"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2016 / 2 februarie

Andrei Stavilă victimă a protestului academicienilor turci


Domnule profesor, am citit despre ce aţi păţit dvs. în calitate de cadru didactic la Muğla Sıtkı Koçman University, Turcia. Pentru cititorii noştri aş dori să ne detaliaţi pe scurt despre demersul multor profesori de a semna o petiţie, la care am înţeles că v-aţi alăturat şi dvs. Pe scurt care era contextul în care a apărut acest demers şi care au fost urmările?

În ultimul an, situaţia politică în Turcia s-a deteriorat grav. A fost o perioadă de profunde schimbări în cadrul societății: țara a trecut prin două rânduri de alegeri parlamentare – întrucât președintele Recep Tayyip Erdoğan a încercat să obțină o majoritate solidă pentru a modifica constituția în vederea transformării Turciei într-un sistem politic prezidențial. Evenimentele care au urmat au fost strâns legate de această inițiativă.

astavila

Nereușind să obțină majoritatea solidă în iunie 2015 (când, în mod surprinzător, un partid pro-kurd a depășit pragul de 10% și a intrat în parlament, cu ajutorul votului multor etnici turci) guvernul și președintele au forţat declanșarea alegerilor anticipate în noiembrie. Cu scopul de a primi susținerea conservatorilor și naționaliștilor (susținere inițial pierdută), Recep Tayyip Erdoğan a încălcat armistițiul cu luptătorii kurzi și a pornit o campanie militară împotriva sud-estului Turciei. Evenimentele care au urmat (lupta împotriva ISIS, atentatul din Ankara în octombrie, incidentul în care armata turcă a doborât un avion rusesc în noiembrie, criza refugiaților și nevoia disperată însă bolnavă a Europei de a acorda sprijin Turciei) l-au transformat pe Erdoğan în „Sultanul absolut” de care toată lumea are nevoie: cetățenii turci au nevoie de el pentru a face liniște în țară, guvernele occidentale au nevoie de el pentru a câștiga războiul împotriva ISIS și pentru a contracara acțiunile Rusiei în Orientul Mijlociu.

Cu siguranță, președintele turc nici măcar nu și-a imaginat că situația națională și internațională în 2015 ar putea să-i fie atât de favorabilă. In noiembrie, partidul său a câștigat mai mult de jumătate din voturile exprimate. In aceste condiții, aproape toate dorințele președintelui au fost realizate: armata (fostul garant al statului secular turc) a fost curăţată de persoanele nealiniate guvernului; mass-media apropiate de opoziție au fost decimate (ca și în cazul Ungariei, al cărei prim ministru este foarte apropiat de Erdoğan), iar universitățile au fost nevoite (contrar principilor fondatorului statului turc, Mustafa Kemal Atatürk) să construiască moschei în campusuri și să accepte portul valului islamic de către studenți și profesori. Consiliul Învățământului Superior (Yükseköğretim Kurulu, YÖK), înființat de ultima dictatură militară pentru a superviza politic instituțiile de învățământ superior, a primit puteri sporite.

In aceste condiții, la începutul lunii ianuarie peste 1200 de profesori universitari au semnat o petitie (intitulată „Nu vom fi părtaşi la această crimă”) în care cereau guvernului și președintelui încetarea imediată a războiului împotriva kurzilor din sud-estul Turciei și revenirea la masa negocierilor. Imediat, semnatarii au fost catalogați de către președinte drept „falși intelectuali” și „susținători ai terorismului”. Consiliul Învățământului Superior a chemat în ședință toți rectorii universităților de stat, impunându-le începerea urmăririi administrative și criminale a tuturor semnatarilor. 30 de semnatari au fost arestați imediat, dar eliberați a doua zi și puși sub urmărire penală. Eu personal nu am semnat scrisoarea respectivă (fiind avertizat de către un coleg), însă 15 profesori și cercetători de la Muğla au făcut-o, iar acum sunt suspendați pentru două luni, așteptând rezultatul cercetărilor.

Cum ați ajuns în Turcia? Cum este atmosfera într-o Universitate de Stat?

Imediat după ce am susținut doctoratul la finalul anului 2013 la European University Institute (singura universitate susținută legal și financiar de către Uniunea Europeană, situată în Florența, Italia) am fost profesor invitat pentru un semestru la Universitatea din Maastricht, Olanda. A urmat apoi un șir de aplicații și, din câteva oferte, am preferat să merg în Turcia, unde urma să fiu profesor asistent (echivalentul unui lector în România) pentru un an, cu posibilitatea de prelungire a contractului. Auzisem de unele universități private situate în topul academic european, precum Koç, Bilkent sau Boğaziçi, dar nu știam nimic despre sistemul universitar de stat din Turcia. Ceea ce am aflat nu m-a bucurat foarte mult. Aș putea scrie o carte despre acest sistem, dar vă pot spune câteva lucuri pe scurt.

In primul rând, la fel ca în România, posturile scoase la concurs într-o universitate sunt supuse unui „concurs” de faţadă: se știe de la început cine va fi câștigătorul. Spre deosebire de România însă, unele persoane din sistem vor să-şi îmbunătățească rating-ul facultății sau al universității, și atunci invită profesori străini. Cum profesorii sunt considerați în Turcia funcționari ai statului, străinii pot fi angajați pe o perioadă de maxim doi ani, după care contractul poate fi prelungit pentru alți doi ani (și așa mai departe). In privința sistemului de predare, acesta este constituit din cursuri (nu există seminarii!!!). Cursurile durează trei ore (!!!), iar studenții de obicei nu au șansa să participe în procesul educativ. Profesorii, la rândul lor, sunt de regulă obligați să predea între 10 și 15 astfel de cursuri săptămânal (știu, sună incredibil!!!) și astfel își neglijează complet activitatea de cercetare. Acest sistem arhaic este în contrast puternic cu dotările materiale și capacitățile financiare de care dispun universitățile respective (mi-aș dori ca măcar o singură universitate din România să aibă astăzi puterea economică a unei universități turcești din liga a treia!).

Cu toate acestea însă, sistemul universitar este controlat în totalitate de guvern. Este un control evident politic: nu numai rectorii, dar și decanii fiecărei facultăți în parte sunt numiți politic, de către Consiliul Învățământului Superior (un organ afiliat puterii). Practic, toți rectorii și decanii de la sutele de universități din Turcia sunt afiliați politic actualului guvern. Cum salariile pentru asemenea posturi sunt amețitoare, fiecare individ care a reușit să ajungă într-o astfel de poziție face totul pentru a și-o menține. Includ aici reprimarea oricărei activități de protest din partea studenților sau profesorilor contestatari. Orice protest se soldează cu acțiuni administrative (în cazul studenților, ei sunt excluși pentru o perioadă din universitate; în cazul profesorilor, este vorba de sancțiuni administrative, economice, sau chiar de încheierea contractului de muncă).

Sunteți specializat în Științe Politice? Ce materii predați? Exista anumite subiecte pe care studenţii nu trebuiau să le audă? Aţi putut aborda orice tip de subiect istoric?

Aria mea de specialitate este legată de studiile axate pe cetățenie și migrație, iar aria de competență se extinde la filosofia și teoria politică și teoria relațiilor internaționale. La Muğla am fost angajat în Departamentul de Științe Politice și Relații Internaționale, aflat în cadrul Facultății de Științe Economice și Administrative. In anul 2015, în semestrul de primăvară am predat două cursuri (Politică Internațională şi Istoria Filosofiei Politice II) iar în semestrul de toamnă am predat trei cursuri (Teoria Relaţiilor Internaţionale, Teorii ale Democraţiei și Istoria Filosofiei Politice I). Pe cât posibil, am încercat să evit sistemul oficial de predare și am încercat să implic studenții în timpul cursurilor, încurajându-i să citească și să prezinte textele citite. Din păcate însă trebuie să spun că nivelul studenților este extrem de scăzut: cei din anul trei de facultate mi-au mărturisit că nu au făcut nici o prezentare în viața lor! Mai mult, foarte mulți studenți din primul și al doilea an pur și simplu nu știu să vorbească engleza, deși ei sunt obligați să facă un an pregătitor de engleză înainte de a intra la facultate (întrucât în fostul meu departament 30% din cursuri sunt în engleză)

Din nefericire, trebuie să spun că viața universitară din Turcia nu este una liberă. Când am ajuns în Muğla, am fost așteptat la autogară de către fosta mea șefă de departament (conferențiar doctor Füsun Özerdem). Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că nu pot discuta politică în cadrul universității. Ținând cont de faptul că urma să predau într-un departament de științe politice, acest lucru mi s-a părut incredibil! M-am simțit de multe ori extrem de prost în fața studenților: anul trecut, așa cum am explicat mai sus, au avut loc evenimente politice majore în Turcia, și cu toate că studenții îmi cereau de multe ori să le analizez în timpul orelor, a trebuit să îi refuz de fiecare dată. Mai mult, nici măcar subiecte istorice sensibile nu puteau fi abordate: de exemplu, un student mi-a spus că a încercat în timpul unei ore să vorbească despre genocidul armenilor (executat de statul turc în 1915), însă fosta mea șefă de departament l-a întrerupt violent, spunând că „un asemenea eveniment nu există întrucât nu a fost recunoscut de guvernul nostru”!!!

De ce aţi devenit o persoană incomodă? Cum s-a încheiat colaborarea cu Universitatea unde aţi predat?

Contractul meu inițial, de un an, s-a încheiat pe data de 30 decembrie 2015. Totuși, pe baza dosarului trimis Consiliului Învățământului Superior, așteptam prelungirea contractului pentru încă doi ani, susținut fiind (datorită activității științifice și educative, și probabil datorită faptului că m-am conformat „politic”) de întreaga universitate. Joi, pe data de 14 ianuarie, rectorul universității Muğla Sıtkı Koçman, profesorul Mansur Harmandar a publicat pe pagina oficială de Facebook a universității un anunt conform căruia toți profesorii care au susținut inițiativa numită „Nu vom fi părtași la această crimă” (profesorii reuniți în inițiativa „Academicienii Susțin Pacea”) vor fi supuși unor investigații administrative și criminale (vezi documentul JPEG în turcă, intitulat „Muğla official statement”). Eu unul nu am semnat nici acea scrisoare, nici scrisorile de susținere care au urmat (am fost sfătuit de un coleg să nu o fac). Cu toate acestea, a doua zi (vineri, 15 ianuarie) am citit pe pagina Facebook a unui amic (un profesor român la o universitate din Marea Britanie) o scrisoare de suport pentru universitarii turci. Intr-un scurt comentariu am scris (vezi documentul JPEG atașat, în limba engleză, numit „Muğla-my comment”):

„Este incredibil ce se întâmplă acum în Turcia. Mulți dintre noi (cetățenii străini care predau aici), inclusiv eu, ne gândim să plecăm cât de curând posibil… și să trimitem scrisori private colegilor noștri din afara Turciei pentru a le cere să-i susțină pe cei care deja au probleme aici… Turcia s-a întors în Evul Mediu, unii dintre noi sunt amenințați atât de conducerile universităților cât și de unii dintre studenți… Vă mulțumesc pentru susținere!”

In mai puțin de două ore am fost sunat de către șefa mea de department. Era foarte nervoasă, m-a întrebat de ce am scris un asemenea comentariu și mi-a spus că probabil noul meu contract nu va fi reînnoit de către Consiliului Învățământului Superior. Am încercat să-i explic că am trăit deja sub un sistem comunist îngrozitor și că nu am de gând să repet acea experiență. Mi-a închis supărată telefonul în nas înainte de a avea timp să-mi exprim surprinderea sau să îi pot da vreo explicație.

12648166_1300505819976128_1722193852_n

Luni, 18 ianuarie, după ce am reflectat două zile asupra situației create, am hotărât să-mi dau demisia dacă situația va continua în acest sens (de fapt, „a-mi da demisia” este impropriu spus, întrucât contractul meu se încheiase deja pe 30 decembrie și încă nu semnasem un nou contract deoarece nu primisem actele de la Consiliul Învățământului Superior). Am sunat-o pe șefa de departament și i-am spus că nu îmi pot continua activitatea sub o asemenea presiune, iar ea a fost de acord că trebuie să plec. Ținând cont de faptul că în al doilea semestru aveam de predat patru cursuri, și de faptul că mai erau doar două săptămâni până la începerea noului semestru, ușurința răspunsului m-a uimit. Se pare că decizia fusese deja luată de către rector în aceeași dimineață. Șefa mea de departament mi-a spus că a fost sunată de la biroul rectorului cu puțin timp în urmă și interogată pe diverse subiecte: de cât timp mă cunoaște, de ce a decis să mă angajeze atâta timp cât nu mă cunoștea foarte bine, și așa mai departe.

12665674_1300505733309470_292361204_n

Tot ea mi-a spus că „este pentru binele meu” să semnez o demisie oficială datată în ultima zi a primului meu contract. In acest document am fost nevoit să scriu că nu doresc reînnoirea contractului. Mi s-a repetat continuu că aceasta este „cea mai bună opțiune” pentru mine. De asemenea, mi s-a spus că este „spre binele meu” să construiesc o poveste „oficială” (citește: „falsă”) pentru colegii mei, deoarece „numai patru sau cinci persoane stiu despre această poveste în toată universitatea”. Povestea „oficială” asupra căreia am convenit a fost că nu vreau să îmi reînnoiesc contractul întrucât îmi este dor de soția mea (care predă într-o universitate din Europa) și ca atare îmi doresc să stau cu ea (singurul lucru pe care mi-l doream atunci, după toate aceste insinuari privind „siguranța mea” și ceea ce este „cel mai bine” pentru mine era să părăsesc Turcia cât de curând posibil, în consecință am acceptat imediat).

Si acum revin la problema inițială: de ce mi-am dat demisia (citește: de ce am fost dat afară)? Conform șefei mele de departament, cineva (care a folosit un nume fals) a trimis un email rectorului cu o fotografie a ecranului de laptop (screenshot) conținând comentariul meu de pe Facebook. Acea persoană a subliniat că nu era pentru prima dată când postam ceva împotriva guvernului turc.

In aceeași zi (luni, 18 ianuarie) mi-am părăsit biroul după ce „mi-am dat demisia”. Am împachetat tot ce aveam și în ziua următoare (marți, 19 ianuarie) am părăsit Muğla. Intre timp, în ultima săptămână a trebuit să concep și să semnez două alte scrisori prin care anunțam conducerea universității despre „demisia” mea – chiar dacă scrisoarea inițială avea doar două rânduri, diferite departamente ale instituției aveau diferite probleme cu datele sau alegerea cuvintelor și a tonului folosite de mine.

Spuneați că prin ceea ce aţi trăit v-aţi adus aminte de perioada Ceauşescu? Chiar aşa s-a ajuns în Turcia?

Depinde de ce perioadă ceaușistă vorbim. Cu siguranță nu de perioada de glorie, când Ceaușescu s-a opus invaziei Cehoslovaciei. Eu m-am referit exclusiv la cea mai neagră perioadă, cea din ultimii ani ai României comuniste, atunci când intelectuali precum Gheorghe Ursu își pierdeau viața în închisorile comuniste. Și atunci când bunicul meu, Constantin Stavilă, un preot ortodox, a apărut în fața mea într-o seară, în fața ușii, plin de sânge, în patru labe, bătut de Securitate, pentru că asculta Europa Liberă (povestea în limba engleză, aici și aici). Nu vreau să o spun eu, prefer să las fiecare cititor să decidă: a devenit Turcia o țară autoritară precum vechile țări comuniste, sau nu?

Să ne gândim la suprimarea dreptului la expresie. Să ne gândim la încarcerarea (sau concedierea) celor care încă îl exercită (minori, profesori, ziariști). Să ne gândim la publicarea în ziarele aservite guvernului a tuturor semnatarilor scrisorii (din țară sau străinătate) pentru oprirea războiului din sud-est (vezi aici). Să ne gândim că universitarii au ajuns „inamicii statului”. Să ne gândim că sute de oameni primesc anual pedepse între un an și cinci ani de închisoare pentru că l-au jignit pe șeful statului. Să ne gândim că guvernul are putere de decizie asupra locurilor de muncă plătite de stat dar și asupra celor plătite de companii private. Să ne gândim că există din ce în ce mai puține ziare de opoziție, întrucât unele au fost preluate cu forța de stat, iar altele, de frică, au încetat să mai critice partidul aflat la guvernare. Să ne gândim la faptul că prietenilor le e frică să discute unii cu alții, fie și în cadru informal, despre subiecte politice. Să ne gândim că apelul pentru încheierea imediată a unui război sângeros este calificat de stat drept o crimă împotriva sa. As putea continua, dar nu cred că are rost. Nu spun că Turcia devine o țară comunistă (nu este în interesul lui Erdoğan să transforme acest sistem). Dar Turcia devine o țară autoritară conform exemplului Rusiei – însă tipul de autoritarism, mascat de o anumită economie de piață acceptată de guvern, este perfect similar regimului comunist.

Cum vedeţi situaţia actuală social-politică din Turcia? În ce direcţie credeţi că se îndreaptă statul turc în contextul geopolitic destul de fierbinte (conflictele din Siria, refugiaţii de pe teritoriul statului turc, relaţiile cu Federatia Rusă cât şi instabilitatea internă, atentate capcană, cu bombă etc.)?

Din nefericire, în Turcia există o profundă diviziune socială între susținătorii și opozanții regimului. Insa, datorită ingineriilor politice ale partidului AKP (Partidul Justiție și Dezvoltare) aflat la guvernare, forțele democrate (pro-vestice) pierd teren zi de zi. Ceea ce „dictează” AKP (de fapt, ceea ce dictează liderul lui neoficial, Erdoğan) devine literă de lege. Mai îngrijorător, cei aflați în poziție de conducere (în universități, trusturi media, companii, etc.) încearcă să ghicească în avans ce și-ar dori președintele, și acționează în consecință pentru a-și arăta disciplina și admirația. Dau un singur exemplu. Câteva luni în urmă a trebuit să semnez un document oficial (pregătit de universitatea din Muğla) prin care se adopta un cod de îmbrăcăminte extrem de specific și conservativ (un copy-paste după codul implementat de dictatura militară din Turcia). Acest cod include tipul de mustață pe care un profesor îl poate purta în universitate, exclude purtarea blue-jeans-ilor de către cadrele didactice în campus, și așa mai departe. Este convingerea mea fermă că un asemnea regulament spune tot nu numai despre universitățile de stat din Turcia – ci și (din nefericire) despre viitorul statului turc în secolul 21.

Din păcate, statul turc pe care îl știam eu moare – și de această dată, numarul celor care doresc să-l salveze se împuținează pe zi ce trece. Mi se pare extrem de trist (și inacceptabil moral!) faptul că Uniunea Europeană și Statele Unite aleg să tacă din gură și să considere că totul e în regulă în Turcia – în schimbul unui ajutor sumar în lupta împotriva terorismului (cazul ISIS) sau în schimbul menținerii imigranților în afara granițelor Europei. Imi este teamă că atunci când Vestul va reveni la realitate, va fi prea târziu nu numai pentru profesorii universitari – ci și pentru cetățenii turci obișnuiți. Viziunea lui Erdoğan privind generația viitoare (cetățeni turci afiliați extremismului religios și iubitori înfocați ai regimului politic aflat la putere, plus femei purtătoare de văl islamic în universități) nu face decât să tragă un semnal de alarmă asupra viitorului Turciei – unul deja făcut public (și a carui imaginație este întrecută deja de realitate) de catre George Friedman în cartea sa „Urmatorii 100 de ani”.

Andrei Stavilă a fost, până în decembrie 2015, lector la Universitatea Muğla Sitki Kocman din Turcia. Înainte de a pleca în Turcia, a fost profesor invitat (Guest Lecturer) în Departmentul de Ştiinţe Politice, Universitatea Maastricht, Olanda. Este specialist în teorie si filosofie politică, studii pe migraţie şi cetăţenie, multiculturalism, şi teoria relaţiilor internaţionale. A lucrat ca cercetător în proiecte interdisciplinare axate pe migraţia internaţională, statutul legal al imigranţilor, şi politică socială. Recent, a lucrat pentru EUDO Observatory on Citizenship, oferind consultanţă pe legile legate de cetăţenie în România şi în alte ţări Europene (2009-2014). Are un master (MA) în filosofie (Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi), un MPhil în filosofie politică (Central European University, Budapesta, Ungaria), şi un MRes şi un doctorat în ştiinţe politice (European University Institute, Florenţa, Italia). Teza sa de doctorat a încercat să susţină o teorie a cetăţeniei bazată strict pe rezidenţă. Interesele sale de cercetare includ teoria şi filosofia politică, studiile pe migraţie şi cetăţenie, drepturile minorităţilor, teoria relaţiilor internaţionale, şi studiile culturale. A publicat atât în reviste academice internaţionale (precum Ethnic and Racial Studies), cât şi în reviste academice romaneşti (Studia Politica).

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT