ana Pauker – Vasile Luca şi a înlăturat aceste elemente duşmănoase din conducerea de partid şi de stat”. p. 177. Pentru autor, care în acele momente nu cunoştea situaţia în detaliu, i se părea ciudat ca de la eroii de dinainte au ajuns duşmanii ţării. Deportarea familiilor dintr-un oraş în altul este detaliată cu exemple de autor. Au urmat schimbările la vârf din iunie 1952 prin care dr. Petru Groza devine Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale în locul lui C.I. Parhon, iar Gheorghe Gheorghiu Dej devine prim ministru. Cu toate că pentru marea majoritate a populaţiei aceste schimbări nu spuneau nimic partidul îşi consolida treptat poziţia. O etapă necesară în planurile partidului era colectivizarea. Fiindcă primarii aleşi în sate nu aplicau linia dură a partidului privind colectivizarea, autorul relatează discuţia sa cu Ion Eraclide, şeful serviciului muncă şi salarii şi secretar al organizaţiei de bază din Centrală: “Dinule, situaţia devine complicată. Recent, în toate comunele au fost trimişi muncitori din industrie ca să înlocuiască primarii şi secretarii aleşi din mediul rural”. p. 179. Decizie firească, deoarece localnicii fie ei şi primari nu priveau cu ochii buni această decizie iar nou veniţilor nu le păsa de localitatea respectivă atât de mult încât să neglijeze linia partidului.

Ca normator, autorul ne oferă detalii despre un simulacru de proces  public de la Poarta Albă. În urma căreia sentinţele au fost: “cinci condamnări la moarte; ceilalţi 20 coacuzaţi, pedepse între 20 – 25 de ani munca silnică şi confiscarea totală a averii”. Cu regret autorul îşi aduce aminte ca radioul şi presa au anunţat laconic : “trei din condamnaţii la moarte au fost executaţi” p. 180. Cei trei erau Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu şi Dumitru Nichita. Procesul fusese organizat pentru a justifica întârzierea lucrărilor la Canal. Din amintirile autorului aflăm că din vara lui 1952 se instauraseră unele masuri printre care un fel de paşapoarte interne: “Permisul dmv. de intrare în Constanţa” p. 181. Tot din vara lui `52 autorul primeşte veşti din mediul universitar: “Alexandru Rosetti şi George Călinescu fuseseră suspendaţi de la Universitate”.

Radioul era obedient Moscovei, îşi aminteşte tânărul istoric: “Cotele apelor Dunării – în româna, apoi în rusă, în fiecare zi. Ştiri externe: Moscova Agenţia TASS, evenimente din U.R.S.S. agenţia Tass, ştiri din lumea capitalului, tot agenţia TASS” p. 182.

Aspecte comice sunt detaliate în paginile 183 – 184: “Peste toate au sosit şi “gândacii de Colorado”. Propaganda regimului susţinea că au fost aruncaţi de imperialişti pentru a strica recoltele!”. Autorul continuă cu altă întâmplare la care a luat parte: “La sectorul Medgidia la cantina zarvă mare: s-au găsit nişte chiloţi de dama care fierbeau în cazanul de supă! Scandal, muncitorii refuza să primească supa. Sindicatul se mobilizează – şedinţă, discuţii. Concluzia: duşmanul de clasă a pus cu intenţie chiloţii ca să agite muncitorii. Duşmanul în cauza n-a fost găsit, dar a fost luată hotărârea de a spori “vigilenţa populară”. Acestea sunt detaliate alături de alte aberaţii ale “activiştilor” zeloşi. Obedienţa regimului Dej a mers până în a schimba titulatura: “A venit şi Crăciunul – devenit Moş Gerilă şi Sărbătorile de iarnă cu modificarea corespunzătoare a urărilor: Crăciun fericit! şi colindele tradiţionale erau total interzise” p.187 Mai mult, despre sărbătorile religioase nu se mai vorbea în presă, iar a doua zi de Crăciun, Paşte era program de lucru normal. p. 189

Totul s-a schimbat, până şi imnul R.P.R care cu regret şi-l aminteşte autorul, p.195-96:

“Înfrăţit fi-vă veşnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-e far, şi tărie şi-avânt,

Noi urmăm cu credinţă partidul neînfrânt,

Făurim socialismul pe-al ţării pământ!”

Un episod fericit, printre atâtea altele nefericite, s-a petrecut în familia Giurescu atunci când Constantin C Giurescu fusese eliberat din închisoare. Fără veste despre profesor pe perioada detenţiei, acum starea de fericire este detaliată de autor în pp 209 – 210. Eliberat, istoricului Giurescu i se fixase domiciliul obligatoriu în satul Măzăreni, raionul Brăila. Emoţionant este dialogul de revedere cu familia pe care autorul îl reproduce: “Mama: Să ştii că am pierdut tot, nu mai avem nimic”. Tata: “Sunteţi sănătoşi? Dar Mona; Dan?”. Când a auzit că suntem bine, a adăugat: “E în regula, cât timp eşti sănătos, multe se pot face”. p. 210

Profesia – istorie

Dornic de a se informa cu ceea ce se scrisese între timp, istoricul senior a cerut fiului său să-i aducă cărţi şi reviste de istorie apărute între timp. La aducerea cărţilor autorul întreabă: “Şi acu’ ce facem?” Profesorul: “Ne apucăm de treaba, ce altceva să facem?” Eu: “Cu cine, cu aştia?” Răspuns: “Da, cu aştia. Vrei sa fii profesor de istorie?” Eu: “Da!” C.C.G.: “Ai vreo alternativă pentru a face meseria asta?” Eu: “Nu”, C.C.G.: “Soluţia este să lucrăm în cadrul existent.” Trebuie remarcată puterea profesorului Giurescu ca după ce a trecut prin atâtea drame a avut puterea să o ia de la capăt şi a încerca să îşi facă meseria cât poate de bine. Prima lucrare scrisă după revenirea din detenţia a fost: cinci ani şi două luni în Penitenciarul de la Sighet, 7 mai 1950 – 5 iulie 1955. Din 1956 profesorul a fost angajat temporar la Institutul de Istorie al Academiei. p.212 Dintre sfaturile profesorului către fiul său reţinem: “Meseria dă sens vieţii fiecăruia”. La întrebarea firească a fiului cum poate să scrie în asemenea momente grele răspunsul a venit categoric: “Dimpotrivă, în primele minute ai impresia că nu poţi cerceta, scrie. Treptat, gândul, se îndreaptă spre tema la care lucrezi şi după o jumătate de oră, vezi că îţi revii.” p. 213

De la normator, autorul a fost încadrat în urma unui examen, îndrumător la Muzeul de Artă al R.P.R, apoi la Mogoşoaia. Viaţa luase un curs cât de cât normal, profesa în domeniu, astfel autorul mărturiseşte că în 1960, la 33 ani se hotărăşte să se căsătorească cu fata inginerului Valeriu Dinu şi a lui Ica, născută Manoilescu, fata lui Mihail Manoilescu. p.246. Din căsătoria acestora s-au născut două fete: în 1962 Marina  Elena şi în 1964 Ena Simona. p.248.

După o pregătire temeinică în 1963, a candidat pe un post de cercetător anunţat la Institutul de Studii Sud-Est Europene condus de Mihail Berza. Perioada de cumpănă când în 1964 a fost invitat de Mircea Malita, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care i-a propus să lucreze la Oficiul de Studii şi Documentare la MAE. În cele din urmă renunţă la postul de cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene în favoarea ofertei lui Mircea Malita.

O dată cu deschiderea anului universitar, 1 octombrie 1968, – conferenţiarul – de acum, Dinu C. Giurescu îşi aduce aminte de cum a decurs deschiderea anului universitar la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Printre altele istoricul îşi aduce aminte că anul acela deschiderea a început cu cuvântarea şefului partidului Nicolae Ceauşescu în Piaţa Romană. Ceea ce spune multe despre “practica partidului” era ca toţi cei prezenţi la activitate nu puteau părăsi locul până la sfârşitul cuvântărilor deoarece toate ieşirile erau blocate. p. 273

Sarcini auxiliare

Tot din 1968 profesorul primeşte sarcină să se ocupe de cămine şi cantină. Pe lângă detaliile despre această activitate auxiliară destul de anevoioasa ca timp, partidul hotărăşte în 1975, în iunie, ca vechile hoteluri transformate în cămine să revină la destinaţia iniţială. Profesorul se arăta dezamăgit de aceasta situaţie pentru că mai erau 5 săptămâni până la terminarea anului. Aşa studenţii au trebuit să părăsească căminele fără prea multe explicaţii.

Din 1969 istoricul devine membru de Partid. Este invitat la sediu de Letiţia Pătraşcu care după o analiza a activităţii sale considera că trebuie să facă parte din partid. I se sugerează să facă o cerere care urma să fie analizată în B.O.B. Profesorul se conformează şi din 1969 devine membru P.C.R.

Că partidul se implica în toate nu mai surprinde pe nimeni, aşa cum s-a întâmplat în august 1980 când Comitetul Politic Executiv a anunţat că se împlinesc 2050 de ani de la “constituirea statului centralizat şi independent condus de regele dac Burebista”. Ca şi în memoriile lui Titu Georgescu, Gh. Ioniţă, Dinu C. Giurescu aminteşte cât de greu se putea scrie despre unele subiecte semnificative pentru istoria poporului român, dar între a nu scrie şi a scrie cu câteva citate puse în text din  Ceauşescu sau alţi lideri comunişti a ales calea normală. A sta în expectativă ar fi însemnat a nu face nimic nici în plan personal, nici în plan profesional. Cum poate fi numit un istoric, istoric, dacă nu îşi aduce aportul prin cercetările proprii. Observăm azi, cum aceştia sunt criticaţi de cei care nu au scris înainte. Mai greu însă cu cei care nu au scris. Redau mai jos două fraze pe care profesorul şi le aminteşte din anii ‘90, petrecute la Facultatea de Istorie care cred eu ca sunt edificatoare pentru a înţelege sacrificiile pe care erau nevoiţi să le facă mai ales istoricii pentru a-şi vedea publicate lucrările:

“ … domnule profesor, aţi ştiut că istoria post 1944 este aceea aprobată de forurile oficiale? Răspunsul meu: am ştiut tot timpul, nu m-am amăgit nici un moment că ar fi altceva. A doua întrebare: atunci de ce aţi acceptat o asemenea versiune? Răspunsul meu: ca să pot publica restul.” p.295

Practicile, greutăţile şi piedicile pe care trebuiau să le treacă cei care îşi iubeau meseria şi doreau să şi-o exercite corect sunt des întâlnite în carte. O mirare a autorului este referendumul din 23 noiembrie 1986, neprevăzut în Constituţia din ‘65 când populaţia era chemată să se pronunţe asupra hotărârii Comitetului Central al P.C.R. de a reduce cu 5% armamentul, a efectivelor şi cheltuielilor militare ale României. Rezultatul: 16 073 621 au votat da, nimeni împotrivă, nicio abţinere! p. 310

Autorul se opreşte şi asupra schimbărilor survenite în ţară şi în special în capitala. Demolări, translări, sunt redate amănunţit. Regretele că nu a putut influenţa decizia de distrugere a unei părţi din patrimoniul naţional o constatăm din scrierile autorului.

Emigrarea in Statele Unite

După demolarea casei din Berzei nr. 47, autorul hotărăşte să emigreze în Statele Unite. Plecarea emoţionantă s-a petrecut pe 27 martie 1988. În Statele Unite, autorul publica volumul The Razing of Romania`s Past cu scopul de a atrage atenţia opiniei publice şi a face cunoscute lucrurile care se petreceau în ţară.

Vestea căderii regimului este redată emoţionant, când dimineaţa la New York pe ecranul televizorului sunt imagini cu sediul CC-ului şi anunţuri că regimul Ceauşescu a căzut. După calculul făcut de autor sistemul autoritar a căzut după 16 355 zile. pp. 428-29

În sfârşit, la Facultatea de Istorie

Reîntors în ţară, noul decan al Facultăţii de Istorie, Zoe Petre îi face propunerea de a veni la Istorie. “După 41 de ani de la absolvire, eram admis la Facultatea unde aş fi dorit să intru ca preparator. Niciodată nu-i prea târziu, când ai voinţă de a începe un nou capitol de viaţă”. p. 434

Academicianul

La 13 noiembrie 1990, membrii titulari ai Secţiei de istorie şi arheologie ai Academiei Române l-au ales membru corespondent. Alegerea a venit la 23 de la încetarea din viaţă a părintelui său Constantin C. Giurescu. 11 ani distanţă a devenit membru titular al Academiei Române.

Memoriile lui Dinu C. Giurescu sunt de un real interes nu numai pentru istorici, deoarece autorul ne dezvăluie amănunte familiale şi în special etapele vieţii sale. Fiind istoric, însemnările, analizele şi ideile sale sunt de un real interes pentru cititor oferind pe lângă amintirile personale o serie de date importante din diverse domenii. Greutăţile prin care a trecut, dar şi modul prin care le-a făcut faţă, face din Dinu C. Giurescu un câştigător. Regret că autorul s-a oprit cu amintirile sale în 1990 şi nu le-a continuat până la zi. Însă după cum îl cunoaştem acestea vor fi reeditate la zi.

Recenzie publicata in Analele Universitatii Spiru Haret, Seria Relatii Internationale si Studii Europene, Anul III, nr.3, 2009, pp 287 – 293

După cel de-al doilea război  mondial se impunea o noua reorganizare teritorială iar idea unei Europe Unite a devenit dintr-o soluţie teoretică una din ce în ce mai concretă. Discutată de secole[1] după cel mai devastator conflict mondial această idee a prins contur şi chiar s-a început să se lucreze la punerea sa în practică. Un alt proiect este lansat de Mazaryk, sub denumirea de Noua Europă. Acesta devine preşedinte al Uniunii Democratice Central-Europene, creată în SUA şi care constituie o încercare de unificare a noilor state din Europa Centrală. Proiectul lui Mazaryk este esenţialmente moral şi politic. Acesta era convins că, dacă statele îşi obţin libertatea, toate naţiunile vor forma o „frăţie a omului”.

În opinia germanului Friederich Neumann MITTELEUROPA este soluţia europeană pentru consolidarea păcii şi crearea unei pieţe comune central-europene. Tot un german   contele Coudenhove Kalergi[2] propune în 1924 o Uniune Pan-Europeană al cărei rol principal este de a asigura pacea. Uniunea ar fi fost dotată cu o structură supranaţională bazată pe arbitraj obligatoriu şi cooperare multilaterală. Deşi perspectiva sa este, esenţial, politică, dimensiunea economică nu este ignorată, vorbindu-se despre crearea unei pieţe comune.

O altă propunere este făcută la sfârşitul anilor ’20 de Aristide Briand[3]; aceasta viza încheierea unui tratat care să confirme uniunea morală şi solidaritatea partenerilor şi să propună întâlniri periodice al căror organ principal ar fi fost o conferinţă europeană; între sesiuni, activitatea ar fi fost asigurată de un comitet politic.

După cel de-al doilea război mondial se constată două concepţii diferite care se vor contura în cadrul dezbaterilor privind organizarea Europei unite: cooperarea interguvernamentală şi o unificare trecând dincolo de suveranităţi – o federaţie.

Astfel,  la 5 mai 1949, se semnează, la Londra, statutul primei organizaţii pe de-a-ntregul „europeană”: Consiliul Europei, expresie a cooperării interguvernamentale.

Intrat în vigoare la 3 august 1949, Statutul Consiliului Europei oferă imaginea unei Europe a păcii, înţelegerii şi cooperării. Celor 10 state membre iniţiale li se adaugă, de-a lungul timpului, nume­roase altele, dar contextul politic face ca, patru decenii, Consiliul să rămână o organizaţie vest-europeană. După căderea comunismului, Consiliul Europei a constituit prima structură deschisă ţărilor Europei Centrale şi de Est înscrise pe calea reformelor democratice. Cea mai mare organizaţie strict europeană, Consiliul Europei numără astăzi 45 de state membre contribuind astfel la crearea unui vast spaţiu de „securitate democratică”[4].

Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu condiţia ca el să accepte principiul preeminenţei dreptului şi să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa să se poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.

Logica şi raţiunea de a fi a Consiliului Europei – cooperarea interguvernamentală – se traduc prin crearea între statele membre a unei mai mari apropieri „pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social” (art. 1 din Statutul Consiliului Europei).

La începutul ultimului deceniu al secolului XX, Consiliul Europei a traversat o adevărată „criză de identitate”. Însăşi raţiunea sa de a fi a fost pusă sub semnul întrebării, într-o Europă în care apropierea dintre statele bătrânului continent pare să privilegieze întâl­nirea lor în spaţiul „integrat” al Comunităţilor Europene. Se vorbea din ce în ce mai mult, în acea perioadă, de Europa Mare, reunind membrii Consiliului Europei, şi de Europa Mică, a Comunităţilor Europene. Şi chiar de un Consiliu devenit „un fel de ONU pentru Europa”. Motivele cel mai uşor de identificat în spatele acestei formule rezidă în însăşi compoziţia Organizaţiei. După cum este cunoscut, în afara statelor „selecţionate” ale C.E.E., din Consiliul Europei făceau şi fac parte şi state neutre (Austria, Elveţia), state ce se întind pe două continente (Turcia) şi state ce au aparţinut fostului sistem socialist.

Începutul anilor ’90 părea să construiască, paradoxal, în locul Europei divizate, o Europă a concurenţelor şi a concurenţilor.

În acest context, Consiliul Europei propune o nouă formulă de repartizare a răspunderilor: Consiliul să răspundă de problemele privind aspectele politice (dimensiunea politică a C.S.C.E.) şi de cooperarea umanitară („coşul al treilea” al C.S.C.E.), Comunităţilor Economice Europene să le revină dimensiunea economică („coşul doi” al C.S.C.E.), iar C.S.C.E. să-i rămână răspunderea securităţii europene (al doilea aspect al „primului coş”). Răspunsul: Consiliul Europei va rămâne „gardianul valorilor democraţiei”, formulă care în noul cadru pare prea puţin mulţumitoare[5].

Una dintre preocupările majore ale Consiliului Europei este şi protecţia minorităţilor naţionale. Astfel, Comitetul Miniştrilor a adoptat, în 1994, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale (intrată în vigoare în 1995), deschisă spre semnare atât statelor membre, cât şi celor nemembre. Acest text reprezintă primul instrument multilateral, obligatoriu din punct de vedere juridic, de protecţie a minorităţilor naţionale. Modul în care sunt respectate obligaţiile ce revin statelor este supus monitorizării Comitetului Miniştrilor, ajutat de un Comitet consultativ format din 18 experţi independenţi.

Sistemul de protecţie pus la dispoziţie de Convenţia europeană a drepturilor omului este completat şi prin adoptarea, în 1997, a Convenţiei privind prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamen­telor inumane sau degradante. Obiectivul principal al acestui document este de a asigura condiţii umane de detenţie pentru per­soanele din închisori, comisariate de poliţie sau instituţii psihiatrice. Tot în acelaşi scop a fost constituit şi Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT), format din experţi independenţi.

O atenţie specială este acordată şi democraţiei la nivel local. Conferinţa Europeană a Puterilor Locale, creată încă din 1957 şi devenită, din 1983, Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa, pentru a fi ulterior transformată în Congres al Puterilor Locale şi Regionale, precum şi diferitele texte consacrate acestui domeniu (Carta europeană a autonomiei locale, Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare) sunt exemplul concret al importanţei acordate democraţiei locale. Din perspectiva Consiliului Europei, „una din bazele unei societăţi demo­cratice este existenţa unei democraţii locale şi regionale solide şi eficace, conformă principiului subsidiarităţii inclus în Carta europeană a autonomiei locale, potrivit căruia exercitarea autorităţilor publice revine de preferinţă autorităţilor cele mai apropiate de cetăţeni, ţinând cont de amploarea şi natura sarcinilor publice, precum şi de exigenţele eficienţei şi economiei”[6].

Pentru a-şi putea atinge obiectivele propuse, Consiliul este dotat cu organe care, prin activitatea lor, contribuie la apărarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste, la valorizarea identităţii culturale europene, sprijină edificarea noilor societăţi democratice şi luptă împo¬triva oricăror forme de intoleranţă, xenofobie, încălcare a drepturilor minorităţilor etc.

Conform articolului 10 din Statut, organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă (devenită, din 1974, Adunarea Parlamentară), asistate de un Secretariat.

Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei. El este format din miniştrii de externe ai statelor membre (sau de un supleant al ministrului de externe), fiecare reprezentant naţional dispunând de un vot. Rolul acestuia este triplu. Mai întâi, în cadrul său, statele membre au posibilitatea de a-şi exprima prin repre-zentanţii lor poziţiile naţionale cu privire la problemele societăţii europene. În al doilea rând, el este locul de elaborare a răspunsurilor la aceste probleme şi, de asemenea, apărător al valorilor care constituie fundamentul Consiliului Europei. În al treilea rând, este însărcinat cu monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate de statele membre.

Comitetul se întruneşte în cadrul a două reuniuni anuale, dar se poate reuni şi la cererea unuia dintre membrii săi sau a secretarului general (dacă 2/3 din membri sunt de acord), atunci când se consideră necesar. Reuniunea oficială durează o zi; există, de asemenea, o întrunire a reprezentanţilor permanenţi şi directorilor politici din ministerele afacerilor externe.

Pentru a asigura o abordare cât mai cuprinzătoare a diferitelor subiecte, fiecare ministru poate delega un reprezentant care acţionează în numele său în perioada dintre sesiuni. Delegaţii sunt asistaţi de un birou, grupuri de raportori şi organisme subsidiare ad-hoc. Aceşti delegaţi sunt, în general, reprezentanţii permanenţi ai statelor pe lângă Consiliu.

Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată prin rotaţie, pe o durată de 6 luni, şi se schimbă cu fiecare sesiune, potrivit ordinii alfabetului englez a statelor membre.

Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei. El examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din iniţiativă proprie, măsurile în vederea atingerii obiectivelor Consiliului, inclusiv elaborarea de convenţii şi acorduri, precum şi adoptarea unor politici comune în diferite domenii. Concluziile, comunicate statelor membre de către Secretarul General, pot îmbrăca uneori forma unor recomandări către guverne, iar acestea pot fi invitate să comunice Comitetului acţiunile întreprinse de ele ca urmare a acestor recomandări. Alteori, concluziile Comitetului pot fi exprimate sub forma unor convenţii sau a unui acord, care sunt supuse ratificării de către statele membre şi care angajează doar ţările care le-au ratificat. Consiliul poate adopta, de asemenea, decizii definitive sub forma unor rezoluţii.

Activitatea Consiliului Europei priveşte toate domeniile de interes pentru societatea europeană, mai puţin problemele de apărare naţională. Drepturile omului şi democraţia pluralistă, statul de drept şi securitatea cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei şi a into-leranţei, protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, coeziunea culturală şi pluralismul cultural, cooperarea judiciară sunt tot atâtea centre de interes ale Consiliului Europei.

De altfel, Consiliul European este singurul organism din UE, care prin atribuţiile sale poate trasa liniile directoare către pasul următor şi anume rezolvarea unei probleme care în opinia mea ţine de viitorul Uniunii si anume rezolvarea problemei naţionalismului. Când în interiorul Uniunii Europene statele vor înceta să se întreacă, când naţionalismul aleşilor naţionali nu coincide cu cel euronaţionalist apar discrepanţe care se îndepărtează de unitatea dorită.

Se constată, odată cu apariţia crizei şi mai mult adâncirea acestei probleme prin afişarea conservatorismul britanic faţă de viitorul UE, prin politicile economice unilaterale in cadrul organismului, prin discrepanţele economice faţă de statele vestice şi estice ale Uniunii.

Începând din anul 1957, Consiliul Europei a acţionat în favoarea reprezentării puterilor locale, ceea ce s-a concretizat în crearea Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa. Importanţa crescândă a democraţiei locale a determinat, în 1994, transformarea acestei conferinţe într-un Congres al Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. În 1985 a fost semnată, la Strasbourg, Carta Europeană a Autonomiei Locale, document care prezintă bazele democraţiei locale, recunoaşte dreptul cetăţenilor de a participa la gestiunea afacerilor publice şi precizează, de asemenea, limitele autonomiei locale[7].

Bibliografie

1. O. Bibere, Uniunea Europeană între virtual şi real, Bucureşti, All, 1999.
2. D. Mazilu, Integrarea europeană, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.
3. N. Păun, A. C. Păun, Istoria construcţiei europene, vol. I-II, Cluj Napoca, 2000.
4. A. Profiroiu, M. Profiroiu, Introducere în realităţile europene, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
5. I. Bărbulescu, Uniunea Europeană de la naţional la federal, Bucureşti, 2005.

[2] Referire la proiectul de confederaţie europeană lansat la Societatea Naţiunilor de Premierul şi ministrul Afacerilor Străine francez Aristide Briand, în septembrie 1929 şi prezentat, tot de el, celor 27 de state europene membre ale SDN într-un memoriu, la Geneva, în mai 1930. Proiectul, care avea la bază ideea unui pact regional avansată de diplomatul austriac contele Richard Nikolaos von Coudenhove-Kalergi, fondatorul mişcării Pan-Europa (1923), punea un accent mare pe crearea unei puternice pieţe economice comune. Abandonat după decesul omului politic francez (1932), pe fondul crizei mondiale, economice şi politice, proiectul avea să rodească după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, stând la originea Uniunii Europene de azi. Despre influenţa lui în România, vezi contribuţia profesorului Gheorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Bucureşti, 2002.

[3] Un alt demers al fancezului este  Pactul Briand-Kellogg (Tratatul general de renunţare la război ca instrument de politică naţională în relaţiile mutuale ale statului) semnat la 27 august 1928, în capitala Franţei, de către 15 state şi înregistrat în Seria de tratate ale Societăţii Naţiunilor la 4 sept. 1929.  Guvernul român a aderat la acest important document de drept internaţional la 4 sept. 1928. Pe larg, vezi în studiul clasic al Elizei Campus, O etapă în lupta pentru repudierea forţei în relaţiile internaţionale: Pactul Briand-Kellogg (1928), în „Revista română de studii internaţionale”, nr. 3/1973, p. 97-115. Republica Turcia a depus instrumentele de aderare definitivă la acest Pact în ziua de 24 iul. 1929, la fel ca şi România

Nici nu a inceput bine mandatul si M.R.U sfideaza logica: “Nu voi ezita să remaniez pe orice ministru care nu se ridică la înălţimea aşteptărilor publice şi ale mele”. Toti stim ca Ungureanu a fost chemat si instiintat/pus  sa fie prim ministru intr-un cabinet format fara implicarea sa. Altfel cum se poate inconjura un premier de oameni fara realizari concrete in  activitatea lor. Atuurile au ajuns sa fie tineretea si studiile.

Tineretea poate fi un atu numai alaturi de experienta. Ce poate face un tanar fara experienta? Cum poate cineva intelege cum functioneaza un minister intr-un timp asa de scurt? In fapt, acelasi grup, aceleasi idei, fete diferite!

Lider ratat

Cum numai in Romania se poate intampla, surprizele apar de unde nu te astepti. Ponta asa cum am mai zis-o nu este un lider carismatic, spontan, intuitiv. Asa ca discursul sau a fost in spiritul propriu. Insa, impactul discursului sau de azi il v-a urmari in toata cariera politica si ii va atarna ca o piatra de moara. Oricat ar incerca cei din presa sa-l spele, sa-i caute scuze, sa-i mentina imaginea de lider tanar, de om ambitios, apt politic nu vor reusi. Imaginea de “micul Titulescu” oricum deplasata de azi a devenit penibila.

Mai mult, de azi, prin acest discurs asupra USL planeaza suspiciuni! PSD merge catre PDL? S-a inteles Ponta cu Ungureanu? Se gandesc sa se debaraseze de PNL? A reusit Traian Basescu sa sparga USL-ul? Ce va face Crin Antonescu, luat pe neasteptate? Cum vor reactiona parlamentari uniunii?

Astazi V. Ponta a facut primul pas. Arata imaturitate si mai mult ca joaca la doua capete. Posibil se gandeste ca ori cu aia ori cu astia. Din pacate pentru romani, politicienii in mare majoritate nu au inteles nimic din ce striga cei din Piete! O sansa mare are de astazi PNL-ul. Daca se desparte de PSD, PNL poate deveni adevarata Opozitie ceea ce ar fi normal. Cu cat ezita mai mult, cu atat PNL-ul se indeparteaza de o oportunitate rara aparuta pe spectrul politic.

Ipotezele aparute cum ca Victor Ponta este omul Serviciilor construite pe baza nasirii de catre seful SRI a copilului sau si a prieteniei cu M.R.U nu sunt de inlaturat. Constat inca o data ca Traian Basescu iese in castig. Discursul lui Ponta a fost ca o gura de oxigen pentru Traian Basescu si oamenii sai in timp ce Opozitia in forma ei actuala a pierdut din nou. Singurele sperante ale romanilor se leaga de cei din Piete.

Din pacate!

Share

Ieri m-am inselat in cazul lui Emil Boc. Credeam ca Traian Basescu nu o sa renunte la “robotelul” sau. Constat insa ca doar partial am gresit. Dupa cum scriam zilele trecute ca Traian Basescu a vorbit vorbe si s-a incalzit cu o schimbare  de-a schimbarea cu Cristian Diaconescu iar acum s-a gandit sa schimbe un guvern cu un altul tot din aceeasi fibra ideologica.

Sfidarea liderilor care arunca in fata declaratii de genul: guvern de sacrificiu; guvern competent; guvernul si-a facut menirea; guvern curajos, arata paralelismul dintre ei si restul. In obtuzitatea sa, Traian Basescu s-a gandit ca daca-l schimba pe Boc cu Ungureanu are numai de castigat. Potoleste strada, protestele, ii linisteste pe cei de la Bruxelles si sta la adapostul Serviciilor. Ca nu este asa, nascocesc cei de la SIE un plan sa iasa bine! Mai mult, i-a linistit pe cei din coalitie ca in fond schimba schimbarea….ca sa le revina tot lor executivul.

Nimic de protestatari, nimic de bine in mesajul factorilor de decizie astazi. Istoricul Mihai Razvan Ungureanu a inceput-o gresit din prima: voi continua reformele incepute de guvernul Boc! Acest joc de-a consultarile cu Opozitia si aceste mutari arata ca Ei s-au rupt de societate, de poporul alta data drag presedintelui.

In ce-l priveste pe Mihai Razvan Ungureanu, nu cred in seriozitatea sa. In calitate de masterand la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie l-am avut profesor in anul II, 2006-2007. Domnia sa nu a venit o singura data la un curs! In schimb a avut tupeul sa ceara printr-un coleg de catedra referatele noastre, chipurile sa le citeasca. Desigur toti i-am dat “niste  referate” pe care cel rugat probabil le-a aruncat la cos iar toata grupa s-a ales cu 10.

Ca istoric, ar fi trebuit sa-l aiba exemplu pe Iorga, care si cand era Presedintele Consiliului de Ministrii, nu lipsea de la Catedra! Cred din aceasta cauza ca dl Mihai Razvan Ungureanu, prin lipsa de respect aratata noua, studentilor de atunci, dar si Facultatii de Istorie ramane o pata neagra si o imagine deplorabila in istoria Facultatii de Istorie. Sa nu mai zic, cum a ajuns profesor aici…

Altfel, guvernul lui Traian Basescu contine doua ministere, externele si apararea ocupate de un partid facut de la Cotroceni. UDMR-ul isi pastreaza la randul sau privilegiile si desigur purtatorul de cuvand pdl-ist Traian Basescu hotaraste in numele lor cine sa intre si cine nu. Toti oportunisti! Reprezentantii minoritatilor nu renunta la privilegii si totul  duce catre o si mai mare ruptura. Iar sansa reconcilierii utopice s-a dus.

Share

Scriu aceste randuri inaintea consultarilor de la Cotroceni. Nu as mai scrie despre ingratul  presedinte dar observ  in presa ca toti lanseaza tot felul de scenarii ca pleaca Boc.

Traian Basescu nu are niciun motiv sa-l schimbe pe Boc. Obedienta 100% a premierului este punctul sau forte. S-ar gandi sa-l schimbe pe Emil Boc doar atunci cand s-ar gandi sa plece el. Ceea ce trebuie sa recunoastem depaseste gandirea presedintelui.  Rar se gaseste (cred) un om care sa nu aiba opinii, idei, ambitii, orgolii, etc. asa cum este Emil Boc. Cred ca si Gh. Tatarascu ar fi gelos pe Emil Boc.

In fapt, ca intr-o turma cei din PDL disipati in diferite institutii sub diferite coloraturi nu renunta unul la altul decat in cazul cand nu exista o alta varianta si cred in ultimul caz, ca daca renunta la x (Boc) y (Basescu) s-ar scapa. Aberant. Inutil.

Cum am mai zis, cred ca principala problema a lui Traian Basescu in viitorul apropiat nu este Romania, PDL, guvernul, etc ci cum sa faca sa ramana presedinte cel putin pana  in 2014. Asa ca poate incerca variante cu liderii opozitiei care sper sa nu cada in capcane visatoare.

Ceea ce au primit mandat sa declare prin presa Roberta Anastase si Elena Udrea femei de altfel alese dupa un IQ corespunzator ca se are in vedere o remaniere, o schimbare, etc nu fac decat sa provoace discutii. Cei din PDL, Guvern, Presedintie stiu ca doar impreuna pot reprezenta ceva. Daca unitatea imorala, jalnica PDL-ista are de suferit, treptat se pierde.

Faptul ca Traian Basescu nu le-a zis celor din Piete nimic, faptul ca vorbeste doar  vorbe in timp ce lumea asteapta sa plece, faptul ca glumeste in stilul taranesc propriu: demisia clasei politice! arata ca putin ii pasa de Romania.

In fapt, toti din PDL si cei care reprezinta arcul guvernamental acum, ar trebui sa plece. Toti cei care au fost de acord cu masurile aberante luate impotriva propriilor cetateni ar trebui trasi pe linie moarta de catre alegatori. Mai mult, trimisi unde le este locul.

Cum poate un stat ca Romania ajunge pe linia de plutire cu niste reprezentanti care nu  stiu ce sa faca din functiile date politic?

Ceea ce  vor in aceste zile  toti romanii (in afara de cei pdl-isti), alegeri anticipate este un lucru legitim si normal. In data de 4 septembrie 1940 Iuliu Maniu a mers la regele Carol al II-lea si i-a cerut demisia. Acesta a acceptat. Si-a transferat prerogativele regale catre Mihai I si a plecat.   De buna voie, Traian Basescu nu pleaca!

PS: Problema nu este daca pleaca sau nu Emil Boc. Ci Traian Basescu!

PS1: Boc a plecat! Urmeaza Basescu??

Scriam intr-un post anterior ca ceea ce fac francezii cu legea care se vrea sa-i incrimineze pe turcii care nu recunosc “genocidul armean” duce la consecinte incalculabile pentru ambele state cat si pentru statele zonale.

Turcia dupa ce a epuizat canalele diplomatice si nu numai in incercarea de a-i impiedica pe francezi sa nu dea demers unei asemenea legi a intrat intr-o perioada de reflectie.

Politicienii francezi din jurul lui Sarkozy au avut acest demers chiar dupa metoda patentata de catre Recep Tayyip Erdogan care in preajma alegerilor din Turcia s-a razboit cu Israelul, ceea ce i-a adus procente serioase in sondaje. Asa ca, daca Erdogan a reusit de ce sa nu faca si Sarkozy o asemenea intreprindere (stiut fiind faptul ca este o comunitate insemnata de armeni in Franta). Dupa alegeri intr-un fel sau altul relatiile turco-franceze vor reveni…cineva isi va cere scuze, cineva va uita…Zonal, chiar daca Turcia nu si-a mai trimis ambasador la Tel Aviv, dupa alegerile din Turcia este liniste! In fond, si-au reluat ele relatiile dupa razboie lungi si dureroase…dar acum dupa o lege tampita!

Pana atunci insa Turcia renunta la proiectul Nabucco: Turcia ramane in consortiul chemat sa construiasca Nabucco, dar nu mai considera acest proiect prioritate absoluta, acest statut fiind atribuit proiectului TANAP impreuna cu Azerbaijan. „TANAP  va fi considerabil mai ieftin si mai simplu de realizat decat Nabucco”. Curat diplomatic!

A fost sau nu genocid in 1915? Care sunt argumentele pro sau contra ale acestui fapt istoric? Care era situatia interna in care se gasea Imperiul Otoman la acea vreme? Aflat in razboi cu marile democratii ocrotitoare ale drepturilor omului functie de interes, Marea Britanie, Franta cat si state mai indepartate ce se luptau in Dardanele pentru entitatea statului turc, in extremitatea celuilalt capat al tarii, niste turci omorau la armeni? Sunt oare armenii vinovati ca au marsat pe apelul lui Lenin privind lupta popoarelor la autodeterminare si in plin razboi au incercat sa profite de agonia statului turc? Poate da Sultanul, liderul spiritual al Imperiului, imamul tuturor musulmanilor otomani ordin de masacrare? Pentru inculti…nu nu poate!

In primavara, voi posta pe larg raspunsurile la aceste intrebari

Nu se aminteste de genocid, dar nimic nu este intamplator!