"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2009 / 7 aprilie

TURCIA – DE LA IMPERIU LA REPUBLICĂ


Desfiinţarea Imperiului Otoman a fost consfiinţită prin Tratatul de la Sevres, din 10 august 1920. Totodată, zonele care intrau în componenţa imperiului au fost reîmpărţite. Astfel, Grecia a primit zona Mării Egee şi Tracia de est, englezii şi francezii şi-au împărţit Irakul, Arabia şi Siria. Italienii şi francezii au intrat în posesia Anatoliei de sud şi sud-est. Punctul cel mai important, dorit de puterile europene, Strâmtorile, au intrat sub controlul acestora.

Datorită acestor rupturi, s-a creat o stare de nemulţumire, concretizată printr-o puternică rezistenţă în fruntea căreia s-a evidenţiat Mustafa Kemal Ataturk. În urma conflictului dintre adepţii sultanatului şi cei ce erau pentru înlocuirea acestei forme de guvernământ în frunte cu Mustafa Kemal Ataturk, câştig de cauză au avut ultimii, care, treptat, au pus bazele Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923.

Trecerea de la o formă de guvernare la alta nu s-a dovedit uşoară, în primul rând deoarece Sultanatul devenise o adevărată formă de viaţă; Sultanul era considerat ca alesul lui Allah, iar acesta trebuia să conducă imperiul atât din punct de vedere religios, cât şi administrativ. Pentru societatea turcă, schimbarea formei de guvernământ s-a dovedit de bun augur. Însă, la început, reformele lui Ataturk au fost primite cu suspiciune. Principala preocupare a şefului statului turc a fost să-i confere ţării independenţa, lucru reuşit prin Tratatul de la Lausanne, din 24 iulie 1923, în urma căruia forţele străine, care o invadaseră, s-au retras. Prioritatea principală în politică externă a noului stat turc a fost de a duce o politică de alianţe, căutând să-şi menţină stabilitatea şi să-şi consfiinţească, prin tratate, integritatea teritorială şi stabilitatea, din punct de vedere politic, în zonele actante.

1. Economia Turciei în perioada interbelică

Unul dintre cele mai importante aspecte ale perioadei a fost reprezentat de factorul economic. Kemaliştii considerau că Turcia v-a putea să ajungă la o economie stabilă fără a împrumuta capital străin. Şi-au manifestat, în acest sens, o atitudine de reţinere, fiind îngrijoraţi că nu vor putea asigura echilibrul cheltuielilor publice. Astfel, concret, au refuzat să vadă în procedeul împrumutului internaţional o cale de rezolvare a problemelor. Turcia a fost la rândul ei afectată de criza economică mondială; astfel, între 1929-1930, s-a confruntat cu scăderea valorii lirei turceşti[1]. Guvernul a hotărât să ia împrumut în 1930 de la Naţional City Bank din New York şi de la guvernul Uniunii Sovietice. Pentru intensificarea procesului de mărfuri, oficialităţile de la Ankara au încheiat tratate în acest domeniu cu Germania (1933,1939), Uniunea Sovietică (1934) şi Marea Britanie (1936, 1938). Pe fondul acestor acorduri, guvernul a hotărât să se implice şi să controleze transferurile economice. Începând cu 23 noiembrie 1937 a consolidat aceste măsuri[2].

Turcia a obţinut pentru o lungă perioadă de timp printr-un procedeu meticulos împrumuturi de la ţările cu care a fost în conflict în timpul luptei de eliberare. În 1939, Turcia a obţinut de la Germania un împrumut în valoare de 150 milioane mărci pe o perioada de 10 ani iar de la Franţa mijloace şi materiale de luptă în valoare de 14 tone aur şi 533 milioane de franci[3].

Cu toate acestea, guvernul era nevoit să urmărească o politică de etatizare. În concluzie, s-a acordat atenţie formării unui buget de stat echilibrat în cadrul sistemului economic mixt şi au fost aplicate măsuri stricte necesare prevenirii inflaţiei. S-a încercat echilibrarea deficitului comerţului exterior. Contrar politicii de rezistenţă faţă de capitalul străin, s-a recurs la folosirea acestui capitol cu condiţia să nu prejudicieze existenţa şi independenţa statului.

Conştient de rolul geostrategic pe care îl joacă Turcia, Ataturk afirma: „În domeniul politic sforţările noastre sunt pentru a asigura ordinea, securitatea internă, colaborarea şi respectul angajamentelor externe”[4]. Referitor la securitatea statului, susţinea: „mai întâi de toate ne încredem în propria noastră forţă, apoi ne bazăm pe alianţele noastre. Poziţia noastră geografică ne face să credem că o să jucăm un rol important în Europa şi Orientul Apropiat. Acest rol este dezbarat de orice sugestiuni ideologice străine; totuşi departe de noi gândul de a vroi să ne ridicăm contra uneia dintre aceste ideologii, noi dorim doar să urmărim pacea[5].” Abil politician, Ataturk a prevăzut conflictul ce păştea lumea: „Foarte curând v-a izbucni un conflict mondial. Aventurieri ca Hitler şi Mussolini vor îneca lumea în sânge. Se va schimba echilibrul de forţe. În timpul acestui conflict trebuie ca Turcia să nu comită nicio greşeală[6].”

2. Moartea „părintelui Turiciei”. Perspective turceşti privind Alianţa Balcanică

Momentul dispariţiei liderului turc, a reprezentat o etapă importantă în derularea relaţiilor externe ale Turciei. Oficialii prezenţi se temeau de o schimbare în politica externă turcească, odată cu venirea noului preşedinte. Liderul care urma să-l succeadă trebuia să fie ales dintre apropiaţii lui Ataturk. Primul ministru Celal Bayar, îl propune pe mareşalul Fevzi Cakmak, comandantul statului major. Acesta era susţinut şi de kemaliştii Kilic Ali, Recep Peker şi Sukru Haya. Mareşalul însă refuza să părăsească armata. La 11 noiembrie 1938, în cadrul Adunării Naţionale este ales cu unanimitate de voturi, cel de-al doilea preşedinte al ţării unul dintre principalii colaboratori ai lui Ataturk, Ismet Inonu. Schimbări majore nu s-au petrecut în componenţa guvernului, deoarece Ismet Inonu l-a însărcinat tot pe Celal Bayar cu formarea noului guvern unde au apărut doar două schimbări, T.R. Aras a fost înlocuit de către Sukru Saracioglu şi Refik Saydam cu Sukru Kaya. A existat şi o dimensiune sentimentală destul de profundă, mulţi dintre lideri, din dragoste pentru conducătorul lor, au propus schimbarea numelui capitatei din Ankara în Ataturk[7]. Parlamentul i-a acordat la 26 decembrie titlul de „lider veşnic”, preşedintele în exerciţiu primind titlul de „lider naţional”. Odată cu funcţia de preşedinte al Republicii, Ismet Inonu a devenit şi preşedinte al partidului, CHP[8].

Activitatea kemaliştilor din 1938 relevă faptul că deţinerea puterii politice era în dezacord cu principiile democratice. Progresele obţinute în perioada 1923-1938 erau atribuite personalităţii lui Ataturk. Din 1938 populaţia manifesta neîncredere în capacitatea unora dintre liderii kemalişti.

În ceea ce priveşte politica externă a Turciei, îndeosebi cu privire la politica Înţelegerii Balcanice, după decesul lui Ataturk, a fost fidel urmată de noul preşedinte al republicii, Inonu cât şi de noul guvern Celal Bayar. Ministrul de externe S. Saracioglu a dat asigurări că politica Turciei va fi aceeaşi.

Presa turcă a acordat spaţiu însemnat Înţelegerii Balcanice, ziariştii fiind entuziasmaţi de numărul pe care îl are armata Alianţei. Cunoscutul ziarist turc Iunus Nadi a publicat la 17 decembrie 1938 în ziarul francez „La Republique” un articol în care afirma că Înţelegerea Balcanică ar putea deveni o mare putere, cu armata bine echipată, de cinci milioane de soldaţi, „gata de a păstra cu înverşunare şi succes fruntăriile acestui bloc, de oriunde ar veni agresorul”.

Pe scena relaţiilor internaţionale se făceau eforturi de a atrage Turcia de partea celor două alianţe care se conturau. Germania a dezvoltat eforturi susţinute pentru a atrage Turcia de partea ei, datorită în primul rând poziţiei pe care aceasta o ocupa dar şi datorită bunelor relaţii din trecut. O problemă delicată, deoarece Turcia era membră a Înţelegerii Balcanice, iar alături de România încerca să convingă Bulgaria să renunţe la alianţa cu Germania pentru a veni în Pactul Balcanic. De altfel, Ataturk, înainte de a muri declarase că „aventurierul Hitler” nu doreşte decât să îşi dezvolte planuri cu caracter revizionist care nu fac decât să ducă în cele din urmă la război. Cum Turcia se pronunţa pentru o politică cu caracter defensiv, pentru păstrarea graniţelor şi pentru cooperare pe principii de egalitate între statele care fac parte din Alianţa Balcanică a declinat oferta Germaniei. De partea cealaltă, Marea Britanie şi Franţa au îndemnat statele din zona Balcanică să reziste şi să coopereze pentru pace.

3. Conturarea relaţiilor turco – române în Balcani

În contextul internaţional al anului 1938, soarta statelor din Europa centrală şi de sud-est devenise subiect de discuţie în cercurile Marilor Puteri. Opiniile acestora interesau, în egală măsură, şi România, şi Turcia, ţări componente ale acestei zone.

Atât Franţa, cât şi Anglia, au sprijinit încercarea de grupare a statelor mici şi mijlocii din Europa Centrală şi de Sud Est. Winston Churchill declară, în acest sens, că trebuie organizată o înţelegere defensivă cu toate statele care vor să-şi apere neatârnarea: România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria şi Polonia.[9]

În interesul acestei politici, s-au înscris, într-o primă etapă, acţiunile României şi ale aliaţilor ei balcanici, Iugoslavia, Turcia şi Grecia. Pe de altă parte, aceste state au încercat să găsească şi căile efective pentru apropierea Bulgariei de Înţelegerea Balcanică[10]. Problema a fost reluată la 25-27 februarie 1938, când miniştrii de externe ai Pactului Balcanic au hotărât, în unanimitate, să încerce din nou o apropiere de Bulgaria[11].

Bulgaria, însă, în 1938, a obţinut mai multe împrumuturi din partea statului german, ceea ce arăta că relaţiile germano-bulgare sunt ascendente. Analiştii neutri afirmau că Bulgaria este atrasă de nemţi prin diferite împrumuturi economice în schimbul acceptării de a duce aceeaşi politică externă. De cealaltă parte, ministrul de externe al Germaniei, afirma: „Noile împrumuturi vor folosi expansiunii germane în Balcani, vor determina o creştere a livrărilor de armament german pentru înzestrarea armatei bulgare, vor bloca solicitarea altor credite din partea puterilor occidentale”.[12]

Pentru Turcia, Pactul Balcanic consta în asigurarea zonei, pe baza principiului de colaborare cu statele respective la orice intervenţie, mai ales în cazul ameninţării italiene. În eventuala organizare a unei rezistenţe comune, România şi Turcia se vor strădui să obţină tot ceea ce era considerat necesar în vederea unui ajutor militar efectiv cu scopul ca, prin rezistenţă comună[13], să-si poată menţine statutul.

În sens mai larg intenţiile Turciei erau de a păstra şi de a colabora la menţinerea securităţii regionale şi în ceea ce o priveşte la apărarea graniţelor sale. Obiectivul său în politica externă era acela de a avea relaţii bune cu toate statele care duceau o politica pasnica şi de a-şi menţine statutul de ţară neutră[14]. Marea Britanie a garantat prin ambasadorul său la Ankara, Sir Percy Horraine, că politica sa nu va suferi modificări în zonă.

În planul politicii externe, preocuparea României a fost de a găsi situaţii favorabile de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale a ţării. Politica românească în plan extern a căutat să se realizeze, ca întotdeauna, pe baza relaţiilor tradiţionale cu Franţa şi Anglia şi pe cele două organisme de securitate regională din care făcea parte – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – dar, în egală măsură, şi pe alianţa cu Polonia. România dorea ca Alianţele din care era membra să găsească pârghiile necesare pentru a stopa înaintarea Germaniei în sud estul Europei.

În general, politica României a fost una dinamică, implicându-se activ în căutarea de posibilităţi, e drept limitate, pe care le avea o ţară de mărime mijlocie ca România. În condiţiile în care guvernele englez şi francez duceau o politică de conciliere cu Germania, oficialii români încercau să contribuie la crearea unui cadru care să le permită realizarea scopurilor avute[15].

Fiind în interesul Statelor Balcanice să întreţină raporturi mai strânse cu Anglia şi totodată relaţii prieteneşti cu Italia şi cu celelalte Mari Puteri, T. R. Aras, ministrul turc de externe, declara că Alianţa Balcanică are interesul să evite orice acţiune care ar tinde sau ar avea aparenţa încercuirii Germaniei sau izolării Rusiei. Ambele constituie prin forţa şi vecinătatea un factor de echilibru de care ar trebui să se ţină seama. O altă strategie ar putea avea ca efect o apropiere germano-rusă, ceea ce ar da naştere celor mai serioase inconvenienţe pentru ţările din sud-estul european. Turcia nu a întreprins o politică anti-germană, dar nu a fost dispusă să devină instrumentul intereselor germane. Oficialii de la Ankara, afirmau ca aliaţii balcanici pot fi siguri că o ofensivă de amiciţie a Germaniei nu va izbuti niciodată să despartă Turcia de Înţelegerea Balcanică. Ideea că Germania s-ar putea impune în celelalte state balcanice, aruncând în primul rând o punte spre Turcia, trebuie exclusă. În această privinţă, România, ca şi ceilalţi Aliaţi pot fi liniştiţi. Rămânând unită, această grupare reprezintă o forţă pe care Germania va trebui s-o respecte, de teamă de a nu o avea în întregime contra ei şi de a pierde eventual şi Italia.[16]

Eforturile României au fost considerabile în încercarea de strângere a legăturilor dintre ţările din centrul şi sud estul Europei, în scopul creării unui grup de state care să constituie un baraj în calea înaintării Germaniei[17].

Oficialul german, Fabricius, considera că Antanta Balcanică şi Mica Antanta se v-a destrăma în cel mai scurt timp deoarece României îi e teama de Rusia, Iugoslaviei de Italia şi Cehoslovaciei de Germania[18].”

Relaţiile greco-turce şi situaţia mai specială a tratatului dintre cele două ţări, a continuat spre o dezvoltare perpetuă. Astfel, s-a încheiat un nou tratat în aprilie 1938. Acesta reprezintă o prelungire a vechilor tratate de amiciţie şi înţelegere cordială semnate în 1930 şi 1933. În plus, esenţa noului tratat se integrează în structura mai amplă a Pactului Balcanic, extinzând totodată colaborarea turco-greacă, dincolo de zona balcanică, în regiunea Mării Egee şi a Mediteranei Orientale, unde cele două state au interese comune speciale. Iar în ceea ce priveşte importanţa lui, nu este îndreptat împotriva nimănui şi nu poate fi rău văzut de Italia, cu care amândouă statele au tratate de amiciţie în vigoare.

Prilej cu care T. Rustu Aras, ministrul de externe turc declara, în acest sens: „Turcia şi Grecia sunt deosebit de satisfăcute de acordul substanţial anglo-italian care aduce linişte şi destindere în Mediterana Orientală”. Ideal ar fi să se poată realiza şi un acord franco-italian, dar în aceste condiţii este greu realizabil datorită relaţiilor franco-ruse şi italo-germane[19].

Conţinutul tratatului a fost definit astfel: „întinde garanţii reciproce la toate frontierele teritoriale şi maritime. Pentru garanţiile teritoriale comune, rămân în vigoare obligaţiunile de asistenţă automată din Pactul Balcanic. Pentru celelalte s-a ales formula neutralităţii armate şi consultării obligatorii care nu poate indispune pe nimeni. Această formulă fixează minimul de asigurare mutuală, dar nu limitează maximul, adică nu exclude ba chiar subînţelege existenţa armată, evitând numai ideea automatismului. Tratatul nu implică încheierea unei convenţiuni militare imediate, dar impune contacte, informaţii şi anumite coordonare între Marile State Majore Militare”[20].

T.R. Aras menţiona că tratatul, mai mult decât Pactul Balcanic,impune vizibil Greciei şi Turciei obligaţia de a nu putea încheia una fără cealaltă un tratat cu o terţă putere fără a se consulta în toate acţiunile lor[21].

După Grecia, Celal Bayar, preşedintele Consiliului de Miniştri, împreună cu T.R. Aras, ministru de externe, şi-au anunţat vizita la Belgrad[22]. Cu prilejul acestui sejur diplomatic, Milan Stoiadinovici, preşedintele Consiliului de Miniştri, declara: „vizita pe care ne-o faceţi este nu numai o dovadă a relaţiilor cordiale ce există între ţările noastre este un prilej pentru un folositor schimb de vederi asupra tuturor chestiunilor ce ne interesează, este în acelaşi timp o nouă manifestare a spiritului constructiv şi pacific al Înţelegerii Balcanice, această preţioasă organizaţie internaţională care leagă cele două ţări ale noastre cu regatele vecine şi amice al României şi Greciei[23]. Totodată, referindu-se la securitatea în Balcani, sublinia că relaţiile amicale cu toţi vecinii noştri întăresc garanţiile ce decurg din tratatele internaţionale şi asigură menţinerea ordinii în această parte a Europei. Omologul său, Celal Bayar, concluziona că ţările lor, călăuzite de acelaşi ideal care căută să menţină pacea şi un maxim de bunăstare comună, împreună cu celelalte ţări membre ale Înţelegerii Balcanice, era asigurarea unei solidarităţi în creştere între membrii săi, îngăduindu-le să întreţină şi să dezvolte cu alte puteri cele mai bune relaţii. Înaintea începerii turneului în Balcani, preşedintele republicii Turcia, Mustafa Kemal, declara: „Uniunea Balcanică este un ideal care ne-a atras sincer totdeauna. Sunt fericit de a constata că acest ideal îşi lărgeşte şi mai mult, pe zi ce trece, bazele pe care este clădit”.

4. Fluctuaţii în zona central sud-estică

Ca membru al spaţiului est-central european, Edvard Benes, preşedintele cehoslovac, susţinea ideea de a păstra integritatea teritoriilor şi de a găsi o soluţie pentru a rezolva diferendul germano-cehoslovac[24].

Din punct de vedere militar, armata germană, principala ameninţare la adresa securităţii balcanice se întărea pe zi ce trece. Situaţia era observată şi de Winston Churchill care declara că armata germană este în acest moment de cel puţin două ori mai puternică decât cea engleză[25]. Odată cu venirea lui von Papen ca ambasador la Ankara, devenea vizibil că Germania urmărea hegemonia în Europa Centrală şi în Orient[26].

Armata română era insuficient înzestrată pentru cerinţele războiului maşinist care se prefigura nedispunând de unităţi de infanterie monitorizată, de suficiente unităţi de tancuri, autotunuri şi de aviaţie. Eforturile făcute în anii ‘38-‘39[27] nu au putut elimina deficitul în armament şi tehnică de luptă, mai ales în condiţiile când Franţa şi Marea Britanie încetaseră de mult să acorde României creditele necesare dotării şi înzestrării armatei, în pofida insistentelor ei demersuri.

În ceea ce priveşte România, la 19 aprilie 1938, Consiliul Superior al Armatei Române, examinând situaţia ţării din punct de vedere militar a concluzionat: “pericolul iminent este la vest unde Ungaria şi cu deosebire Germania ne-ar putea pune în situaţia de a duce un război în condiţii foarte grele, fără un ajutor din partea Cehoslovaciei, care ar putea fi îmbunătăţită de Germania chiar şi fără sprijin iugoslav[28].

Marele Stat Major din Turcia considera că, după evenimentele petrecute în Europa Centrală din martie şi până în prezent, este imperios necesar ca statele membre Înţelegerii Balcanice să fie cât mai strâns unite nu numai politic şi economic dar mai ales din punct de vedere militar, pentru că astfel cuvântul lor să aibă o cât mai mare greutate în politica sud-estică a Europei[29].

Grăitoare în acest sens este şi declaraţia primului ministru Neville Chamberlain, potrivit căreia Marea Britanie nu poate oferi Cehoslovaciei nici o garanţie specială şi prealabilă întrucât în această zona ea nu are interes tot atât de vital ca în Franţa sau Belgia. Din punct de vedere juridic, obligaţiile Marii Britanii faţă de Cehoslovacia nu sunt decât cele care rezultă din Pactul Societăţii Naţiunii şi care decurg indirect din îndatoririle continentale pe care le are faţă de Franţa şi Belgia şi care îşi au originea în pactul de la Locarno şi pactul de asistenţă mutuală dintre Franţa şi Cehoslovacia[30].

Referitor la pactul italo-britanic încheiat la Roma la 16 aprilie 1938, Nicolae Petrescu Comnen, noul ministru român de externe, declara că pentru România care face parte din două organisme – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – a ţinut a-şi arăta sentimentele ei cu privire la acesta împreuna cu celelalte membre ale acestor organisme, şi prin telegramele pe care preşedintele în exerciţiu al Înţelegerii Balcanice, I. Metaxas le-a adresat în numele tuturor membrilor Înţelegerii Balcanice, şefilor de guverne ai Marii Britanii şi Italiei.[31]

După vizita efectuată în Balcani, preşedintele Consiliului de Miniştri al republicii Turcia, Celal Bayar, creiona, în faţa parlamentului turc, concluziile discuţiei avute cu Principele regent Paul şi cu Stoiadinovici, omologul său, menţionând solidaritatea Înţelegerii Balcanice şi prietenia turco-iugoslavă. Referitor la vizita în capitala Bulgariei acesta a remarcat primirea simpatică ce i-a fost făcută şi dorinţa de prietenie şi colaborare a Bulgariei cu membrii Înţelegerii Balcanice[32].

Ioannis Metaxas, preşedintele în exerciţiu al Înţelegerii Balcanice, a fost împuternicit la 28 mai să demareze negocieri cu Bulgaria în scopul apropierii acesteia de Înţelegerea Balcanică. În urma acestora, a rezultat acordul încheiat la Salonic, la 31 iulie 1938, de reprezentatul Înţelegerii Balcanice, Ioannis Metaxas, şi primul ministru Ghiorghi Kiosseiovanov. Părţile se angajau să renunţe la aplicarea cauzelor navale, militare, aeriene şi cauzele referitoare la demilitarizarea frontierei turco-bulgare, ale tratatului de pace cu Bulgaria, de la Neuilly, precum şi cele prevăzute la Convenţia de la Lausane. Bulgaria îşi exprima disponibilitatea faţă de întărirea păcii în Balcani şi întreţinerea de relaţii de bună vecinătate, încredere şi colaborare cu statele balcanice. Marea Britanie, Franţa şi URSS au salutat aceste perspective de destindere în Balcani, Franţa şi Marea Britanie încercând chiar îndepărtarea Bulgariei de Axă prin unele acorduri economice. Datorită însă revizionismului politicii externe bulgare care a primit încurajări din partea Germaniei datorită schimbării raportului de forţe în Europa, politica ei a rămas în mare aceeaşi[33]. Acordul stipula că Bulgaria este ataşată politicii de întărire a păcii în Balcani, iar statele membre Înţelegerii Balcanice sunt inspirate faţă de Bulgaria de năzuinţe paşnice şi de aceeaşi dorinţă de colaborare. Prin acordul semnat, părţile îşi luau angajamentul de a se abţine în relaţiile lor mutuale de la orice recurgere în forţă în conformitate cu acordurile de neagresiune pe care fiecare dintre ele le-a semnat[34]. În iunie 1938, Carol al II-lea s-a deplasat la Instanbul unde a avut o serie de întrevederi cu oficialităţile turce[35], la data de 19 iunie întâlnindu-se cu Mustafa Kemal Ataturk la bordul noului său vas Savarona[36],cel mai mare yacht din lume în acel moment, 6200[37] tone. În întrevederea sa cu şeful statului turc[38], Carol a încercat să se aproprie de Rusia, folosind Turcia ca intermediar. Datorită încheierii acordului economic cu Anglia, Turcia a denunţat[39] acordul economic cu Germania, încercând să încheie un altul mult mai favorabil.

De altfel cum se va vedea aceste alianţe vor avea doar un rol mai mult liniştitor din punct de vedere moral, deoarece în fond statele balcanice nu puteau face faţă maşinii de război germane. Mai ales după 23 august 1939 acestea îşi înţeleseseră soarta.


[1] Meten Sahinler Originea, influenţa şi actualitatea kemalismului p 67

[2] “Aurora” din 6 iunie nr. 840 -3. 1938

[3] “Aurora” din 9 iunie nr. 856 -3. 1938

[4] “ Ankara” 5 aprilie 1938, nr. 477-3

[5] idem

[6] “ Ankara” 14 martie 1938 nr. 378-3

[7] “ Timpul” din 13 noiembrie 1938

[8] Turkyie Cumhuriyet Basbakanlik Arsivi, Hariciye Vekaleti 29358/43

[9] Ion Calafeteanu, Diplomaţia Românească în Sud Estul Europei 1938-1940, Bucureşti, Editura Politică, 1980, pag.29

[10] O încercare de aducere a Bulgariei în Pactul Balcanic a existat încă de la formarea acesteia, la 9 februarie 1934

[11] op. cit.pag.37

[12] Cristian Popisteanu, România şi Antanta Balcanică, Bucureşti, Editura Politica, Ediţia II, 1971, p.247

[13] Ibidem 248

[14] op. cit. pag 127

[15] ibidem

[16] AMAE Fond Înţelegerea Balcanică, vol. VI General, Martie 1936-1938, Telegr. No. 873, Atena, 3 mai 1938, pag. 338-339

[17] ibidem

[18] Dr. Cemil Kocak, Turk Alman Iliskileri 1923-1939, Ankara, 1991 p 106

[19] Ibidem p. 107

[20] “Universul” din 28 aprilie 1938

[21] AMAE, fond 71 Turcia vol. 60, 1937-1938 Telegr. Descifr. Inreg. la no. 25-711, 1 mai 1938 p 275; vezi “Universul” din 28 aprilie 1938

[22] “Universul” din 7 mai 1938

[23] “Universul” din 13 mai 1938

[24] Declaraţia lui Benes, din “Universul”, 7 martie 1938: “1. Cehoslovacia nu va putea negocia niciodată direct cu vreo putere străină în ce priveşte problema minorităţilor; 2. totuşi ea va recunoaşte dreptul moral al Europei de a se interesa de o chestiune atât de importantă pentru pace; 3. Cehoslovacia socoteşte că ameliorarea relaţiilor cu Germania este de interes vital şi prin urmare ea este gata să-şi dea contribuţia la orice reglementare generală europeană, deşi exclude ca imposibilă, ideea unei autonomii federale pentru cei 3.000.000 de germani aflatori între frontiere sale”. În ceea ce priveşte puterile occidentale a declarat: “Fireşte nu vom părăsi niciodată puterile occidentale de care suntem legaţi prin democraţia comună. Sperăm că nici ele nu ne vor părăsi. Suntem o ţară occidentală legaţi de evoluţia Europei Occidentale”.

[25] “Universul” din 9 martie 1938

[26] “Universul” din 15 aprilie 1938

[27] Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic, 1919-1939, Bucureşti, Edit. Militară, 1981, p 326-27.

[28] Viorica Moisu, Istoria relaţiilor internaţionale Bucureşti Editura Fundaţia România de Mâine, 2003 p 258

[29] Cristian Popişteanu România şi Antanta Balcanică Bucureşti Editura Politică, 1971 p 236

[30] “Universul” din 31 martie 1938

[31] “Universul” din 14 mai 1938

[32] “Universul” din 21 mai 1938

[33] Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale Bucureşti Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 p 260; vezi Cristian Popişteanu, România şi Antanta Balcanică Bucureşti Editura Politică, 1971 p 220

[34] Cristian Popişteanu, op. cit. p 220-221

[35] Carol II, Între datorie şi pasiune, Bucureşti Editura Silex, 1995 vol 1, Carol releva vizita facută în Turcia între 18-20 iunie 1938: “ Suntem sculaţi pentru intrarea în Bosfor. La Buyukdere acostează o vedetă cu T. R. Aras şi Celal Bayar care vin să mă salute din partea lui Kemal Ataturk, care fiind grav bolnav regretă că nu mă poate primi. Stau de vorbă cu ei până ce aruncăm ancora în rada Istanbulului. Vorbim, se înţelege, politică internaţională. Partea cea mai importantă o constituie relaţiile cu Bulgaria. Aras îmi spune că are deplină încredere în regale Boris şi că vede absoluta nevoie de a se încheia, cât mai curând, o înţelegere cu ei, căci este o mare nevoie ca Balcanii să fie pacificaţi. I-am răspuns că eu sunt şi am fost totdeauna de această părere, toată politica mea a fost de înţelegere cu vecinii, dar că, cu toate că voim să facem această înţelegere, nu câstigam nimica, acordam noi, ca şi ceilalţi, un câstig moral Bulgariei, dreptul de reînarmare, fără a primi nici o compensaţie în schimb. Pe lângă aceasta, au mai avut loc, zilele trecute, unele incidente regretabile, cum a fost atacul comitagiilor cari au omorât un grănicer, şi chestia cupei Turtucaia a ştafetelor graniţei. Aceasta nu creează o atmosferă prielnică unei înţelegeri şi ca ea să se facă, trebuie ca astfel de incidente să nu se mai petreacă. I-am rugat, şi au promis, să spuie un cuvânt hotărâtor la Sofia. Am mai cerut să se hotărască un schimb de ambasadori, şi aci un rezultat favorabil, dar totuşi amânat până la adunarea Consiliului Înţelegerii Balcanice” op. cit. p.259

[36] “Universul” din 22 iunie 1938; vezi Caro II,

[37] Carol II, Între datorie şi pasiune, Bucureşti Editura Silex, 1995, vol 1,p 263

[38] Carol II, Între datorie şi pasiune, Bucureşti Editura Silex, 1995,vol 1, Carol notează în jurnalul său întalnirea cu Ataturk: “Se înţelege că conversaţia dintre noi alunecă asupra Înţelegerii Balcanice, comunitatea de interese dintre noi, prietenia care ne strânge, România de Turcia. Vorbeşte de prietenia puternică între Turcia şi Grecia, exemplu uimitor a două naţiuni care de veacuri s-au duşmanit şi care astăzi sunt strâns unite. Şi cine a făcut această minune, pe de o parte Gazi Mustafa Kemal Pasa, acela care a izgonit pe greci din Asia Mică, după crunta bătaie de la Yenisehir şi Afin Karahisar, iar pe de alta Venizelos, eternul revoltat împotriva turcilor în Creta şi în războiul din 1913, şi generalul Metaxas, şeful statului major al armatelor greceşti bătute de Kemal. E un frumos exemplu şi care ar trebui să fie un imbold pentru viitor. Vorbim de bulgari şi de proiectele în curs, Kemal îşi exprima admiraţia şi încrederea în Boris, de aici conversaţia alunecă, natural, asupra nevoii ca Înţelegerea Balcanică să nu fie numai una politică, dar şi una militară, armatele noastre să fie din ce în ce mai strânse. Eu mai adaug că şi legăturile economice sunt şi ele un punct primordial de înţelegere. Mai adaug că odată Bulgaria atrasă în sfera noastră de acţiune, se va putea întinde înţelegerea prin Polonia spre baltici. Răspuns, Turcia este foarte fericită de alianţa româno-polona şi vede, prin ea, mijlocul de a putea avea cele mai bune legături cu Polonia, cum de altfel, România trebuie să profite de legăturile turcilor cu URSS. Ştiu că aici stă greutatea pentru acest proiect, ruşii nu prea văd cu ochi buni legăturile directe cu Polonia. Totuşi nu cred să fie greutăţi de neînvins şi, cu răbdare, acea supremă virtute a regilor, voi putea, într-o zi să văd realizat acel vis, Uniunea Baltică-Marea Neagră-Balcanii. Atac pe urmă problema emigrării turcilor de la noi şi obţin ca aceasta să nu fie grabită. Kemal primeşte cu plăcere.Mai amintesc şi chestiunea ambasadorilor, primind asigurări, cu rezerva care mi-a făcut-o ieri Aras” op. cit. p 262-263.

[39] “Universul” din 30 iunie 1938

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT