"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2015 / 14 octombrie

Mănăstirea Deceani sub supravegherea forțelor KFOR


Mănăstirea Visoki Deceani este una dintre cele mai importante lăcașuri de cult pentru sârbi. Aflată astăzi sub paza forțeleor KFOR, funcțională, reprezintă un loc în care turiștii se încăpățânează să vină sau să revină. Nu foarte departe de sediul Patriarhiei sârbe sau de granița cu Albania, pe malul râului Bistrița, într-un peisaj superb, găsim această veche mănăstire. Probabil un fapt unicat în lume este acela că cele mai reprezentative biserici și mănăstiri, în acest caz cele ale sârbilor, au rămas în alt stat, Kosovo, iar populația ortodoxă  a fost ”nevoită” să migreze către zone mai prietenoase. Tot în această perioadă, kosovarii depun eforturi susținute pentru a deveni membrii UNESCO.

Deceani-EFFECTS

Interesat de istoria balcanilor am ajuns la această prestigioasă mănăstire. Am încercat să înțeleg situația din zonă,  starea armată, barierele și  de ce stau soldații înarmați la porțile sale. De ce trebuie să fim verificați la intrarea într-o mănăstire, în Europa secolului XXI? Sau cum se pot ruga oamenii în apropierea armelor de foc? De ce moscheile sunt libere și bisericile nu? Așa am ajuns să mă interesez de istoria acestui loc, de relațiile dintre sârbi și albanezi, de aprecierile călugărilor pentru principesa Maria sau Marija cum îi spun sârbii, despre activitatea regelui Alexandru, ucis la Marsilia în 1934 cât și despre sediul Patriarhiei sârbe, situat acum în alt stat, aproape de locul acestei mănăstiri. Cum percep sârbii această situație, cum se pot împăca cu destinul, cum văd relațiile cu albanezii, ce atuuri au albanezii și cel mai important, dacă se va putea vorbi vreodată de conviețuire pașnică în zonă.

 Am găsit în spatele mănăstirii o baracă de camuflaj, un far care la nevoie poate fi folosit pentru a deranja privirea eventualilor lunetiști. O liniște apăsătoare într-o atmosferă de război. Din când în când am auzit că mai răzbate câte o grenadă peste gardurile groase ce împrejmuiesc mănăstirea. De aici și curiozitatea privind rezistența acestei biserici, nu departe de tabăra UCK cât și conviețuirea acestor călugări creștini cu musulmanii albanezi. Sau albanezi musulmani. Doar că așa cum citim și din Coran, Bakara 2/114, acești atacatori de biserici care se intitulează musulmani, nu au nimic în comun cu religia care pretind că o au.

2015-09-20 18.12.19

Întemeietorul Mănăstirii este Sfântul Ștefan Uroș III de la Deceani, fiul Sfântului Domnitor Milutin și tatăl Împăratului Dușan. În 1321, după moartea domnitorului Milutin, Ștefan a fost încoronat în Prizren sub numele de Uroș al III-lea. Acesta este cunoscut pentru ctitorirea și împodobirea bisericilor care se aflau pe teritoriul patriei sale cât și peste hotare cum ar fi în Țara Sfântă, Alexandria, Thessalia, Constantinopol, cunoscuta Mănăstire Hilandar. Dar cea mai cunoscută, cununa ctitoriilor sale este Mănăstirea Visoki Deceani[1].

Ca un gest de mulțumire lui Dumnezeu dar și pentru marea biruință asupra bulgarilor din 1330 de la Velbujd, domnitorul Ștefan Uroș al III-lea a dat primul hrisov de întemeiere a mănăstirii Deceani, cu încuviințarea Sinodului și cu binecuvântarea Arhiepiscopului sârb. Frumusețea interiorului bisericii  este complementară cu cea a exteriorului. Ca materiale s-au folosit piatră cioplită, aur și alte materiale prețioase.

Mănăstirea a căzut sub stăpânire turcească în 1455. A rămas în Imperiul Otoman până la începutul secolului XX. Rămasă fără câteva proprietăți, mănăstirea și-a păstrat privilegii însemnate și a câștigat bunăvoința sultanilor otomani. Firmanele otomane dovedesc că mănăstirea a trecut și prin perioade dificile, cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când situația demografică din satele din jurul Deceanilor s-a schimbat. Sârbii islamizați cât și abanezii strămutați de la munte au atacat destul de des lăcașul de cult.

În epoca medievală, războaiele austriecilor cu otomanii, răscoalele împotriva jugului turc din Balcani se sfârșeau adesea cu acte ostile împotriva populației sârbe. Aceștia se vedeau nevoiți să migreze din Kosovo și Metohia către nord, peste fluviile Dunărea și Sava. Cele mai mari migrații au avut loc între 1690 și 1739. În această perioadă mănăstirea a fost prădată, arsă, mulți călugări au fost chinuiți sau omorâți.

La începutul secolului XX, documentele aflate  la mănăstire ne arată ca au avut loc multe războaie și revolte în balcani. Slăbirea Imperiului Otoman cât și prigonirile din partea administrației sale împotriva creștinilor s-au simțit și la Deceani: mitropolitul Zaharia a fost închis, câțiva călugări omorâți în 1821. Către mijlocul secolului al XIX-lea, silniciile au ajuns greu de suportat. Din scrisorile adresate cnezilor sârbi și împăraților ruși reiese că cei de la mănăstire se rugau pentru a fi apărați atât de albanezi cât și de campaniile prozelite ale agenților romano-catolici austrieci care, profitând de situația grea, ofereau mănăstirii apărare și ajutoare în bani în schimbul uniației. Războaiele sârbo-turce (1876 – 1878), înființarea Ligii Albaneze la Prizren (1878) au adus din nou vremuri grele. Populația sârbă din satele din jur a fost decimată.

Chiar dacă ostilitatea turco-sârbă este cunoscută între anii 1901 – 1902, ca urmare a unei răfuieli între albanezi, căpeteniile clanurilor de la Deceani care protejau mănăstirea și clanurile Malisori care veniseră să o cucerească, o garnizoană turcească în jur de 20 de soldați a stat în mănăstire cu scopul de a o proteja.  Bilal Rusta a fost unul dintre albanezii care s-au dedicat apărării acesteia.

Rivalitatea dintre Austro-Ungaria și Imperiul Țarist asupra sferelor de influență din Serbia și Macedonia a îngreunat mai mult starea populației sârbe. Primul război balcanic, (1912) a adus și eliberarea mănăstirii Deceani de către armata muntenegreană condusă de generalul Ianko Vukotici. În timpul primului război mondial, armatele sârbo-muntenegrene, înfrânte s-au retras. Deceani cât și alte mănăstiri din vechea Serbie și Macedonia au rămas la mila armatei bulgare care a încercat să transporte obiectele de cult cât și moaștele ctitorului său.

O nouă eliberare a sa este consemnată la 12 octombrie 1918 de către voievodul sârb Kosta Pacianaț. Aceștia s-au apucat de renovare după ce au gasit-o aproape distrusă. Vizita regelui Alexandru Karagiorgevici împreună cu soția sa Maria, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, în 1924 a schimbat pozitiv lucrurile. Mănăstirea a primit înalta ocrotire regală. În timpul vizitei am văzut semnătura celor doi în cartea de oaspeți. Tot la Deceani se află două tablouri cu chipurile lor cât și fotoliile folosite de familia regală cu însemnele Casei Regale.

Istoricul mănăstirii consemnează că pe parcusul celui de-al II-lea război mondial aceasta a fost apărată de armata italiană. Soldații italieni trebuiau să facă față atacurilor albanezilor din mișcarea Balli Kombëtar.

În timpul războiului din Kosovo, mănăstirea a trecut din nou prin clipe grele. Cum au sosit trupele KFOR în Kosovo și Metohia, mănăstirea a fost pusă sub protecția soldaților italieni. Aceștia o apără și astăzi. Zi și noapte aceștia asigură punctele de control, punctele de pază și escortează călugării care nu au libertate de mișcare. Chiar și astăzi, aici vin foarte des, sub escortă militară sau a poliției și sârbi ortodocși, pelerini cât și din zone, odată făcând parte din fosta Federație ca Muntenegru, Serbia, Macedonia, Bosnia-Herțegovina.



[1] Mănăstirea Visoki Deceani, Traducere Ion Gurgu, ediție îngrijită de monahii de la Deceani, 2009

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT