"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2019 / 24 aprilie

De procurori, nici revoluțiile nu scapă


1989 a fost anul marilor schimbări politice în Europa. Regimurile socialist-totalitare din Europa de Est s-au prăbușit ca într-un joc de domino. Schimbările de regim nu au fost întâmplătoare ci au avut legătură cu modificarea raportului de forțe între marile puteri. Evident, problemele cu care se confrunta Uniunea Sovietică erau evidente, ceea ce au dat speranță statelor aflate în sfera sa de influență de a lupta pentru schimbare.

Istoric, putem observa că în secolul naționalităților, când imperiile erau în metastază, naționalitățile din Balcani au reușit să lupte pentru independența statelor lor. Rezultă din aceste exemple că atunci când sistemul este consolidat, orice urmă de rezistență nu prinde contur. Astfel, ceea ce a încercat să facă Mihail Gorbaciov cu Uniunea Sovietică, era evident o utopie. O slăbire a măsurilor  represive nu se putea solda decât cu dezintegrarea U.R.S.S.

eed-op-de-kaatsbaan

Pentru a înțelege cum s-a dezintegrat Uniunea Sovietică, postez mai jos un fragment din memoriile ”marelui democrat” W. Churchill care explică cum statele din zona Europei de Est au intrat în sfera de influență a lui Stalin:

„În timp ce se traducea aceasta, eu am scris pe o coală de hârtie: România: Rusia – 90%; Ceilalți – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu S.U.A.) – 90%; Rusia – 10%; Iugoslavia: 50% – 50%; Ungaria: 50% – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%; Ceilalți – 25%. Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru și a făcut un mare semn aprobator și ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie[1]

În 1985 ajunge să conducă destinele Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov. Liderul rus a primit premiul Nobel pentru Pace deoarece într-un timp scurt a reușit să dezintegreze Uniunea Sovietică, fără să vrea și să ofere spațiu vital statelor capitaliste. Relațiile lui Nicolae Ceaușescu cu Gorbaciov nu au fost niciodată pozitive. De aceea, în 1989 când Nicolae Ceaușescu se confrunta cu ostilitatea românilor, liderul rus îl privea cu dispreț. Despre episodul în care Boris Elțin a tras cu tunurile în Parlamentul rus, Gorbaciov a scris în memoriile sale:

În octombrie Elțin desființa Sovietul Suprem. Metodele mai dure decât cele folosite de bolșevici: pur și simplu trăgând în membrii Adunării Constituante cu tunurile, de pe tancuri. Nu se știe nici până azi câți oameni au murit. Au fost încărcați în grabă și înmormântați cine știe pe unde! Cum a ieșit Elțin din aceasta situație, temându-se că va trebui să răspundă pentru acest fapt? „ Nu începeți investigarea acestui episod tragic, împușcarea Parlamentului iar eu sunt de acord să-i amnistiez pe foștii membri ai Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență, al căror proces se desfășura la Tribunalul Suprem”.

Am scris acest scurt istoric pentru a arăta că valul privind unele schimbări este mai puternic decât orice programare. Nicolae Ceaușescu era informat de ce se întâmplase în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, dar nu credea că aceste schimbări vor fi posibile și în România.

De ce a fost Revoluție și nu lovitură de stat în 1989?

Conform clasificărilor revoluțiilor din întreaga lume, când un regim este înlăturat prin forță iar clasa politică se schimbă radical, când structura politică se schimbă în totalitate iar cei care vin se legitimează temporar până la organizarea de alegeri libere se numește revoluție. Spre deosebire de celelalte state unde schimbările s-au făcut fără violență, în România au murit 1104 oameni și 3322 au fost răniți.

Când elita politică este înlăturată de la putere, arestată, împușcată, înlocuită cu o alta, dar regimul și structura lui politică rămâne, se numește lovitură de stat.

Dosarul Revoluției!

La 30 de ani de la Revoluție ne găsim într-o situație complicată, unde discursul urii este foarte pronunțat, radicalismul unei mari părți a clasei politice este evident, unde îndemnul la ură îmi aduce aminte de Mișcarea Legionară și nu numai. Lipsa ideilor din spațiul public a fost înlocuită treptat de atacul la persoană, de jigniri, de catalogări caraghioase. În anul în care se împlinesc  3 decenii de la Revoluție am ajuns să avem un fost procuror comunist ca procuror general al României, susținut în funcție de un ”anticomunist” declarat, Klaus Iohannis; un ministru al Justiției care a demisionat fără a trece așa cum este firesc pe demisie și data de la care intră în vigoare demisia și pe cei de la PSD care sunt declarați comuniști, ciumă roșie, etc. Mai mult, cei de la USR și PLUS (declarați de dreapta) sunt preocupați de a interzice instaurarea unui regim dictatorial comunist.

De aici, nu putea să lipsească Dosarul Revoluției, unde Parchetul, dacă mergem pe logica sa, care neagă Revoluția din 1989, va descoperi că a fost lovitură de stat, o inepție din punct de vedere al oricărei clasificări de studii politice.

O lovitură de stat care a adus diversitatea partidelor politice, libertatea mass-mediei și evident dreptul multor frustrați de a fi aleși. Procent care crește de la un tur de scrutin la altul. Ca istoric, am observat foarte mulți ”comuniști” devenind anti comuniști după 1989, dar nu avem locul aici pentru a dezvolta.

Este evident că cei care au fost implicați în Revoluție nu sunt sfinți cum este evident că manipularea prin dosarul revoluției de către cei de la procuratură precum că îi prind pe cei care au făcut revoluția nu reprezintă decât demagogie.

Chiar dacă vorbim de o revoluție din epoca modernă, evenimentele nu s-au coordonat dintr-un birou, ordinele nu au venit pe telefonul scurt iar ”teroriștii” nu au picat din cer. Evident că istoricii pot descoperi documente care vor completa acest tablou, al evenimentelor din 1989. Într-una dintre cărțile mele, sub formă de interviu cu generalul Laurențiu Roșu (ofițer implicat în evenimentele de atunci la cel mai înalt nivel) am evidențiat câteva aspecte din zilele revoluției și parcursul liderilor din acele zile.

Referitor la proces, chiar dacă Ion Iliescu era văzut ca un lider al revoluției, nu el i-a judecat pe soții Ceaușescu, ci acolo, la Târgoviște s-au deplasat un procuror, un judecător care au dat o sentință. Posibil ca ordinul privind împușcarea să fi venit de la Iliescu, dar cei care i-au condamnat ar trebui pe această logică, să fie trași la răspundere și nu cel care a cerut.

Acuzația de crime împotriva umanității și subminarea economiei naționale (avem în vedere că România a fost singura țară din zona socialist- totalitară, chiar și din lume care și-a plătit datoria externă integral) sunt puerile și au scos imediat în evidență faptul că a fost și va rămâne un simulacru de proces.

Pe logica Parchetului General îi putem ancheta post mortem și pe Bălcescu, Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Brătienii sau putem merge pe firul logic până la Robespierre, Mazzini sau Kossuth Lajos. De ce nu și pe Regele Mihai care l-a arestat pe Ion Antonescu? Sau pe cei care au contribuit la instaurarea regimului comunist în anii ’40?

Când politicul se amestecă în istorie ne întâlnim cu procese de genul acestui dosar al Revoluției. Mă număr printre cei care consider că istoria este o știință și așa trebuie să rămână. Istoria se scrie pe documente, faptele negative trebuie condamnate și nu angajarea unor procurori în încercarea de a inculpa doar 3 revoluționari, ca vinovați de cum au decurs faptele.

De ce o parte dintre demnitarii comuniști printre care și Ștefan Andrei au trebuit să fie condamnați și să stea în pușcărie o perioadă de timp, cred că ar fi întrebarea directă la care Ion Iliescu și ministrul justiției de la acea vreme ar trebui să răspundă? Acuzația de crime împotriva umanității și subminarea economiei naționale, cum s-a putut proba?

Sunt întrebări pentru istorie, nu pentru Parchet.

[1] Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, vol II. Traducere Any și Virgil Florea, București, Editura Saeculum, 1996, pp. 381-382

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT