"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2019 / 2 februarie

Imperiul ”toleranței” otomane


Despre Imperiul Otoman s-a scris foarte mult în diferite locuri din lume. În unele zone sunt centre care au drept scop cercetarea istoriei, tradiției, islamului etc.  În Universitățile occidentale sunt catedre care studiază impactul acestui colos asupra populațiilor pe care le-a cuprins acesta, chiar și în Orient, doctrina ce a stat la baza statului otoman este cercetată. Mai puțin la noi. De aceea, în acest post voi încerca să dezvolt câteva idei despre Imperiul Otoman și despre naționalitățile din Imperiu.

646x404

Acesta a fost despotic, (ca orice Imperiu!) comunitățile de sub controlul său nu au avut statut de cetățeni ci de supuși ai Sultanului. Comunitățile din Imperiu trăiau cu pază minimă, erau vulnerabile la opresiunea autorităților centrale și locale, în special sub pretextul percepției taxelor.

Sună ciudat, dar în afară de subjugarea generală a supușilor săi, statul otoman îi oprima în particular pe nemusulmani. Cu alte cuvinte, conducerea vedea în oameni supuși, nu cetățeni.

Imperiul Otoman era un conglomerat de  grupări religioase și naționale diferite. Evident, religia oficială a statului era Islamul. Erau tolerate și celelalte religii. Acestea, au continuat secole de-a rândul cu un anumit grad de autonomie religioasă. Putem afirma că acest principiu de organizare socială a stat la baza statului Otoman, care se baza pe principiul eterogenitate și diferență mai curând decât pe omogenitate și asemănare. Cu siguranță, acest principiu nu avea nimic în comun cu principiul statelor naționale moderne.

Spre exemplu, istoricul Ilber Ortaylı a comparat Imperiul Otoman cu al treilea Imperiu Roman. Acesta afirma că Imperiul Otoman a funcționat în cadrul obiceiurilor și tradițiilor mediteraneene: ” În cadrul acestui imperiu, era posibil să fii acceptat în viața statului și societății și să participi la administrație prin adoptarea ideologiei etnice multi-statale și prin adaptarea la condițiile imperiului:”

Putem aprecia că Imperiul Otoman a fost un stat Islamic. Islamul percepe reguli pentru fiecare aspect de organizare legală, socială și politică. Niciun singur pachet legislativ vast nu a fost emis vreodată. Legile erau emise ca răspuns la necesitățile fiecărei regiuni. Administrația otomană a lăsat de obicei cadrul legal existent intact, operând modificări parțiale peste timp.

Legile juridice pentru comunitățile nemusulmane din Imperiu erau determinate în mod fundamental conform legii islamice.  Pe lângă legile Shari”a, supușii nemusulmani erau conduși după legi provenind din patru surse: Legea Bisericii (în măsura în care era recunoscută de legea islamică), Capitulațiile, diverse tratate de pace și un set de reforme legiferate în 1839, ca răspuns la influența modernizării occidentale.

Statutul legal al nemusulmanilor în legea islamică se baza pe pasaje din Coran. De aici putem constata, din punct de vedere politic, categorii care luptă împotriva musulmanilor și aceia care au făcut un pact cu musulmanii. (Un exemplu îl constituie locuitorii din Bosnia. După cucerirea Constantinopolului și venirea Sultanului în zonă, au trecut de la creștinism la islam). Un alt exemplu îl constituie popoarele plătitoare de tribut. Aici putem observa Țările Române. (Trebuie subliniat că Imperiul Otoman avea tot interesul de a găsi plătitori de tribut. Conform Islamului, tributul, dobânda este interzisă musulmanilor iar statul otoman avea interesul să tolereze populație nemusulmană cu scopul adunării tributului).

Zımmi sunt oameni care nu sunt musulmani și care au acceptat conducerea musulmanilor. Națiuni care trăiesc sub protecția statului islamic, sub suveranitatea musulmană. Conform legii civile islamice, musulmanii se bucură în cadrul națiunii de toate drepturile și îndatoririle în timp ce zımmi sunt tolerați. Prezența lor nu este contestată atâta timp cât ei acceptă autoritatea și superioritatea musulmanilor. Înțelesul zımmi, o noțiune din jurisprundeța islamică reflectă obligația de a-i proteja pe zımmi. Cuvântul exprimă și dreptate, înțelegere sau îndurare. În concluzie, relația nu este una între oameni egali ci una de toleranță și răbdare.

Bărbații zımmi nu aveau voie să se însoare cu femei musulmane. Mărturia zımmi împotriva unui musulman nu era admisă la tribunal. Zımmi-lor li se interzicea bătutul clopotelor bisericești și construcția de biserici sau sinagogi era interzisă. Se cerea permisiunea de la stat pentru reparația bisericilor existente, nu aveau voie să călărească, să poarte arme iar când vedeau un musulman, trebuia să se dea la o parte. Culoarea îmbrăcămintei și încălțămintei cât și calitatea țesăturii trebuia să fie diferită de cea a musulmanilor și de calitate inferioară.

Spre exemplu, armenii erau obligați să poarte pălării roșii în timp ce grecii negre. Casele lor trebuiau să fie vopsite în culori diferite. Înălțimea caselor lor trebuiau să fie mai joase decât cele ale musulmanilor, ferestrele nu trebuiau să fie îndreptate spre cartierele musulmanilor. Evreii și creștinii erau descurajați să trăiască în cartierele centrale ale musulmanilor.

Putem concluziona că exemplul islamic pluralist se baza pe umilire și toleranță. Se aștepta de la zımmi să accepte de bunăvoie acest statut!

Solicitările zımmi în secolul XIX au fost văzute ca o încălcare  a înțelegerii.

Despre acestea, într-o postare viitoare!

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT